BookFest 2007 e un fel de a vorbi despre ceea ce deteşti. Mă explic imediat. Am avut astăzi panorama deloc întortocheată a stărilor de spirit a autorilor de carte sau a editorilor. Prea enervaţi, prea stresaţi, prea atenţi la imagine, prea avizi de pertinenţă, de credibilitate, deşi cărţile expuse sunt subţiri, ambalate frumos, dar în marea lor majoritate sunt încremeniri în proiectul interior. Şi asta voi explica.

Cum adică, domnul L., cu care m-am intersectat în priviri ( eu coboram scările, dumnealui vorbea la microfon, şi parcă ne cunoşteam de undeva…) detestă cultura? Am văzut multe nume celebre ale literaturii contemporane pe la standuri sau în treacăt…în imaginea călătorului grăbit. Cum ar detesta cultura? Pentru că în fiinţa dumnealui, ochii inimii mele au văzut nervozitate, lehamite de oameni, de comunicare, adică de cumpărătorii propriilor cărţi editate de dumnealui.

Dacă nu ai timp să priveşti cu atenţie pe patronii de carte, rişti să crezi că se confundă cu cartea pe care o cumperi şi pe care au editat-o. Sau dacă nu iei aminte la detaliile cărţii rişti să crezi că dacă a primit vreun premiu sau dacă a primit Nobelul, autorul cu pricina face numai ouă de aur. Nu, nu face numai ouă de aur, ci ambalajul mărfii numită ireverenţios carte e de aşa manieră livrat încât ţi se ascund detaliile importante.

M-am oprit la nivelul 1 al clădirii. La nivelul 1 erau editurile cu rating, nu neapărat cu valori monumentale. La nivelul doi erau editurile de jumătate, pe când la nivelul 3 era nivelul unde puteai căsca în voie, pentru că acolo erau edituri din specia păsărilor colibri. La nivelul 1, dând de un coleg de breaslă, m-am oprit la o discuţie despre premiul Nobel, unde toată lumea era interesată de enervare sau era interesată să plece, pentru că ştiau deja partitura. Era un fel de a o mia repetiţie a filmului: De ce bat clopotele Mitică?, în care ai învăţat şi gesturile cele mai elementare ale personajelor.

Adică, se dezbătea dilema, cine o să ia premiul Nobel dintre: Mircea Cărtărescu, Andrei Codrescu, Mircea Ivănescu, Norman Manea şi Mircea Horia Simionescu, în literatura română? Unul dintre ei spune că literatura română este o literatură minoră. Adică e mică pentru că s-a scris puţin sau e mică pentru că nu avem niciun om mai de vază ca să scrie în această ţară? Chestiunea cu minoră e un fel de manie de a te denigra de unul singur, de a te face prost mai înainte de a ţi-o spune altul.

În ceea ce mă priveşte cred că fiecare neam, mai sălbatic sau mai civilizat are o literatură majoră, o literatură reprezentativă, în care autorii vorbesc despre lucruri importante din fiinţa acelui neam. Gradul de realitate, de reprezentativitate a scrierilor unui neam reprezintă pentru mine o imagine semnificativă a multora din caracteristicile vieţii şi ale gândirii acelor oameni. Chiar şi cele mai subiectiviste scrieri au o mare obiectivitate, pentru că fiecare scriere este inevitabil: obiectiv-subiectivă. Există lucruri despre care scrii şi pe care le văd şi alţii dar le scrii în modul tău personal. Dragostea sau toamna de care vorbeşte Cărtărescu sunt realităţi şi pentru mine şi pentru Creangă, şi pentru Cătălin Crişan şi pentru Gigi Pistol, tractorist de profesie.

Nu poţi să pui monopol pe curci, fazani, munţi, gingăşie, eroism, dragoste şi să crezi că numai tu poţi să scrii despre astea toate. Toţi putem scrie despre toate lucrurile. Dacă nu există niciun lucru în comun între mine, ca scriitor, şi dv. ca cititori, de ce să mai cumpăraţi cartea? Mai bine cumpăraţi salam sau cireşe de iunie.

Asta cu literatura minoră a fost prima gogoriţă pe care nu am mai auzit-o de mult ( se pare că mi se făcuse dor de minciuni sau de exagerări, ca să le zicem mai frumos) şi după ea a venit a doua: poezia e un cal mort, adică e o mişcare tactică greşită, dacă vrei să iei premiul Nobel. Scriitorii pe care îi auzeam mi-au dat impresia unei lehamite şi neîncrederi sfâşietoare în ceea ce făceau. Adică, dacă ei nu se apreciază pe ei înşişi, de ce i-aş aprecia eu, care nu scriu şi nici nu citesc, ci mă ocup de fotbal?

Am cumpărat două cărţi, am primit pliante şi m-am uitat de mai multe ori la cupola imensă sub care erau atâtea edituri, editurile ţării mele, care aveau un aspect mortuar la înfăţişare, dezolant, nu ca pentru sărbătoarea cărţii, ci ca pentru îngropatul cărţilor. Am privit cu atenţie interiorul editorilor şi scriitorilor pe care îi vedeam. M-am uitat cu atenţie la tinerii care nu aveau nimic de-a face cu cartea dar aveau de-a face cu paza cărţilor, la cei care mâncau un hamburgher băgând nasul în câte o carte, şi la cei care cumpărau cărţile pentru că cineva le-a elogiat sau le elogiase. Am avut impresia acută că se cumpărau titluri, nume, şi nu un autor pe care îl descoperi acum, băgând nasul în cartea lui, fără să te uiţi la ce a spus altul despre el.

Când cumpăr o carte cu adevărat ( şi nu pentru că am nevoie să fac un studiu sau să scriu o carte de pe urma studiilor pe cărţi) nu mă interesează ce a spus X sau Y despre el, despre autor sau carte. Poate să fie mama lui Nobel, să fie lăudat de toţi acel autor, dacă la examenul critic al minţii şi al inimii mele, în două-trei minute, nu mă convinge acest om, răsfoind cartea sa,că trebuie să îl cumpăr, pun cartea la loc şi gata. Examenul critic al cărţii se face într-un minut, maxim în trei. Dacă ai ochiul format, dacă ştii ce cauţi, dacă nu îţi place să fii minţit la conţinut şi nici la preţ, nu te laşi păcălit.

Da, dacă citeam astăzi prima carte din viaţa mea, luam tot ce vedeam. Însă la stadiul de acum al fiinţei mele cărţile se iau după munca şi corectitudinea celor care le-au făcut. Nu mă interesează că acea carte nu are frumoasă coperta, că are 60 de pagini sau 2000 de pagini, nu mă interesează că despre autor se spun numai inepţii din invidie sau din necunoaştere, nu mă interesează cine a editat-o sau dacă a căzut jos de trei ori şi e murdară pe margini. Mă interesează ca să văd în conţinutul cărţii munca, transpiraţia şi mărinimia de suflet a autorului sau a traducătorului şi să am bani ca să o pot cumpăra, să fie pe buzunarul meu.

Şi de ce am simţit că sunt cărţi, majoritatea, ale unor oameni încremeniţi în proiect? Pentru că am mai citit din aceiaşi autori şi văd că încep să se repete, să se citeze, să se autoreferenţieze în cărţile următoare. Adică devin celebri cu o carte, două, muncite, şi pe urmă spoliază succesul pe care l-au avut. Pentru mine testul de sinceritate al unui autor sau traducător e acesta: dacă scoate două fiţuici după un tom de 300 de pagini e semn că nu e scriitor sau traducător curent, ci scriitor numai pentru ocazii speciale.

E ca în muzică: una e să cânţi şi când eşti răguşit şi când nu vrei şi când nu ai chef şi alta e să cânţi numai când te simţi bine şi îţi vine în buzunar banul gros. Este observabil că ori se scrie carte serioasă pentru vreun examen, funcţie sau portofoliu şi în rest reeditări, recalcitrări, rememorări, ori aşa scrie mereu. Iar dacă scrii mereu se vede, pentru că scrii şi mult şi bine, dar un bine egal, un bine egal în fiecare carte şi nu unul inegal. Cine scrie mult şi are cercetări reale, nu închipuite, se vede că înaintează, că se cizelează continuu. El nu epatează, nu vrea să se întreacă cu altul, ci vrea numai să se cunoască pe sine scriind, să se îmbogăţească interior în mod continuu.

BookFest 2007, probabil, va avea multe vânzări de carte, unii vor fi foarte entuziasmaţi de eveniment, alţii vor mima evenimentul şi vor bifa că au fost pe acolo, alţii nu vor veni deloc, ci vor sta tolăniţi în pat şi alţii nu vor auzi niciodată că există şi aşa ceva. Însă scriitorii care scriu pentru cititori, scriitorii care nu se simt bine cu ei, care nu simt că se împlinesc real cu ceea ce fac, văd altcumva literatura decât ca pe o lehamite sau ca pe o ratare în care persistă?

Privind în urmă, paradoxal, ca unul care m-am dezis de pierderea de timp a literaturii de dragul literaturii, mă văd astăzi în situaţia de a face o teologie cu rochie literară, pentru cei care valorizează foarte mult cartea, produsul literar dar nu şi omul care îl face. Cartea nu este un monument la care trebuie să ne închinăm, ci ea ne duce spre cunoaşterea autorului şi a noastră. Ea este un instrument, o cale către ceva şi nu însăşi calea. Dacă confuzi cartea cu calea, şi crezi că dacă citeşti ceva şi reţii câteva pasaje, atunci ai şi trăit ceea ce a trăit autorul, atunci ar fi mai bine să cumpărăm seminţe de floarea soarelui, să le decojim bine ca să nu facem apendicită şi să stăm la umbră. Serios.

E mai bine să nu citim dacă tot vrem să înţelegem prost ceea ce citim.

În rest sau în încheiere, să vă duceţi la târgul de carte şi să uitaţi ce am scris aici, să cumpăraţi cartea de care aveţi nevoie şi să vă bucuraţi. Dacă vă bucuraţi, vă bucuraţi şi în locul editorilor şi scriitorilor de carte, care nu se bucură prea mult de ceea ce fac.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: