Iubiţii mei,

duminica întâia după Rusalii ne face să fim atenţi la multitudinea nesfârşită de Sfinţi ştiuţi dar mai ales neştiuţi de către oameni, ultimii nefiind cinstiţi în mod solemn şi nominal în Biserică. Acest nor de mărturii al Bisericii, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt cinstiţi astăzi sub egida duminicii Tuturor Sfinţilor şi ne face să re-conştientizăm faptul, dacă am cinstit pe Sfinţi, dacă ne-am rugat măcar odată, fiecărui Sfânt pe care îl cunoaştem.

Datorită dramatismului căderii omului în păcat, episod atât de mult trucat în teologia protestantă şi a unei unde de opinie, care îi socoteşte pe Sfinţii Vechiului Testament drept Sfinţi de mâna a doua ai Bisericii, ca şi cum nu ar fi deplini dacă au trăit înainte de venirea lui Hristos în trup, se vede la o parte a ortodocşilor o inabilitate de a începe şirul Sfinţilor cu Protopărinţii neamului omenesc: cu Sfinţii Părinţi Adam şi Eva. Duminica a 28-a după Rusalii, adică antepenultima duminică de dinaintea praznicului Naşterii Domnului are un şir al sfinţilor Vechiului Testament în sinaxarul zilei care începe cu Adam.

Iconografia ortodoxă vorbeşte despre scoaterea Sfinţilor Părinţi Adam şi Eva din Iad în icoana Învierii, Evanghelia vorbeşte despre Învierea Sfinţilor, ieşirea lor din morminte, ca eveniment posterior răstignirii Domnului iar imnologia ortodoxă, cântările ortodoxe vorbesc despre veselia celor două Sfinţi, la izbăvirea lor din Iad. Şi cu toate acestea, se observă că în unele icoane cei doi nu au aureole, se tinde a fi numiţi mai mult Drepţi decât Sfinţi, dându-se impresia că Drepţii sunt altceva decât Sfinţi, deşi Drepţii, Sfinţii, Mucenicii, Mărturisitorii sunt tot Sfinţi sau pur şi simplu nu se discută realitatea Sfinţilor Vechiului Testament, numărul lor, în afara acelei înşiruiri de care vorbeam, din sinaxar.

Există prea puţine studii făcute pe sanctologia vechitestamentară, avem în mod slab prezentată Tradiţia credibilă, asumată de Biserică din mozaism, şi lucrul care mă doare cel mai mult este acela că la nivelul evlaviei populare Sfântul Ilie şi Sfântul David, spre exemplu, sunt foarte lăudaţi, dar Sfântul Abel sau Sfântul Avraam sau Sfânt Solomon sunt aproape de negăsit. Această indiferenţă faţă de unii Sfinţi şi prea marea apropiere doar de unii în detrimentul altora este un exces, este o atitudine non-ortodoxă. Atitudinea interioară normală e aceasta, credem noi, că dacă iubim în mod special pe cineva, pe vreun Sfânt, e un lucru normal, dar a vedea numai unul, doi, 100 de Sfinţi iar de toţi ceilalţi să fii indiferent aceasta e o greşeală.

Necunoaşterea vieţilor Sfinţilor e cauza pentru care nu ne pasă de Sfinţii Vechiului Testament şi nici de cei ai Noului Testament la modul eshaustiv dar mai ales râvna tot mai scăzută pentru desăvârşire, pentru sfinţenie. Dacă ar exista cea din urmă, Sfinţii ar fi cei care ni s-ar perinda toată ziua prin cap, pentru că i-am cunoaşte cu asiduitate. Însă ştiu foarte bine, că numărul lor, chiar şi a celor cunoscuţi este enorm şi că în afară de ce avem în limba română, trebuie să ştim câteva limbi foarte bine, pentru ca să citim şi despre mulţi alţii despre care habar avem acum.

Însă atitudinea de cunoaştere a Sfinţilor, dorinţa de studiere a vieţii şi a operelor lor trebuie să fie una ferventă în noi pentru ca să avem evlavie pentru Sfinţii lui Dumnezeu. Dacă pornim de la ideea cu totul ingrată, plină de superbie, că noi putem să înţelegem Scriptura, viaţa Bisericii, cărţile lor fără să ne rugăm şi să ne smerim în faţa Sfinţilor, nu ajungem prea departe în cunoaştere, avem o viaţă confuză şi nicio grijă de evlavia faţă de Sfinţi.

Marile pelerinaje la Sfintele Moaşte ale Sfinţilor din România, ca cele de la Sfântul Dimitrie Basarabov şi Sfânta Parascheva sunt lucrări providenţiale ale lui Dumnezeu prin care ne dă să nu uităm că a cunoaşte pe Sfinţi înseamnă a răbda, a aştepta să te închini lor şi să îi săruţi cu dragoste. Râvna de a aştepta ore întregi, în frig, ploaie sau în căldura toridă, ca să te închini Sfintelor Moaşte arată un sâmbure viguros de evlavie care trebuie hrănit cu citirea asiduă a Sfinţilor. Şi fără îndoială că oamenii nu ar sta ore în şir ca să se închine pentru o clipă Sfinţilor, dacă nu ar ştii nimic despre Sfântul respectiv şi dacă nu ar fi cunoscut, măcar de la alţii, minunile pe care le face.

Ceea ce cuprind vieţile Sfinţilor se observă în ajutorul şi minunile pe care ei le fac acum, cu noi, ca şi în timpul vieţii lor pământeşti. Pentru că dacă atunci făceau minuni numai într-un loc, acum fac peste tot unde sunt chemaţi cu credinţă, ca unii care sunt apărătorii şi mijlocitorii mântuirii noastre. Numai că nu trebuie să disociem pe Sfinţii lui Dumnezeu, în inima şi evlavia noastră, pe unii de alţii şi nu trebuie să ne uităm cu evlavie numai la cei pe care i-am cunoscut direct, ci la toţi Sfinţii pe care Biserica îi cinsteşte sau la toţi Fericiţii Părinţi, care s-au dovedit cu o viaţă sfântă, dar nu sunt încă canonizaţi de către o Biserică locală şi acceptaţi de către toate celelalte Biserici surori.

Pentru că noi, spre exemplu, am canonizat de curând pe Sfântul Ştefan cel Mare, pe Sfântul Dosoftei al Moldovei, pe Sfântul Calinic Cernicanul, dar ei sunt Sfinţi nu de când îi canonizăm noi, ci din timpul vieţii lor, în care se sfinţesc cu Dumnezeu. Canonizarea Sfinţilor nu înseamnă că cineva nu era Sfânt până la canonizarea lui iar după aceea a devenit Sfânt dintr-o dată. Ci canonizarea este o recunoaştere oficială, pentru întreaga Biserică a sfinţeniei cuiva, a unei sfinţenii reale, care a fost mărturisită de cei care l-au cunoscut pe Sfânt în timpul vieţii lui.

Şi Biserica recunoaşte pe Sfinţi, pe unii din ei, pe cei care îi cunoaştem sau pe care ni-i arată Dumnezeu în mod minunat, spre folosul nostru şi nu spre folosul lor. Noi avem nevoie de ajutorul Sfinţilor în viaţa noastră, pentru ca să ne sfinţim la rândul nostru ca şi ei şi nu ei au nevoie de noi ca să îi lăudăm. Sfinţii se bucură foarte mult când noi îi iubim şi îi cinstim cu fapta şi cu cuvântul, când scriem cărţi despre ei, când le facem slujbe şi icoane, pentru că se bucură că noi avem dragoste de Dumnezeu şi smerenie şi o arătăm cu îmbelşugare.

Însă Sfinţii au o amprentă marcantă în viaţa lor: grija şi fidelitatea faţă de ortodoxia credinţei. Din credinţa dreaptă iese sfinţenia şi nu dacă cineva se arată a fi om bun iese sfinţenia. Există oameni buni, deştepţi, mărinimoşi în toate religiile, însă ei nu pot fi niciodată Sfinţii Bisericii Ortodoxe, a Bisericii lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Sfinţii trebuie să arate în primul rând unire interioară în credinţă şi în har cu Sfinţii de dinaintea lor, o mare râvnă pentru bine, daruri şi harisme dumnezeieşti şi Sfinte Moaşte. Sfinţii sunt Sfinţi nu pentru că sunt exemple de moralitate, buni organizatori ai Bisericii, ierarhi sau mireni de seamă ai societăţii în care au trăit, ci pentru că au trăit credinţa ortodoxă fără scădere, au trăit cu râvna credinţei celei una şi cu smerenie şi ascultare faţă de dogmele Bisericii.

Corul Sfinţilor este perplexant şi pentru cei dinăuntrul Bisericii şi pentru cei din afara ei. Avem prunci striviţi de pietre sau aruncaţi în foc, martirizaţi ca şi părinţii lor. Avem Sfinţi Mucenici de toate felurile, din toate categoriile sociale, mai recenţi sau mai din vechime, care au fost ucişi în chinuri inimaginabile. De aceea, există mulţi contemporani ai noştri care când începem să le citim un martiraj nu pot să suporte şi pleacă; nu vor să audă asemenea scene ce bat orice film.

Avem în primul rând pe Apostolii Domnului, pe cei 11, pe Matia, pe Pavel, pe cei 70/72, Sfintele femei Mironosiţe, pe Sfinţii ierarhi ai primelor comunităţi creştine şi pe Sfinţii ierarhi şi preoţi şi diaconi din toate timpurile, ceata Mucenicilor care nu se termină în Biserică, pentru care Biserica lui Hristos e însângerată mereu, Cuvioşi Părinţi ai Pustiei sau trăitori în oraşe, Sfinte Cuvioase femei,Sfinţi nebuni pentru Hristos, Sfinţi celibatari, Sfinţi căsătoriţi cu femei cu care nu au avut raporturi sexuale, Sfinţi zăvorâţi în chilie, Sfinţi trăitori pe stâlpi, Sfinţi fără case, care trăiau prin pustii şi păduri, Sfinţi Proroci, Sfinţi evanghelizatori, Mărturisitori pentru Sfintele Icoane, Sfinţi împăraţi şi împărătese, Sfinţi negustori, brutari, profesori, foşti vrăjitori, foşti demonizaţi, militari, agricultori…

Şi fiecare cu viaţa lui, cu virtuţile lui, fiecare o floare diferită de alta prin virtuţi dar cu acelaşi miros al sfinţeniei. Ce făcea un nebun pentru Hristos nu făcea un stâlpnic. Mărturisitorul pentru credinţă era unul care ştia acrivia credinţei şi pentru ea răbda până la sânge şi moarte. Ierarhul luminat propovăduia credinţa pe înţelesul tuturor, Cuviosul pustiei lumina pe cei din lume, mulţi Sfinţi din lume trăiau o viaţă ascunsă în Dumnezeu, care era descoperită unuia sau altuia mai înduhovnicit.

Şi dacă am căuta să îi facem pe toţi să fie la fel, să spunem că ei aveau o viaţă la fel înseamnă să minţim în mod flagrant. Ei aveau aceeaşi credinţă dar o trăiau în ritmul lor, după darul lui Dumnezeu cu ei şi în locuri foarte diferite şi dificile. Cărţile rămase de la ei sunt foarte diferite ca stil, prezentare, subiect… S-au pierdut multe, nespus de multe cărţi ale Sfinţilor. Ceea ce avem noi acum, deşi este imens numărul lor, este totuşi foarte mic. Credinţa s-a transmis de la Apostoli la ucenicii lor Ierarhii şi Mucenicii Bisericii. Credinţa se transmitea din gură în gură, în scris, în predici, prin minuni şi fapte minunate.

Cei ai Bisericii erau atenţi cui vorbesc. De frica faptului ca credinţa să nu fie răstălmăcită de ereticii timpului, care erau filosofi mai mult decât credincioşi, epistolele erau citite şi păstrate în Biserică, în faţa credincioşilor botezaţi, de care se ştia şi ereticii erau combătuţi la sânge. Nu se putea susţine de cineva că e membru al Bisericii dacă nu fusese botezat şi nu îl recunoşteau ceilalţi. Cele mai multe din apocrifele care au ajuns pân la noi erau încercările acestor eretici, păgâni sau evrei geloşi pe credinţa Bisericii, care încercau să discrediteze pe credincioşii Bisericii.

Însă ele erau recunoscute imediat ca fiind falsuri, pentru că nimeni dintre ierarhi nu le acredita. Şi Biserica păstra şi păstrează numai cărţile Sfinţilor, dogmele Sinoadelor Ecumenice, mărturiile date din timpul martirajelor şi datele despre Sfinţii recunoscuţi de către toţi. Existau liste ale episcopilor din fiecare cetate şi ale patriarhilor ortodocşi. Fiecare sărbătoare era cunoscută de către toţi, Paştile era stabilit de către patriarhii locului şi dacă încerca cineva să susţină păreri contrare credinţei una era imediat discutată erezia lui.

Aşa că în Biserica noastră, în singura Biserică, orânduirea Bisericii vine de la Hristos Domnul şi de la Apostoli, prin succesiunea credinţei şi a harului. Un ierarh legitim al Bisericii are acelaşi har ca şi Apostoli şi hirotoneşte preoţi şi diaconi care mărturisesc aceeaşi credinţă una a tuturor veacurilor. În acest fel există o evidenţă strictă a celor care aparţin Bisericii şi a celor care nu aparţin ei. Şi toţi cei care sunt în afara ei nu sunt ai Bisericii, ci sunt schismatici, eretici, păgâni sau cum am mai vrea să le spunem, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de credinţa Bisericii, care nu sunt alipiţi trup şi suflet de Biserica una, nu recunosc învăţătura ei şi nu primesc Sfintele ei Taine.

De aceea, cum am mai spus şi altă dată, şi cum este evident pentru toţi, în calendarul Sfinţilor nu apare vreo sărbătoare sau vreun om pe care altă biserică sau asociaţie religioasă îl cinsteşte în cadrul ei. Sfinţii Bisericii sunt Sfinţii cinstiţi în toate veacurile, sunt Sfinţii recunoscuţi în partea de apus şi de răsărit a lumii până la schisma din 1054, şi după această dată, pe care i-a recunoscut ca Sfinţi unul dintre cei patru patriarhi ortodocşi: al Constantinopolului, al Ierusalimului, al Antiohiei şi al Alexandriei. În orice ediţie critică sau necritică ortodoxă a Vieţilor Sfinţilor veţi găsi numai pe aceşti Sfinţi şi ei trebuie urmaţi cu acrivie.

Din acest motiv, nu trebuie să subminăm autoritatea şi sfinţenia Sfinţilor care au trăit în Apus până la 1054 ci trebuie să îi receptăm ca pe adevăraţii Sfinţi ai lui Dumnezeu, după cum, după 1054, nu trebuie să împărţim pe Sfinţi în greci, sârbi, ruşi, bulgari sau români şi să îi cinstim preferenţial, ci să vrem să îi cunoaştem pe toţi la un loc şi pe toţi să îi cinstim drept Sfinţi ai lui Dumnezeu.

Sfinţenia nu se depreciază în timp, ci dimpotrivă numărul celor care au primit ajutorul Sfinţilor este şi mai mare. Numai că trebuie să avem conştiinţa faptului că sunt enorm de mulţi Sfinţi neştiuţi de noi şi ştiuţi numai de Dumnezeu, că au existat Sfinţi în trecut pe care nu îi cinstim ca Sfinţi deşi îi cunoaştem dar ei sunt Sfinţi, sau există Sfinţi încă în această viaţă pe care majoritatea nu dăm doi bani. Există mulţi Sfinţi care aştepată să îi cinstim. Sfinţii Martiri şi Mărturisitori ai închisorilor comuniste din România,Martirii revoluţiei române, alţi Sfinţi de peste veacuri români aştepată să îi cinstim cum se cuvine.

Iar dacă noi nu cinstim pe cei pe care îi vedem cu o viaţă sfântă, pe cei de aici, de lângă noi, despre care Dumnezeu ne-a luminat că Duhul Sfânt este întru ei, cum am cinsti pe cei de care ne despart veacuri? Cred că trebuie să începem mai întâi cu cinstea către ierarhii şi duhovnicii noştri, către Părinţii mari ai momentului, pentru ca să ne învăţăm să cinstim şi pe Sfinţii lui Dumnezeu mutaţi de la noi.

Duminica de astăzi este o bucurie de toţi Sfinţii şi a Sfinţilor de noi. Să ne trăim aşadar bucuria de a fi în comuniune cu toţi Sfinţii şi de a vrea să cunoaştem câţi mai mulţi Sfinţi după viaţa şi opera lor. Când eu m-am convertit la credinţă, când am devenit conştient de mântuirea şi bucuria lui Dumnezeu cu noi prin jertfa eroilor revoluţiei din decembrie, îmi era foame să cunosc autenticul Bisericii, şi de aceea bucuria mea era Scriptura, Sfinţii şi slujbele Bisericii. Şi citind mult, din ce în ce mai mult şi niciodată nepotolindu-mi setea de adevărul Sfinţilor Bisericii, am conştientizat faptul că cel care e rănit de adevărul Sfinţilor nu va înceta vreodată în viaţa lui să caute adevărul lor.

Vă doresc să fiţi răniţi de dorul de Dumnezeu şi de iubirea pentru Sfinţii Lui, şi veţi înţelege că dacă e să trăim viaţa nu merită să o trăim decât ca o viaţă de sfinţenie. Şi că ce putem citi aici, în vieţile lor, e atât de copleşitor, încât tot ce am citi după aceea ni se pare fad, copilăresc, ceea ce şi este cu adevărat. Dumnezeu să vă dea tuturor multă bucurie în viaţa dv. şi multă foame de adevărul care sfinţeşte viaţa noastră! Amin!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: