Probabil că sunteţi la curent cu cele două tinere de astăzi, gemene, care s-au sinucis prin spânzurare în parcul din Cluj, îmbrăţişându-se una pe alta. Celălalt s-a aruncat de la etaj. În vreo două luni s-au mediatizat numai cazuri de tineri sinucigaşi. De unde tentaţia morţii, a aruncării în gol, a suprimării vieţii?

Răspunsul meu: filme, jocuri, mod de viaţă în care moartea nu este o uşă spre Rai, ci o curiozitate pe baza căreia vrei să bravezi. Cei care au prezentat ştirea sinuciderii celor două surori de astăzi vorbeau despre sinuciderea lor ca de un mod de atenţionare a celorlalţi. Tinerii vor să fie auziţi, ascultaţi…Vor să fie şi ajutaţi? Eu cred că majoritatea vor să fie numai remarcaţi nu şi ajutaţi. Dacă cineva vrea să fie ajutat, să fie îndrumat în viaţă, întrebă pe mamă, pe tată, pe frate, bunic, rudă, profesor, citeşte, se informează, nu disperă peste noapte.

Ce ar fi ca toţi să dăm bir cu fugiţii şi peste noapte să nu mai muncească nici cei de la electrica, nici cei cu apa, nici cei cu gazele, nu telefon, nu metrou, nu tren…Unde ajungem cu o astfel de gândire negativistă? Greutatea vieţii e împreunată cu bucuriile vieţii. Dar ca să ai bucurii trebuie să rabzi pentru ele, să transpiri, să faci un efort care să te facă să te bucuri în mod demn şi nu parşiv, de munca ta.

Cele două erau fiice de intelectuali şi învăţau la un liceu cu profil umanist, dacă reţin bine. Nu aveau niciun motiv să se spânzure şi totuşi au făcut-o. Un altul s-a sinucis tocmai după ce îi spusese mamei sale că are planuri de viitor: dorea să muncească în străinătate.

Să scoatem însă din plan căldura de afară, anturajul, curiozitatea, vreo boală psihică, decepţia pasageră pentru pasul sinuciderii. Se simţeau goi? Singuri? Ce îţi dă stabilitate?

Astăzi am călătorit ceva zeci de kilometrii şi lângă mine era o bătrână oarbă, săracă, cu două pâini în sacoşă. Îmbrăcată în negru dar fără niciun miros de transpiraţie, atentă, liniştită, cum s-a urcat aşa s-a şi dat jos: fără să deranjeze pe nimeni. Dânsa avea motive să se sinucidă sau nu? Dar cei care au fost întemniţaţi pentru credinţă, care erau tot la fel de tineri ca cele două şi au stat 15-25 de ani la puşcărie, aveau motive să se sinucidă?

Sinuciderea e o problemă de necredinţă. Cei care se sinucid nu sunt stabili emoţionali pentru că nu au credinţa care să le lumineze viaţa. Literaţii, filosofii, artiştii simulează sinuciderea în artă numai că arta este un drum paralel cu viaţa. Dacă confuzi dezgustul artistic al lui Cioran pentru viaţă cu luatul beregăţii, atunci nu ai înţeles că arta propune, însă nu te poate convinge să îţi suprimi existenţa. Tu te autoconvingi. Şi te autoconvingi pentru că nu ştii ce e viaţa.

Cine vrea să moară de mâna lui nu îşi să seama că e un analfabet în faţa a ceea ce înseamnă viaţă. Viaţa nu înseamnă numai să ai sănătate, să ai bani, să îţi meargă afacerea bine, să ai pe masă un kilogram de salam şi două de ceapă, ci înseamnă un spaţiu în care tu te pregăteşti pentru veşnicie. Viaţa e un dar pentru că e o pregătire pentru bucuria eternă. Dacă te sinucizi nu scapi de viaţă, ci dai peste chinul vieţii veşnice.

Sinuciderile din ultimul timp sunt un sistem de alarmă declanşat pentru a ne edifica asupra nivelului de deteriorare zilnică a credinţei noastre. Fiecare om are o credinţă a lui, mai mare sau mai mică în Dumnezeu, într-o forţă, într-o idee, în sine, în părinţii lui, în te miri ce. În momentul când nu mai crezi nici în Dumnezeu, nici în tine, nici în prietenii tăi, dacă nu mai vezi decât negru în faţa ochilor, atunci trăim un mare cataclism.

Pe toţi cei care citesc aceste rânduri ale noastre îi îndemn să stea de vorbă serios cu prietenii lor care au astfel de tendinţe şi dacă au ei, să se gândească de o mie de ori la ceea ce fac. Puneţi în balanţă viaţa de acum, cu bunele şi relele ei, cu veşnicia Iadului. Imaginaţi-vă numai o clipă ce înseamnă să suportaţi o durere, oricare, mutiplicată la un milion. Şi imaginându-vă toate astea, tot nu veţi avea Iadul, chinul pe care ni-l creăm cu mâna noastră ascultându-i pe demoni, care ne împing la a scoate din noi primul dar al lui Dumnezeu: viaţa.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: