dan_puric.jpg

Aţi ţinut de curând o conferinţă în Facultatea de Filosofie despre aventura corpului în teatru. De ce aţi ales tocmai această facultate?

D.P.: Mai bine zis această facultate m-a ales pe mine pentru că am primit invitaţia de acolo. Nu sunt genul de om care să propun; eu stăteam, să zicem: eram în parohia mea. Am fost cules, şi mă bucur de asta, de către dl profesor Vizureanu.

Ce impresie v-au făcut studenţii de acolo?

D.P.: O impresie bună dar asta nu este o generalitate sau o banalitate. Bună din cauza calităţii ascultării. Sacha Guitry, un mare actor, spunea că şi publicul trebuie să aibă talent. Ascultătorii, prin felul cum ascultă, te determină să ajungi mai adânc în comunicarea ta, în ceea ce spui. Şi semnul acesta de atenţie sensibil intelectuală a creat o comunicare foarte bună.

La conferinţa pe care aţi ţinut-o în Facultatea de Filosofie, aţi spus la un moment dat că Platon a avut dreptate să îi alunge pe artişti din cetate. Aţi putea să explicaţi această afirmaţie?

D.P.: Cred că Platon a fost oripilat de condamnarea lui Socrate care a fost prima victimă a democraţiei. Platon şi-a dat seama că arta de tip mimetic, care nu e nici măcar la nivel de divertisment, care îşi propune să prelungească vulgaritatea în numele diversiunii şi îşi propune să cultive confuzia, devine periculoasă pentru esenţa umană. Arta ca misiune trebuie să înalţe. Asta nu înseamnă ca trebuie să sufere de un monumentalism tezist şi nici că ea trebuie să fie explicit pedagogică. Finalitatea ei este una înălţătoare.

Hegel a avut această premoniţie care într-un fel s-a împlinit pe jumătate, a spus că arta secolului XX va muri sub suflul rece al conceptului. Sigur că trăim o epocă a informatizării, a tehnologizării masive care, prin canalele astea de transmisie, a răcit şi vectorul de transmisie, nu numai mesajul. Dar în acelaşi timp, paradoxal, arta nu moare sub suflul rece al conceptului, ci sub incandescenţa vulgarităţii şi a pornografiei, al unui mercenariat, al unui sistem de piaţă îngrozitor care are repercursiuni asupra firii umane, asupra felului de a fi.

Arta este o fereastră către Dumnezeu. Beethoven nu face ravagii în jur după ce-l asculţi. Beethoven sau Bach te tulbură şi te înalţă în acelaşi timp. Brâncuşi te înseninează. Marii artişti ai lumii nu creează confuzii, ei tulbură pentru a înălţa. Eu sunt convins că Platon nu i-ar fi dat afară pe Beethoven sau pe Mozart. Dar cred că i-ar fi dat afară pe nenorociţii ăştia din televiziunile române care se oligofrenizează şi oligofrenizează populaţia. Totuşi, polis-ul grecesc se gândea la fericirea cetăţeanului, era o deontologie extraordinară acolo. Ăştia nu se mai gândesc la nimica, poate doar la bani. Aici lipseşte gardianul lui Platon.

Pe cine ar fi dat afară Platon?

D.P.: Toată arta veche e o meditaţie asupra firii. Cred că Platon era foarte înclinat asupra unui teatru care nu avea o capacitate cathartică, ci din contră. Să nu uităm că Grecia era un amestec de civilizaţie şi barbarie. Platon, dacă nu avem obrăznicia şi suficienţa să îl luăm şi să îl catalogăm, devine un punct deschis de meditaţie extraordinar. Şi eu aş da acei artişti afară. Iată, ce artişti are această ţară? Pe Vanghelie, pe cine? Pe grupul Vouă? Ce responsabilitate au televiziunile de la noi care ne organizează revelioane şi momente de divertisment cu efecte latente şi letale asupra bunului gust, asupra umorului, asupra spiritualităţii româneşti?

Divertismentul, umorul (umorul e de factură sacră, e un scurtcircuit al inteligenţei care te trezeşte din rutina vieţii) care devine băşcălie te bagă în rutină, te imbecilizează. Dacă te uiţi la emisiunile la TV cu râsul pe bandă, luate de la americani, ele te mărginesc, te limitează şi mai mult, îţi limitează raportul cu familia, cu tine însuţi. Ele fac un fel de anestezie a inimii. Dar umorul înseamnă o mărire a inimii. Dacă te uiţi la un film al lui Chaplin sau Buster Keaton, inima înfloreşte.

Aristotel a spus că omul inferior trebuie pus pe o poziţie inferioară fără să fie nedreptăţit. La noi este un haimanalâc, o mână de iresponsabili necultivaţi care conduc ţara sub toate aspectele de la nivel politic până la nivel cultural. Aceşti oameni n-au ce căuta la conducerea ţării, la conducerea culturală, a televiziunilor, a destinelor publice. Aceşti oameni sunt de speţă inferioară. Ei trebuie puşi în poziţii inferioare fără să fie nedereptăţiţi, adică acolo unde le este locul. În poziţiile de vârf sunt oameni care au responsabilitatea cetăţii, a artei. Repet, asta nu înseamnă să faci cazarmă, ci din contră: să gestionezi foarte bine lucrurile şi să le numeşti. Cineva l-a întrebat pe Lao Zi: „ce-ai face dacă ai fi împărat?” şi el a zis: „aş numi corect lucrurile.” Adică: ticălos, om bun, criminal, impostor, muncitor. În România, ca şi în întreaga lume, este o criză de a numi corect lucrurile.

Deci, se poate vorbi de o artă imorală?

D.P.: Nu se mai poate vorbi de artă imorală pentru că ea este. Este imorală în 90% din cazuri. Este şi imorală şi amorală. Ea este exact pe potriva eficienţei economice. Sub pretextul şi sub camuflajul libertăţii în artă, al diversităţii, pornografia, vulgaritatea şi prostul gust şi-au făcut loc. Ei speculează, spunând: „Dom’le, înainte era cenzura politică şi nu ne dădea voie, dar acum suntem liberi..” Eşti liber dar nu eşti libertin. Sunt două lucruri total diferite. Cum spunea Hegel, libertatea este necesitatea înţeleasă. Sau libertatea se câştigă în fiecare zi, cum sublinia Goethe. Libertatea înseamnă în acelaşi timp şi responsabilitate. Pisoarul acela al lui Marcel Duchamp de la 1907 nu înseamnă libertate artistică, înseamnă un act de schizofrenie. Mulţi critici îl consideră un act de libertate artistică, dar este un act de pierdere a reperului. În „Jurnalul unui pelerin”, o carte des citată de Nicu Steinhardt, se spune acolo că acest pelerin se întâlneşte cu un monah la o mânăstire şi îl întreabă: „tu ce ai fost?” „-am păcătuit împotriva lui Dumnezeu.” „dar ce-ai fost?” „am fost pictor abstract”. Ar mai fi de vorbit aici şi despre arta autonomă: când omul, din creaţie, se dă drept creator. Acum tendinţele acestea au murit dar n-au murit gratuit, au luat cu ele generaţii întregi de oameni în forul cărora s-a petrecut un dezechilibru. Ce varietate imensă şi infinită are drumul omului către Dumnezeu! Atunci de ce să cauţi invers? Într-un jurnal al lui Brâncuşi am găsit un aforism extraordinar, scris cu cerneală pe colţul unui ziar: „de ce complică omul lucrurile când Dumnezeu le-a dat atât de clare?”
Există vreun filosof sau gânditor care v-a influenţat mai mult?

D.P.: Filosofii sunt trepte de adevăr sau spre adevăr, bucăţele. Te pot încânta dar nu te pot monopoliza. Cine te monopolizează este bunul Dumnezeu; dar nu poţi să nu te bucuri când găseşti un om deştept care îţi luminează pentru încă 200 de ani existenţa. Să ne gândim la această sincronizare pe care a dat-o Dumnezeu: cu 400 de ani înaintea venirii lui Hristos omenirea a avut parte de Socrate, Budha, Confucius, Lao Zi într-un paralelism fascinant. Toate aceste minţi care au căutat să afle ceva asupra condiţiei umane, asupra raporturilor noastre cu Dumnezeu, sunt extraordinare. Şi e bine să recunoaştem că ne folosim de ei în sensul în care şi Newton spunea: „stau pe umerii unor uriaşi”.

Newton nu era de capul lui, nu era generaţie spontanee cum sunt ăştia de la PSD sau PD sau PNL. Ăştia au furat numele partidelor istorice dar ei sunt spontani. N-au cum să fie PNL; aceia erau Brătieni, oameni care ţineau la ţară, erau imenşi. Ăştia sunt din şoimii patriei, ăştia-s crescuţi din pepiniera Comitetului Central. Ce este PSD-ul decât o generaţie spontanee din CC? Ce legătură are cu istoria neamului ăstuia? Newton se sprijinea pe umerii unor uriaşi, nu pe I. C. Frimu. De ce folosesc oamenii ăştia vila Mircea Eliade? Au vreo legătură cu Mircea Eliade? Să folosească vila Emil Bobu!

Ştergerea frontierelor poate duce la o schismă în mintea oamenilor, la demenţă. De exemplu şi parada homosexualilor… Ieri am aflat că în Olanda se luptă pentru legitimarea partidului pedofililor. 5% dintre ei sunt genetic, restul sunt contaminaţi. Aceste drepturi ale omului nu trebuie să încalce drepturile lui Dumnezeu. Dacă am avea un dialog cu ei, să încercăm să le explicăm că ei au o cruce de dus. Noi, aşa cum suntem, avem soluţii uluitoare faţă de o societate falimentară de tip occidental. Sunt atâtea minţi luminate la noi… Şi poate vă gândiţi şi voi, la Filosofie, cum să rezolvaţi chestia aceasta a homosexualităţii. Dar să nu veniţi cu soluţii mimetice, de tip occidental. Eu nu vreau să fac parte dintr-o societate ca aceea din Spania sau Olanda care a legiferat aşa ceva, mai bine mor la Feteşti, cu baba Neaga care se roagă la biserică dar lucrurile merg spre normal. Cum poţi să numeşti anormalul normalitate? Hai să reconstituim bunul-simţ, echilibrul sau, cum zice ţăranul român, rostul lucrurilor….

Mircea Eliade considera că reprezentaţia teatrală ar trebui sa aiba o funcţie hierofanică, de revelare a sacrului în profan. Aveţi o intenţie conştientă de merge într-o asemenea direcţie?

D.P.: Da. A devenit cu timpul conştientă. La început n-aveam program. Eu sunt artistul fără program. Singurul meu program genetic este să nu fiu imoral, să nu fiu vulgar, să nu mint. Dar ăsta nu e un program, cred că e o determinaţie a firii. Mi-am dat seama pe parcurs că divertismentul, dimensiunea psihologică a actului teatral sunt doar două dimensiuni în treapta infinită care te duce spre Dumnezeu. Arta vine de la Dumnezeu, de la încercarea preoţilor de a explica poporului prin imagini ideea de divinitate. Acuma trebuie făcut drumul invers. Marii artişti au subliniat de multe ori lucrul ăsta. Dar arta şi-a rupt cordonul ombilical şi a devenit cât se poate de profană, de divertisment. Asta nu înseamnă că dimensiunea profană trebuie neglijată, trebuie plecat de la nivelul ăsta.

Care este rolul tainei în teatru?

D.P.: Într-un fel mai laic a subliniat-o Blaga când a spus „eu nu distrug corola de minuni a lumii”. Arta este un act de amplificare a misterului, dar în acelaşi timp ea nu creează necunoaşterea, ci creează o cunoaştere de tip specific, nu una de tip ştiinţific. Cunoaşterea de tip ştiinţific este întotdeauna devansată de cea de tip artistic. Pentru că în sistemul artistic mergi pe alte sinapse, mergi pe inspiraţie, pe revelaţie. Bine, şi în ştiinţă se poate petrece revelaţia. Dar paşii de cunoaştere, de contactare a spiritului întotdeauna vor fi net superiori în actul artistic pentru că arta este vectorul imediat următor al religiei. Ştiinţa este rodul spiritului analitic; chinezii aveau o expresie: „una este furnica ce merge pe jos şi culege tot, alta e vulturul care planează pe deasupra şi vede” sau Khalil Gibran care spunea că diferenţa între filosofie sau ştiinţă şi artă e ca acel vultur care stă închis într-o cuşcă, îşi poate deschide aripile dar nu poate zbura. În artă te conectezi la divin, te conectezi la taină, faci parte din ea, o trăieşti fără să ţi-o explici.

De asta Hristos nu a dat legi. Hristos este deasupra legii şi oamenii n-o ştiu. Cică „nimeni nu este deasupra legii”. Ba da, trebuie să fii deasupra legii tot timpul; legea este stupidă şi pentru oamenii inferiori. Hristos nu zice: să nu ucizi, să nu furi… ăsta e Decalogul. El zice „iubeşte”. Iubind, toate lucrurile alea se topesc în ordonanţe de urgenţă. Într-un moment de dragoste este inclusă şi datoria şi totul. Şi chinezii spun: Tao, calea fără de nume. Toate popoarele ajung, la un moment dat, în dialogul lor cu absolutul, la această nedefinire. Noi ne grăbim să definim. Gabriel Marcel spunea foarte bine că Occidentul are probleme pe care le rezolvă iar Răsăritul are taine. Taina nu se rezolvă, taina nu e o problemă de matematică. Taina este o îmbrăţişare, este harul lui Dumnezeu, este revelaţia Lui; de asta nu poţi să ai noutăţi teologice, ele sunt date odată pentru totdeauna. Doar trăirea ta e nouă. De asta e bine să nu evoluăm.

Mulţi filosofi sunt nevoiţi să renunţe la multe lucruri când aleg filosofia, de pildă la o viaţă deplină. Favorizarea intelectului duce la neglijarea celorlalte facultăţi. Credeţi că artistul se confruntă cu limitări de acelaşi gen? Are limitari condiţia de artist?

D.P.: În primul rând ceea ce faceţi voi e un lucru de toaletă de gândire dar care poate să lase urme; este reflexul heliocentrist de tip grecesc. Dar reflecţia de tip indian, meditaţia orientală nu presupune această disjuncţie. Metodologia voastră poate să ducă cu timpul la o infirmitate. Este ca şi cum aş iubi conceptual o femeie. Nu se poate. Exerciţiul în cadrul filosofiei e bun ca exerciţiu în cadrul filosofiei, dar nu în cadrul înţelepciunii. Înţelepciunea aparţine celui păţit cum zice Noica, filosofia aparţine gândului ca gând cum zice Hegel, este un exerciţiu al gândului în sine. Toate sunt metode care intervin în specialitatea voastră, numai că viaţa e mai mare decât metoda.

Arta nu îmi permite această linişte, confort extraordinar pe care ţi-l poate crea un sistem sau o metodologie. Arta este o provocare uriaşă în faţa vieţii. Când eşti liniştit înseamnă că muzele au adormit. În artă, artiştii care s-au odihnit sunt manieriştii, meşteşugarii. Un artist trăieşte tot timpul actul de criză al confruntării. Limitele mele sunt cele fiziologice, biologice. Cea mai mare descoperire a mea a fost a limitelor mele, care sunt corporale; dar îmi cunosc şi dezmărginirea pe care mi-o dă Dumnezeu. În sensul acesta lumea, societatea ne limitează iar creştinismul ne dezmărgineşte. Îmi aduc aminte că Ţuţea cita des acest pasaj din Evanghelie: „fii tu desăvârşit asemeni lui Dumnezeu”. Ce şansă extraordinară ni se dă de a fi perfectibili!

Dl. Dan Puric este actor al Teatrului National din Bucureşti şi regizor a numeroase spectacole de teatru non-verbal. În prezent joacă în spectacolele Don Quijote, Visul, Toujours l’Amour, Idolul şi Ion Anapoda.
Interviu realizat de Lavinia Marin, studentă la Filosofie – Bucureşti, anul IV

………………………..

Articol preluat de la: sursa.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: