Despre sinele nostru

Părintele Stephen Freeman, un părinte ortodox din America pe care noi îl respectăm mult, a ajuns de curând la cifra apreciabilă de 200.000 de vizitatori pe blogul său, după care a scris un articol despre adevăratul şi falsul nostru sine. Articolul său m-a inspirat să abordez această problemă personal.

A te cunoaşte pe tine însuţi presupune primul pas spre o trăire autentică a credinţei ortodoxe. Scanarea propriului interior, vederea patimilor proprii reprezintă vederea autentică de sine. De aici se pleacă spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu în mod conştient, asumat. Când îţi ştii limitele, neputinţele, când ştii ce poţi să faci, de cât eşti în stare să faci, ajungi să înţelegi cât poţi posti, cât te poţi ruga, cum să vorbeşti cu alţii, cum să te percepi pe tine în relaţia cu alţii.

Aseară Loredana Groza dădea un interviu la Antena 2 şi a fost întrebată de moderatorul emisiunii, despre beneficiile pe care i le-a adus pozatul în Playboy. Şi răspunsul său a fost acela, că a făcut-o să se simtă bine în propria ei piele. Din punct de vedere duhovnicesc a-ţi vedea păcatele, a te vedea înăuntru în adevărata ta golătate, în adevărata ta lipsă de fapte bune înseamnă a ajunge să te cunoşti şi să îţi accepţi neputinţele.

Un om apropiat mie m-a întrebat cum să lupte cu sine, cu patimile sale şi cum să se despătimească şi i-am spus că dacă vrea să se cunoască pe sine să înceapă să scrie pagini întregi cu gândurile, patimile pe care le are şi să şi le analizeze în mod tranşant. Să privească tot ce trăieşte într-un mod obiectiv, nu subiectivist, în lumina a ceea ce cunoaşte şi înţelege din Scriptură, Părinţi, cult, diverse cărţi teologice…

Şi pe timp ce scria, analizam gândurile sale de comun acord, pas cu pas, până când am ajuns la concluzia, de ambele părţi, că lupta cu gândurile şi cu tine înseamnă să te analizezi fir a păr în orice clipă şi să te pui în faţa lui Dumnezeu mereu. Şi chiar dacă nu ar fi scris toate acele zeci de pagini cu diverse amănunte, a conştientizat faptul, că în mod mental, drumul spre despătimire e un drum conştient, un drum al gândirii, care angajează întreaga noastră fiinţă şi că fiecare ortodox în parte este un gânditor şi un psiholog al sinelui său, pentru care cere mila lui Dumnezeu.

Cunoaşterea de sine începe cu o anamneză care duce la spovedanie dar care duce şi la înţelegere de sine. În faţa unei spovedanii generale fiecare amănunt contează pentru că ne scoate din umbra păcatului care ne ţinea legaţi. Fiecare mărturisire a păcatelor în faţa preotului este o eliberare de trecut şi o conştientizare a neputinţei proprii. De păcătuit, păcătuieşti singur ( e o maximă adâncă în Ortodoxie) dar păcatele se curăţesc numai prin spovedanie, ajutat de un preot şi de Dumnezeu.

Reamintirea propriei vieţi în lumina credinţei, neascunderea păcatelor proprii şi neminimalizarea efectelor lor negative în viaţa noastră duc la o sporire enormă în vederea de sine. Ajungi să înţelegi că dacă vrei să scapi de păcate, de omul cel vechi şi să devii unul nou, trebuie ca zilnic să fii deschis harului şi faptelor bune, ca zilnic să înfrunţi, cu bunătate şi înţelepciune, gândurile rele din tine. Viaţa ortodoxă este o supravieţuire prin har şi cei care supravieţuiesc tuturor ispitelor şi greutăţilor au înfruntat războiul nevăzut al demonilor din fiinţa noastră, peretele negru care ne făcea să nu ne vedem sinele, adică lăuntrul nostru care cerea bucuria şi mila lui Dumnezeu.

Când eşti ideologizat, când eşti ori rocker ori manelist, ori PD-ist ori PRM-ist, când eşti cu muzica la maximum şi aşteptarea vieţii tale e să te îmbeţi în comun cu prietenii tăi şi apoi să te culci cu vreo prietenă, şi ea, tot la fel de beată ca şi tine, sau când toată ziua te gândeşti cum să vinzi ceva sau să câştigi bani nu ai timp să te vezi şi crezi că omul nu are adâncimi sufleteşti.

Dar când cunoşti cuvintele lui Dumnezeu, voia Lui cu noi, când te luminezi asupra sensului lumii, al omului, când vezi spre ce trebuie să te îndrepţi, atunci începi să te depărtezi de ceea ce iubeai până atunci şi să devii serios, plin de o seriozitate responsabilă, care aduce numai bucurii şi înţelegere. Pentru că trăind intens sentimentul că tu trebuie să te reconfigurezi interior, că trebuie să te umpli de ceea ce afli că e viaţă, laşi în urmă o viaţă de suprafaţă pentru o viaţă de adâncime, trăită plenar, în harul lui Dumnezeu.

Şi aşa cum îndrăgostirea te face să vezi că dorul de cineva, nevoia de cineva e mai profundă decât propria noastră logică, tot la fel îndrăgostirea de Dumnezeu ne face să înţelegem că centrul vieţii noastre, aspiraţiile cele mai adânci sunt împlinite numai în dragoste şi ascultare de Dumnezeul nostru. Cunoaşterea de sine se face numai prin credinţă, dragoste şi har. Cunoaşterea de sine este un drum interior pe care îl parcurgi pe măsură ce laşi voia lui Dumnezeu să devină propria ta voie şi mintea ta şi sentimentele tale să fie mintea şi sentimentele lui Hristos, pline de prezenţa lui Hristos şi a Duhului Sfânt în fiinţa noastră.

Filosofia antică propunea o cunoaştere de sine însă numai sub aspect moral şi nu la nivel ontologic. În ceea ce ne priveşte, cunoaşterea este o expresie a întregii noastre fiinţe, a experierii cu întreaga noastră fiinţă a unirii cu harul lui Dumnezeu şi nu doar cu mintea sau cu inima. Umplerea noastră de har prin Tainele Bisericii, unirea noastră fiinţială cu Hristos în Sfânta Euharistie, umplerea noastră de lumina Sa în vedere extatică, ne fac să vedem că adevărata cunoaştere de sine înseamnă să te vezi umplut de harul lui Dumnezeu şi să trăieşti prin el.

Pe de o parte, la începutul cunoaşterii de sine, percepi că eşti gol şi murdar şi că numai harul lui Dumnezeu este cel după care tânjeşti, pentru ca mai apoi, să îţi dai seama că adevărata cunoaştere de sine nu înseamnă o rămânere în graniţele singurătăţii tale ontologice, nu înseamnă o rămânere la tine, la propria reflecţie asupra ta ci presupune umplerea noastră de harul Prea Sfintei Treimi. Te cunoşti pe tine tocmai când nu mai eşti singur ci plin de Dumnezeu. Pentru că adevărata cunoaştere de sine înseamnă a conştientiza că eşti menit să fii cu Dumnezeu şi în Dumnezeu, acum şi pentru toţi vecii.

De aceea am spus că filosofia umană vorbeşte despre o cunoaştere de sine în cadrul unei mentalităţi seculare, în care morala, psihologia, sociologia persoanei ocupă locul central şi nu îndumnezeirea, care e de domeniul ontologicului şi nu doar al psihicului. Dacă Biserica nu ar avea Sfinte Taine şi nu ar fi instituţie divino-umană, unde oamenii se îndumnezeiesc prin harul Tainelor, unde sunt puşi în directă legătură cu persoana şi harul operei mântuitoare a lui Hristos Dumnezeu, Biserica ar fi o instituţie umană, care nu ne-ar putea ajuta cu nimic în mod esenţial.

Părintele Profesor John Breck, în cartea „Dorul de Dumnezeu” pe care v-am semnalat-o într-un articol anterior, spunea că rolul preotului nu e acela de a fi psiholog, psihiatru sau omul care îţi ia cu mâna orice boală, neîncredere, neputinţă, sărăcie sau obsesie.

Rolul preotului ortodox, spune Sfinţia sa, este acela de a-l pune pe credincios prin slujbele sale în faţa lui Dumnezeu, de a-l oferi pe om în braţele lui Dumnezeu. E mai mult decât bine ca preotul să fie un mare psiholog, psihiatru sau taumaturg, văzător cu duhul, însă rolul său în Biserică, în mod esenţial, este acela de a-l direcţiona liturgic, sacramental pe omul credincios, spre relaţia sa personală şi, comunitară în acelaşi timp, cu Dumnezeu.

Căci asta înseamnă ca să ne aducem pe noi înşine şi unii pe alţii lui Hristos. Dacă ştim să ne aducem, dacă vrem să ne aducem pe noi înşine lui Hristos şi fiecare dintre noi pe aproapele nostru în harul lui Dumnezeu, atunci rolul comunitar al Bisericii, trăirea frăţietăţii creştine se îndeplineşte în aceste relaţii de intimitate adâncă a fiecăruia dintre membrii Bisericii.

Cunoaşterea de sine ne apropie de trupul Bisericii, ne face să ne simţim parte componentă a trupului lui Hristos, pentru că ne înţelegem rolul, rostul, menirea dar şi nevoia de comuniune şi de dragoste cu toţi fraţii noştri. Când uiţi de tine pentru altul, pentru dragostea altuia, de fapt te înţelegi şi mai bine. Când vrei să îl înţelegi şi să îl respecţi pe un altul înţelegi ce rol important are dragostea şi înţelegerea altora faţă de tine.

Dumneavoastră, cei care ne urmăriţi gândurile zilnic pe acest blog, înţelegeţi din mine, care sunt o carte deschisă pentru dv., cutele existenţei mele. Dacă dv. aţi fi în locul meu v-aş înţelege şi eu şi v-aş respecta transparenţa şi amabilitatea de a vorbi unor necunoscuţi, printre care m-aş afla şi eu, despre lucruri esenţiale.

În vocaţia noastră noi predicăm unui număr mare de oameni şi nu ştim care este impactul a ceea ce spunem. Doar puţine, foarte puţine feedbackuri de la public sau de la cititori. Ne asumăm prea repede statutul de cititor sau de ascultător dar mai greu pe cel de dinamizator al celui care vorbeşte sau scrie, prin recunoştinţa şi mulţumirea faţă de ceea ce am aflat sau prin observaţii pertinente la adresa noastră. Până când nu vom dialoga nu vom afla nici cine suntem şi nici de ce avem nevoie.

Cred în rolul povăţuitor şi liniştitor al dialogului fiinţial, în care îţi asumi ce spui pentru că vrei să ajuţi prin ce spui, să te prezinţi ca prieten şi ca om responsabil.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian