Zi: 6 iunie 2007

Cei care ne-au luminat viaţa, care ne-au ajutat în puncte cheie, cât şi cei care ne-au suportat toată viaţa, ne-au crescut toată viaţa sunt vii în recunoştinţa noastră. Recunoştinţa este tocmai expresia cea mai vie a dragostei pline de reverenţă. Când cineva ne-a punctat viaţa într-un mod binecuvântat a demonstrat că a avut o conştiinţă adâncă faţă de noi, că ne-a privit în perspectivă. Tinerii au nevoie să fie priviţi în perspectivă sau trebuie priviţi cu responsabilitatea pe care ne-o cere credinţa noastră în faţa lui Dumnezeu.

În ultimele zile am avut parte de momente speciale în viaţa noastră, în care am simţit din plin dragostea părintească a unor persoane. Dragostea dumnealor, manifestată atât de plin, de incandescent, ne-a încălzit inima, ne-a dat curaj, spor în viaţa noastră, pentru că am fost socotiţi oameni loiali, angajaţi vocaţiei noastre preoţeşti.

Recunoştinţa vie este amprenta pe care o lasă manifestarea conştiinţei unei anume persoane. Ai nevoie de un transplant, de un salariu, de un cuvânt bun, de rugăciunea cuiva, de prietenia cuiva…Şi când simţi că ţi se răspunde cu aceeaşi măsură a încrederii, adică cu eleganţă, atunci înţelegi faptic ce înseamnă să ai conştiinţă. Şi aici nu e vorba despre conştiinţa păcatelor personale, ci de conştiinţa de a nu obstrucţiona, prin deciziile şi cuvintele tale, râvna unui om.

Consider un păcat grav, ucigător de suflet, pentru un creştin ortodox, păcatul de a descuraja pe cei care râvnesc râvna cea bună. Demoralizarea unui om care se roagă cu ardoare, care trăieşte adânc exigenţele credinţei e o crimă împotriva zborului unui om către Dumnezeu. Trebuie să ne ferim de a fi sminteală pentru cei care sunt auziţi în rugăciunile lor către Dumnezeu, căci nu facem decât să Îl insultăm pe Dumnezeu Însuşi, Care ascultă de robii Săi.

Am avut parte astăzi de conversaţia unui om cuvios, de o adâncă vedere a lucrurilor, care mi-a vorbit despre păcatul grav al unui prieten al său şi care nu putea muri împăcat din cauza lui. Îmi spunea că prietenul său avea o faţă neagră, pământie pe patul morţii şi că simţeai lângă el prezenţa Satanei. La un moment dat i s-a confesat şi i-a spus:”Cândva, în străinătate, am devenit mason şi am simţit cum dracul a intrat în mine din acel moment”. Nu putea să moară din cauza acestui păcat care îl apăsa, a păcatului apostaziei şi a trăit ani de zile cu simţirea prezenţei diavolului în el. Spunând asta, cuiva care putea să îl înţeleagă, s-a simţit mai bine. Sau tocmai pentru că cineva putea să îl înţeleagă a fost cinstit cu el.

Domnul cu care am discutat, avea o conştiinţă înaltă a recunoştinţei faţă de Duhovnicii şi de Părinţii Sfinţi pe lângă care a trăit. Mi-a povestit despre fiecare în parte cu revărsare de inimă dar fără pic de fanatism. Emoţia, dragostea lui era vie şi te umplea de pace, de pacea cu care a fost umplut prin ascultare de Părinţii săi. Recunoştinţa aceasta vie, adâncă, trece peste moarte şi devine veneraţie, atunci când cel pe care îl iubeşti are viaţa lui Hristos.

Pentru a înţelege cum ajungem să venerăm cu adevărat pe un om duhovnicesc trebuie să înţelegem că plecăm de la a-l cunoaşte şi de la a ne îndrăgosti de el, de la a primi binecuvântarea şi frumuseţea lui, revărsările sale de inimă faţă de noi, ajungem să ne umplem de recunoştinţă şi de vie admiraţie faţă de el, pentru ca acestea să devină veneraţie, filiaţie adâncă, încredere că el ne poate apără prin rugăciunile sale.

Iar dacă nu vrem să ne complicăm în termeni, putem spune că atunci când simţim că cineva nu se şterge din noi, din inima noastră, e semn că el este o parte din noi prin ceea ce a făcut pentru noi. Şi aşa înţelegem ce înseamnă să creştem unii prin alţii şi de ce avem nevoie de dragostea şi de rugăciunile Sfinţilor. Pentru că ei sunt cu noi şi ne dinamizează viaţa spre toată frumuseţea, spre tot lucrul bun. Dacă ei au fost plini de frumuseţe şi de toată conştiinţa pentru bine, cu atât mai mult sunt acum, când sunt trecuţi la Domnul şi vor să se facă şi cu noi acest lucru.

Când iubeşti pe cineva nu poţi să îl laşi în durere, în necaz. Când vezi că poţi să îl ajuţi, nu pleci până când nu îl aduci spre o latură pozitivă a lucrurilor. Iubirea are un fel de a se manifesta care suferă şi ţine minte, are grijă de grija celui iubit, este o continuă preumblare spre cel pe care inima îl doreşte. Nu poţi să iubeşti doar cu cuvântul! Iubirea e o manifestare totală a fiinţei noastre, care ne determină să facem lucruri pe care nu credeam că suntem în stare să le facem.

Când Sfântul Nichita Stithatos a scris viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, Părintele său, acesta a spus şi următoarele: Sfântul Simeon era împins de către Sfântul Duh la a mărturisi vederile sale, la o epuizare imensă pentru a scrie Teologie, pentru că dragostea dumnezeiască din el îl făcea să nu poată să ascundă ceva din trăirile sale. Era împins fără voia sa la a mărturisi. Domnul de care vă vorbeam, că mi-a fost partener de dialog astăzi, mi-a amintit un pasaj din viaţa unui Sfânt recent, la care a venit un alt om duhovnicesc să îi vorbească despre vederea lui Dumnezeu.

Primul Sfânt i-a spus celui de al doilea că el nu are o viaţă duhovnicească şi nu poate să-i spună nimic. Adevărul era că nu a vrut să-i spună pentru ca să nu fie interpretat greşit. Iar când al doilea Sfânt a plecat dezamăgit de răspunsul pe care l-a primit, primul Sfânt şi-a notat într-o carte a sa: După ce el a plecat m-am simţit părăsit de Duhul lui Dumnezeu, pentru că nu am vrut să mă smeresc şi să laud minunile lui Dumnezeu din viaţa mea, povestindu-i Părintelui vederile date mie de către Dumnezeu.

A înţeles, ce trebuie să înţelegem şi noi, că nu trebuie să ne temem nici să ne arătăm viaţa spre folosul altora, nici recunoştinţa spre însufleţirea altora şi nici să ne ascundem durerile şi ispitele atunci când vedem că unii s-ar folosi în viaţa lor de neputinţele noastre.

Închei cu o minune pe care mi-a spus-o acest om binecuvântat. Era la parastasul de 40 de zile a unuia dintre Părinţii săi duhovniceşti. Erau la mormânt tot felul de ucenici ai Părintelui pomenit atunci, mai şcoliţi sau mai puţin şcoliţi. A început o ploaie torenţială şi fiecare s-a acoperit cu ce s-a putut, dumnealui ţinând o umbrelă deasupra unuia dintre preoţii slujitori. În ploaia torenţială, slujba a continuat cum s-a putut, şi la un moment dat domnul nostru a simţit că lângă ei este o prezenţă duhovnicească, care îi face să simtă o neobişnuită căldură dumnezeiască în suflete. Uitându-se la lumânările de pe mormânt, a constatat cu uimire că ele ardeau şi erau cu toate aprinse în mijlocul unei ploi torenţiale. Toţi cei prezenţi au primit o încredinţare enormă asupra sfinţeniei Părintelui lor, căruia îi făceau pomenirea de 40 de zile.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.