Zi: 7 iunie 2007

Complexul Romexpo: un spaţiu prea mare pentru literatura română

Leave a comment

BookFest 2007 e un fel de a vorbi despre ceea ce deteşti. Mă explic imediat. Am avut astăzi panorama deloc întortocheată a stărilor de spirit a autorilor de carte sau a editorilor. Prea enervaţi, prea stresaţi, prea atenţi la imagine, prea avizi de pertinenţă, de credibilitate, deşi cărţile expuse sunt subţiri, ambalate frumos, dar în marea lor majoritate sunt încremeniri în proiectul interior. Şi asta voi explica.

Cum adică, domnul L., cu care m-am intersectat în priviri ( eu coboram scările, dumnealui vorbea la microfon, şi parcă ne cunoşteam de undeva…) detestă cultura? Am văzut multe nume celebre ale literaturii contemporane pe la standuri sau în treacăt…în imaginea călătorului grăbit. Cum ar detesta cultura? Pentru că în fiinţa dumnealui, ochii inimii mele au văzut nervozitate, lehamite de oameni, de comunicare, adică de cumpărătorii propriilor cărţi editate de dumnealui.

Dacă nu ai timp să priveşti cu atenţie pe patronii de carte, rişti să crezi că se confundă cu cartea pe care o cumperi şi pe care au editat-o. Sau dacă nu iei aminte la detaliile cărţii rişti să crezi că dacă a primit vreun premiu sau dacă a primit Nobelul, autorul cu pricina face numai ouă de aur. Nu, nu face numai ouă de aur, ci ambalajul mărfii numită ireverenţios carte e de aşa manieră livrat încât ţi se ascund detaliile importante.

M-am oprit la nivelul 1 al clădirii. La nivelul 1 erau editurile cu rating, nu neapărat cu valori monumentale. La nivelul doi erau editurile de jumătate, pe când la nivelul 3 era nivelul unde puteai căsca în voie, pentru că acolo erau edituri din specia păsărilor colibri. La nivelul 1, dând de un coleg de breaslă, m-am oprit la o discuţie despre premiul Nobel, unde toată lumea era interesată de enervare sau era interesată să plece, pentru că ştiau deja partitura. Era un fel de a o mia repetiţie a filmului: De ce bat clopotele Mitică?, în care ai învăţat şi gesturile cele mai elementare ale personajelor.

Adică, se dezbătea dilema, cine o să ia premiul Nobel dintre: Mircea Cărtărescu, Andrei Codrescu, Mircea Ivănescu, Norman Manea şi Mircea Horia Simionescu, în literatura română? Unul dintre ei spune că literatura română este o literatură minoră. Adică e mică pentru că s-a scris puţin sau e mică pentru că nu avem niciun om mai de vază ca să scrie în această ţară? Chestiunea cu minoră e un fel de manie de a te denigra de unul singur, de a te face prost mai înainte de a ţi-o spune altul.

În ceea ce mă priveşte cred că fiecare neam, mai sălbatic sau mai civilizat are o literatură majoră, o literatură reprezentativă, în care autorii vorbesc despre lucruri importante din fiinţa acelui neam. Gradul de realitate, de reprezentativitate a scrierilor unui neam reprezintă pentru mine o imagine semnificativă a multora din caracteristicile vieţii şi ale gândirii acelor oameni. Chiar şi cele mai subiectiviste scrieri au o mare obiectivitate, pentru că fiecare scriere este inevitabil: obiectiv-subiectivă. Există lucruri despre care scrii şi pe care le văd şi alţii dar le scrii în modul tău personal. Dragostea sau toamna de care vorbeşte Cărtărescu sunt realităţi şi pentru mine şi pentru Creangă, şi pentru Cătălin Crişan şi pentru Gigi Pistol, tractorist de profesie.

Nu poţi să pui monopol pe curci, fazani, munţi, gingăşie, eroism, dragoste şi să crezi că numai tu poţi să scrii despre astea toate. Toţi putem scrie despre toate lucrurile. Dacă nu există niciun lucru în comun între mine, ca scriitor, şi dv. ca cititori, de ce să mai cumpăraţi cartea? Mai bine cumpăraţi salam sau cireşe de iunie.

Asta cu literatura minoră a fost prima gogoriţă pe care nu am mai auzit-o de mult ( se pare că mi se făcuse dor de minciuni sau de exagerări, ca să le zicem mai frumos) şi după ea a venit a doua: poezia e un cal mort, adică e o mişcare tactică greşită, dacă vrei să iei premiul Nobel. Scriitorii pe care îi auzeam mi-au dat impresia unei lehamite şi neîncrederi sfâşietoare în ceea ce făceau. Adică, dacă ei nu se apreciază pe ei înşişi, de ce i-aş aprecia eu, care nu scriu şi nici nu citesc, ci mă ocup de fotbal?

Am cumpărat două cărţi, am primit pliante şi m-am uitat de mai multe ori la cupola imensă sub care erau atâtea edituri, editurile ţării mele, care aveau un aspect mortuar la înfăţişare, dezolant, nu ca pentru sărbătoarea cărţii, ci ca pentru îngropatul cărţilor. Am privit cu atenţie interiorul editorilor şi scriitorilor pe care îi vedeam. M-am uitat cu atenţie la tinerii care nu aveau nimic de-a face cu cartea dar aveau de-a face cu paza cărţilor, la cei care mâncau un hamburgher băgând nasul în câte o carte, şi la cei care cumpărau cărţile pentru că cineva le-a elogiat sau le elogiase. Am avut impresia acută că se cumpărau titluri, nume, şi nu un autor pe care îl descoperi acum, băgând nasul în cartea lui, fără să te uiţi la ce a spus altul despre el.

Când cumpăr o carte cu adevărat ( şi nu pentru că am nevoie să fac un studiu sau să scriu o carte de pe urma studiilor pe cărţi) nu mă interesează ce a spus X sau Y despre el, despre autor sau carte. Poate să fie mama lui Nobel, să fie lăudat de toţi acel autor, dacă la examenul critic al minţii şi al inimii mele, în două-trei minute, nu mă convinge acest om, răsfoind cartea sa,că trebuie să îl cumpăr, pun cartea la loc şi gata. Examenul critic al cărţii se face într-un minut, maxim în trei. Dacă ai ochiul format, dacă ştii ce cauţi, dacă nu îţi place să fii minţit la conţinut şi nici la preţ, nu te laşi păcălit.

Da, dacă citeam astăzi prima carte din viaţa mea, luam tot ce vedeam. Însă la stadiul de acum al fiinţei mele cărţile se iau după munca şi corectitudinea celor care le-au făcut. Nu mă interesează că acea carte nu are frumoasă coperta, că are 60 de pagini sau 2000 de pagini, nu mă interesează că despre autor se spun numai inepţii din invidie sau din necunoaştere, nu mă interesează cine a editat-o sau dacă a căzut jos de trei ori şi e murdară pe margini. Mă interesează ca să văd în conţinutul cărţii munca, transpiraţia şi mărinimia de suflet a autorului sau a traducătorului şi să am bani ca să o pot cumpăra, să fie pe buzunarul meu.

Şi de ce am simţit că sunt cărţi, majoritatea, ale unor oameni încremeniţi în proiect? Pentru că am mai citit din aceiaşi autori şi văd că încep să se repete, să se citeze, să se autoreferenţieze în cărţile următoare. Adică devin celebri cu o carte, două, muncite, şi pe urmă spoliază succesul pe care l-au avut. Pentru mine testul de sinceritate al unui autor sau traducător e acesta: dacă scoate două fiţuici după un tom de 300 de pagini e semn că nu e scriitor sau traducător curent, ci scriitor numai pentru ocazii speciale.

E ca în muzică: una e să cânţi şi când eşti răguşit şi când nu vrei şi când nu ai chef şi alta e să cânţi numai când te simţi bine şi îţi vine în buzunar banul gros. Este observabil că ori se scrie carte serioasă pentru vreun examen, funcţie sau portofoliu şi în rest reeditări, recalcitrări, rememorări, ori aşa scrie mereu. Iar dacă scrii mereu se vede, pentru că scrii şi mult şi bine, dar un bine egal, un bine egal în fiecare carte şi nu unul inegal. Cine scrie mult şi are cercetări reale, nu închipuite, se vede că înaintează, că se cizelează continuu. El nu epatează, nu vrea să se întreacă cu altul, ci vrea numai să se cunoască pe sine scriind, să se îmbogăţească interior în mod continuu.

BookFest 2007, probabil, va avea multe vânzări de carte, unii vor fi foarte entuziasmaţi de eveniment, alţii vor mima evenimentul şi vor bifa că au fost pe acolo, alţii nu vor veni deloc, ci vor sta tolăniţi în pat şi alţii nu vor auzi niciodată că există şi aşa ceva. Însă scriitorii care scriu pentru cititori, scriitorii care nu se simt bine cu ei, care nu simt că se împlinesc real cu ceea ce fac, văd altcumva literatura decât ca pe o lehamite sau ca pe o ratare în care persistă?

Privind în urmă, paradoxal, ca unul care m-am dezis de pierderea de timp a literaturii de dragul literaturii, mă văd astăzi în situaţia de a face o teologie cu rochie literară, pentru cei care valorizează foarte mult cartea, produsul literar dar nu şi omul care îl face. Cartea nu este un monument la care trebuie să ne închinăm, ci ea ne duce spre cunoaşterea autorului şi a noastră. Ea este un instrument, o cale către ceva şi nu însăşi calea. Dacă confuzi cartea cu calea, şi crezi că dacă citeşti ceva şi reţii câteva pasaje, atunci ai şi trăit ceea ce a trăit autorul, atunci ar fi mai bine să cumpărăm seminţe de floarea soarelui, să le decojim bine ca să nu facem apendicită şi să stăm la umbră. Serios.

E mai bine să nu citim dacă tot vrem să înţelegem prost ceea ce citim.

În rest sau în încheiere, să vă duceţi la târgul de carte şi să uitaţi ce am scris aici, să cumpăraţi cartea de care aveţi nevoie şi să vă bucuraţi. Dacă vă bucuraţi, vă bucuraţi şi în locul editorilor şi scriitorilor de carte, care nu se bucură prea mult de ceea ce fac.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Lacul Cerna şi Biserica de sub ape: istoria unui sat şters de pe faţa pământului de regimul comunist

One comment

Vă recomandăm un articol restaurator din Jurnalul Naţional de astăzi, 7 iunie 2007, scris de Adriana Oprea Popescu şi Adrian Nastase.

Redăm câteva pasaje din el:

„În ’62, primii strămutaţi au fost morţii din cimitire. Cei care aveau cruci, cei care mai aveau rude. Cu slujbă, cu preot, oamenii i-au îngropat în deal. Cele patru biserici – trei ortodoxe şi una romano-catolică – au fost cumpărate, cu sate cu tot, de combinatul siderurgic, beneficiarul lacului. Apoi, au fost profanate. Pe biserica din Cinciş, monument istoric ce data de la 1448, s-au plătit 18.000 de lei. Casa Domnului a fost mai ieftină decât o casă de om. Se spune că biserica fusese zidită de Iancu de Hunedoara şi că aici ar fi fost înmormântată Elisabeta Mărgineanu, mama voievodului. În decembrie 1962, înainte de a fi distrusă, din biserică au fost salvate 10 icoane pe lemn şi 59 de lucrări în frescă. Pe una din fresce e portretul lui Iancu de Hunedoara, pe o alta – imaginea Castelului Corvineştilor. Biserica a fost demolată în 1972”.

„Unii cred că Lacul Cinciş e blestemat. Că cei care se îneacă aici nu mai ies niciodată la suprafaţă. „Unii ies, alţii ba, spune preotul. Dacă sunt prinşi în mâl sau în gurile peştilor, n-au cum să mai iasă…” În martie anul trecut, aici s-a înecat un băieţel de 13 ani, Paul Cristian Bârnă. Era la un antrenament de rutină, pentru campionatele naţionale de caiac-canoe, când pe lac s-a iscat o furtună din senin, care l-a răsturnat. Nu avea vestă de salvare… Trupul copilului nu a mai fost găsit. Pe mal, în dreptul locului unde se presupune că s-a înecat, bunicul lui a pus o cruce. Alţii cred că locul pe care au fost duşi strămutaţii este blestemat… În aceeaşi perioadă în care părinţii lui Paul îşi căutau copilul în adâncuri, dealul Iuba a luat-o la vale, cu sat cu tot. Au fost afectate opt gospodării. Două din ele, a lui Ioachim Vlad (71 de ani) şi a Mariei Sălăşan (74 de ani) au fost grav avariate. Strămutaţi pentru a doua oară în viaţa lor, oamenii s-au înghesuit în containere. Aici stau şi acum, la un an de-atunci. Primăria din comuna Telicu Inferior le-a ridicat două case în curtea şcolii. Una lângă alta, fără nici un petic de curte, imobilele au câte-o cameră, baie şi bucătărie. Garsoniere cu termopan. Nu sunt încă bune de locuit, aşa că sinistraţii îşi duc viaţa în conti-nuare evacuaţi la container…”

„În aprilie 1952, pus în libertate de cei care-l înteminiţaseră la Canal, Părintele Arsenie Boca (1910-1989) se întoarce la Mănăstirea Prislop, aflată la câţiva kilometri de Cinciş. Preotul Oprea Crăciun povesteşte că, într-una din zilele anului 1958, Părintele Arsenie Boca, întorcându-se pe jos spre mănăstire, prin valea Cernei, şi urcând pe lângă o biserică, a pus bâta pe care o avea în mâna stângă la rădăcina unui copac şi a zis celor care-l însoţeau: „Până aici va fi apă în zona asta”. Lumea s-a mirat, însă peste numai patru ani s-au adeverit cele spuse de părintele vizionar”.

Pr. Dorin.

Despre sinele nostru

2 comments

Părintele Stephen Freeman, un părinte ortodox din America pe care noi îl respectăm mult, a ajuns de curând la cifra apreciabilă de 200.000 de vizitatori pe blogul său, după care a scris un articol despre adevăratul şi falsul nostru sine. Articolul său m-a inspirat să abordez această problemă personal.

A te cunoaşte pe tine însuţi presupune primul pas spre o trăire autentică a credinţei ortodoxe. Scanarea propriului interior, vederea patimilor proprii reprezintă vederea autentică de sine. De aici se pleacă spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu în mod conştient, asumat. Când îţi ştii limitele, neputinţele, când ştii ce poţi să faci, de cât eşti în stare să faci, ajungi să înţelegi cât poţi posti, cât te poţi ruga, cum să vorbeşti cu alţii, cum să te percepi pe tine în relaţia cu alţii.

Aseară Loredana Groza dădea un interviu la Antena 2 şi a fost întrebată de moderatorul emisiunii, despre beneficiile pe care i le-a adus pozatul în Playboy. Şi răspunsul său a fost acela, că a făcut-o să se simtă bine în propria ei piele. Din punct de vedere duhovnicesc a-ţi vedea păcatele, a te vedea înăuntru în adevărata ta golătate, în adevărata ta lipsă de fapte bune înseamnă a ajunge să te cunoşti şi să îţi accepţi neputinţele.

Un om apropiat mie m-a întrebat cum să lupte cu sine, cu patimile sale şi cum să se despătimească şi i-am spus că dacă vrea să se cunoască pe sine să înceapă să scrie pagini întregi cu gândurile, patimile pe care le are şi să şi le analizeze în mod tranşant. Să privească tot ce trăieşte într-un mod obiectiv, nu subiectivist, în lumina a ceea ce cunoaşte şi înţelege din Scriptură, Părinţi, cult, diverse cărţi teologice…

Şi pe timp ce scria, analizam gândurile sale de comun acord, pas cu pas, până când am ajuns la concluzia, de ambele părţi, că lupta cu gândurile şi cu tine înseamnă să te analizezi fir a păr în orice clipă şi să te pui în faţa lui Dumnezeu mereu. Şi chiar dacă nu ar fi scris toate acele zeci de pagini cu diverse amănunte, a conştientizat faptul, că în mod mental, drumul spre despătimire e un drum conştient, un drum al gândirii, care angajează întreaga noastră fiinţă şi că fiecare ortodox în parte este un gânditor şi un psiholog al sinelui său, pentru care cere mila lui Dumnezeu.

Cunoaşterea de sine începe cu o anamneză care duce la spovedanie dar care duce şi la înţelegere de sine. În faţa unei spovedanii generale fiecare amănunt contează pentru că ne scoate din umbra păcatului care ne ţinea legaţi. Fiecare mărturisire a păcatelor în faţa preotului este o eliberare de trecut şi o conştientizare a neputinţei proprii. De păcătuit, păcătuieşti singur ( e o maximă adâncă în Ortodoxie) dar păcatele se curăţesc numai prin spovedanie, ajutat de un preot şi de Dumnezeu.

Reamintirea propriei vieţi în lumina credinţei, neascunderea păcatelor proprii şi neminimalizarea efectelor lor negative în viaţa noastră duc la o sporire enormă în vederea de sine. Ajungi să înţelegi că dacă vrei să scapi de păcate, de omul cel vechi şi să devii unul nou, trebuie ca zilnic să fii deschis harului şi faptelor bune, ca zilnic să înfrunţi, cu bunătate şi înţelepciune, gândurile rele din tine. Viaţa ortodoxă este o supravieţuire prin har şi cei care supravieţuiesc tuturor ispitelor şi greutăţilor au înfruntat războiul nevăzut al demonilor din fiinţa noastră, peretele negru care ne făcea să nu ne vedem sinele, adică lăuntrul nostru care cerea bucuria şi mila lui Dumnezeu.

Când eşti ideologizat, când eşti ori rocker ori manelist, ori PD-ist ori PRM-ist, când eşti cu muzica la maximum şi aşteptarea vieţii tale e să te îmbeţi în comun cu prietenii tăi şi apoi să te culci cu vreo prietenă, şi ea, tot la fel de beată ca şi tine, sau când toată ziua te gândeşti cum să vinzi ceva sau să câştigi bani nu ai timp să te vezi şi crezi că omul nu are adâncimi sufleteşti.

Dar când cunoşti cuvintele lui Dumnezeu, voia Lui cu noi, când te luminezi asupra sensului lumii, al omului, când vezi spre ce trebuie să te îndrepţi, atunci începi să te depărtezi de ceea ce iubeai până atunci şi să devii serios, plin de o seriozitate responsabilă, care aduce numai bucurii şi înţelegere. Pentru că trăind intens sentimentul că tu trebuie să te reconfigurezi interior, că trebuie să te umpli de ceea ce afli că e viaţă, laşi în urmă o viaţă de suprafaţă pentru o viaţă de adâncime, trăită plenar, în harul lui Dumnezeu.

Şi aşa cum îndrăgostirea te face să vezi că dorul de cineva, nevoia de cineva e mai profundă decât propria noastră logică, tot la fel îndrăgostirea de Dumnezeu ne face să înţelegem că centrul vieţii noastre, aspiraţiile cele mai adânci sunt împlinite numai în dragoste şi ascultare de Dumnezeul nostru. Cunoaşterea de sine se face numai prin credinţă, dragoste şi har. Cunoaşterea de sine este un drum interior pe care îl parcurgi pe măsură ce laşi voia lui Dumnezeu să devină propria ta voie şi mintea ta şi sentimentele tale să fie mintea şi sentimentele lui Hristos, pline de prezenţa lui Hristos şi a Duhului Sfânt în fiinţa noastră.

Filosofia antică propunea o cunoaştere de sine însă numai sub aspect moral şi nu la nivel ontologic. În ceea ce ne priveşte, cunoaşterea este o expresie a întregii noastre fiinţe, a experierii cu întreaga noastră fiinţă a unirii cu harul lui Dumnezeu şi nu doar cu mintea sau cu inima. Umplerea noastră de har prin Tainele Bisericii, unirea noastră fiinţială cu Hristos în Sfânta Euharistie, umplerea noastră de lumina Sa în vedere extatică, ne fac să vedem că adevărata cunoaştere de sine înseamnă să te vezi umplut de harul lui Dumnezeu şi să trăieşti prin el.

Pe de o parte, la începutul cunoaşterii de sine, percepi că eşti gol şi murdar şi că numai harul lui Dumnezeu este cel după care tânjeşti, pentru ca mai apoi, să îţi dai seama că adevărata cunoaştere de sine nu înseamnă o rămânere în graniţele singurătăţii tale ontologice, nu înseamnă o rămânere la tine, la propria reflecţie asupra ta ci presupune umplerea noastră de harul Prea Sfintei Treimi. Te cunoşti pe tine tocmai când nu mai eşti singur ci plin de Dumnezeu. Pentru că adevărata cunoaştere de sine înseamnă a conştientiza că eşti menit să fii cu Dumnezeu şi în Dumnezeu, acum şi pentru toţi vecii.

De aceea am spus că filosofia umană vorbeşte despre o cunoaştere de sine în cadrul unei mentalităţi seculare, în care morala, psihologia, sociologia persoanei ocupă locul central şi nu îndumnezeirea, care e de domeniul ontologicului şi nu doar al psihicului. Dacă Biserica nu ar avea Sfinte Taine şi nu ar fi instituţie divino-umană, unde oamenii se îndumnezeiesc prin harul Tainelor, unde sunt puşi în directă legătură cu persoana şi harul operei mântuitoare a lui Hristos Dumnezeu, Biserica ar fi o instituţie umană, care nu ne-ar putea ajuta cu nimic în mod esenţial.

Părintele Profesor John Breck, în cartea „Dorul de Dumnezeu” pe care v-am semnalat-o într-un articol anterior, spunea că rolul preotului nu e acela de a fi psiholog, psihiatru sau omul care îţi ia cu mâna orice boală, neîncredere, neputinţă, sărăcie sau obsesie.

Rolul preotului ortodox, spune Sfinţia sa, este acela de a-l pune pe credincios prin slujbele sale în faţa lui Dumnezeu, de a-l oferi pe om în braţele lui Dumnezeu. E mai mult decât bine ca preotul să fie un mare psiholog, psihiatru sau taumaturg, văzător cu duhul, însă rolul său în Biserică, în mod esenţial, este acela de a-l direcţiona liturgic, sacramental pe omul credincios, spre relaţia sa personală şi, comunitară în acelaşi timp, cu Dumnezeu.

Căci asta înseamnă ca să ne aducem pe noi înşine şi unii pe alţii lui Hristos. Dacă ştim să ne aducem, dacă vrem să ne aducem pe noi înşine lui Hristos şi fiecare dintre noi pe aproapele nostru în harul lui Dumnezeu, atunci rolul comunitar al Bisericii, trăirea frăţietăţii creştine se îndeplineşte în aceste relaţii de intimitate adâncă a fiecăruia dintre membrii Bisericii.

Cunoaşterea de sine ne apropie de trupul Bisericii, ne face să ne simţim parte componentă a trupului lui Hristos, pentru că ne înţelegem rolul, rostul, menirea dar şi nevoia de comuniune şi de dragoste cu toţi fraţii noştri. Când uiţi de tine pentru altul, pentru dragostea altuia, de fapt te înţelegi şi mai bine. Când vrei să îl înţelegi şi să îl respecţi pe un altul înţelegi ce rol important are dragostea şi înţelegerea altora faţă de tine.

Dumneavoastră, cei care ne urmăriţi gândurile zilnic pe acest blog, înţelegeţi din mine, care sunt o carte deschisă pentru dv., cutele existenţei mele. Dacă dv. aţi fi în locul meu v-aş înţelege şi eu şi v-aş respecta transparenţa şi amabilitatea de a vorbi unor necunoscuţi, printre care m-aş afla şi eu, despre lucruri esenţiale.

În vocaţia noastră noi predicăm unui număr mare de oameni şi nu ştim care este impactul a ceea ce spunem. Doar puţine, foarte puţine feedbackuri de la public sau de la cititori. Ne asumăm prea repede statutul de cititor sau de ascultător dar mai greu pe cel de dinamizator al celui care vorbeşte sau scrie, prin recunoştinţa şi mulţumirea faţă de ceea ce am aflat sau prin observaţii pertinente la adresa noastră. Până când nu vom dialoga nu vom afla nici cine suntem şi nici de ce avem nevoie.

Cred în rolul povăţuitor şi liniştitor al dialogului fiinţial, în care îţi asumi ce spui pentru că vrei să ajuţi prin ce spui, să te prezinţi ca prieten şi ca om responsabil.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian