Duplicitate juvenilă

Citesc la o carte a unui confrate care mi-a produs mari dureri de cap azi-noapte, reale, nu închipuite, şi care se vrea o critică adusă Bisericii Ortodoxe, din interiorul ei. Autorul e în două luntre: a Bisericii, după studii şi a culturii, după ifose. Şi pentru că cartea cu pricina este girată de oamenii culturii, autorul a dorit să puncteze la golaverajul culturii în mod juvenil, în detrimentul Bisericii care îl hrăneşte fiinţial şi ideatic.

Conştiinţa mea mă împinge să scriu un studiu critic la adresa acestei cărţi, din punctul de vedere al unui teolog ortodox, atâta timp cât recenziile la carte au apărut numai în perimetrul oamenilor de cultură iar autorul nu se luptă cu cultura în primul rând ci cu derapajele şi limbajul uscat al Bisericii. Nu dau mai multe detalii, pentru că dizgraţiozitatea limbajului său are multe epitete înşirate. A fost aplaudat de către cei care nu au nimic de-a face cu viaţa reală a Bisericii dar nu poate fi asimilat demersul său şi de către oamenii reali ai Biserici, de oamenii cu conştiinţa Bisericii nediluată.

Demersul meu este ingrat atâta timp cât a început să mă lege de colegul meu o prietenie de inimă. Strângerea de inimă pe care o am citind juvenilismele dumisale mă doare mai mult decât cuvintele pe care aş vrea să i le scriu, dar la care poate rămâne total apatic. Şi am strângere de inimă faţă de cartea sa nu pentru că nu e în stare să scrie sau nu are cultura necesară pentru acest lucru, ci pentru că încearcă să fenteze vigilitatea celor două tabere, să înşele aspiraţiile lor profunde.

Adică e un teolog care îşi însuşeşte în spaţiul culturii o retorică ce survolează spaţii largi dar fără amănunte de cercetare, nu dă dovezi sigure de studii în amănunţime, şi aşa poţi să vorbeşti de la Homer până la Puşkin despre ce îţi trece prin cap, iar când vine în Biserică, vorbeşte despre o ieşire a Bisericii spre credincioşi şi societate la nivelul limbajului, de parcă am sta cocoţaţi în copac ( dumnealui spune că stăm în ghetou, că Biserica este ghetoizată) sau nu am fi în stare să manipulăm cuvinte care nu au în spate fapte şi nici fundamente stabile.

De unde această duplicitate? Am avut sentimentul persistent de la începutul cărţii că autorului îi este ruşine cu Biserica din care face parte şi că Biserica ar trebui să facă pentru dumnealui efortul de a se dilua pentru a deveni mult mai facilă, de a se reverbaliza şi de a se transforma într-o voce care vorbeşte doar liniar, de ochii elitelor sau ai poporului, dar nu are niciun glas tainic sau mai presus de lume, cu care strigă către Capul ei, Hristos Dumnezeu.

O duplicitate însă nu de substanţă. Autorul cărţii e altul în viaţa privată decât în viaţa publică. Nu cred că greşesc aici. Însă duplicitatea este o modă, dacă vrei să te integrezi în peisajul oamenilor culturii, alături de denigrarea unor grupări, curente, idei sau persoane. Dumnealui s-a integrat în aparenţă în curent, le dă de înţeles că este cu ei, însă nu poate să îşi eradicheze şi, cred că nici nu vrea, autenticitatea vocaţiei sale teologice, care îl mustră faţă de acest concubinaj.

Juvenilitatea demersului său are la bază încrederea că oamenii culturii, dacă le faci concesii, o să te şi accepte şi o să te şi promoveze. Nu! Ei nici nu îl acceptă ( pentru că vine cu un sâmbure de reacţionarism ortodox la diletantism, ceea ce el are) şi nici nu îl promovează ca pe un teolog, ci ca pe unul care deşteptându-se, mai înaintea altora, are o respiraţie largă asupra teologiei, adică face din teologie un borcan cu gem, în care se amestecă teologia cu filosofia, cu politica şi cu umanisme de tot felul.

Confratele meu este în acest caz un erou de sacrificiu. El nu îşi poate asuma spaţiul culturii în întregime pentru că s-ar desfiinţa ca teolog ( lucru pe care îl ştie din plin) dar nu îşi asumă nici interiorul vieţii ortodoxe în mod integral şi să gândească dinlăuntrul ei, ci se aşează într-o neutralitate ingrată, ba chiar deasupra Bisericii şi a vieţii seculare, pentru ca să judece ambele sfere, ce par antagonice în scrisul său.

Eroul de sacrificiu nu are confraţi şi străini în faţa lui, ci numai străini. Reflectând asupra credinţei ca un om de cultură şi recenzând teologic cultura, fără a fi nici cu una şi nici cu alta, autorul nostru este tocmai imginea schizofrenizată interior a postmodernităţii creştine. E un om care luptă pentru ca teologia să fie asimilată de oamenii culturii, dar pentru a fi asimilată de către ei, are grijă ca, în prealabil, să scoată părţile grele ale teologiei, iremediabil opuse mentalităţii seculare, şi astfel să o livreze spaţiului cultural. Însă credinţa Bisericii, cultura şi gândirea sa, rupte de viaţa ascetică şi liturgică a Bisericii, mai pe înţelesul tuturor, de mersul la Biserici şi de ascultarea supusă faţă de Biserică, nu este decât o ideologie, din care poţi să faci ce vrei.

Îi citeam pasaje din carte soţiei mele, minunându-ne de ceea ce a putut să scrie. Şi ea m-a întrebat: Şi pe câţi oameni ai culturii i-a adus la Biserică cu o asemenea retorică? Privind-o, mi-am dat seama că întrebarea ei era motivată. Cum a reformat ( mă enervează termenul) viaţa şi mentalitatea Bisericii demersul său, sau cum le va schimba, dacă avem de-a face numai cu un criticism şi nu cu o critică care dă soluţii?

Survolarea pe deasupra realităţii Bisericii îţi dă impresia că jos, în străfundurile ei, sunt numai nişte bieţi oameni care nu au nimic de-a face cu cerul, cu Dumnezeu, ci se ocupă numai de afaceri dubioase. Dacă poţi să spui că Biserica e ratată, că are un limbaj efeminat, că e retrogradă, că nu are elite prea multe şi nici oameni care ştiu să vorbească coerent cu lumea seculară, atunci te autoexcluzi din Biserică, dacă Biserica care te-a educat şi format, care te girează ca teolog e judecată în termenii nu unei iubite ci a unei detestate.

Duplicitatea este o formă de parvenire care te duce să te loveşti cu capul de zid la un moment dat şi te pune în faţa faptului de a alege. Juvenilismul, tinereţea cu idealuri nu prea bine orientate se manifestă adesea extremist, trage la răspundere, culpabilizează, interoghează, dar nu dă nicio soluţie. Tocmai de aceea tinereţea are tupeu pentru că nu are soluţii şi nici nu este integrată în efortul de a sluji Biserica, pe oamenii reali, diferiţi, cu multe obsesii şi probleme, cu multe griji şi păcate, ai Bisericii.

Demersul confratelui meu poate fi încadrat în următoarea imagine plastică.În faţa ta sunt o mie de bolnavi şi tu vrei să le fi doctor. Doctorul dinaintea ta, a încercat să îi rezolve pe toţi, să îi consulte şi să îi ajute pe fiecare în parte şi a murit ţinându-i în viaţă. Pe unii i-a operat, pe alţii i-a bandajat, pe alţii i-a sfătuit dar nu a putut să vindece total pe niciunul, pentru că boala e multă şi grea sau a vindecat pe unii, care nu se mai regăsesc în grupul celor o mie de bolnavi. Dacă vii ca tânăr medic şi îţi baţi joc de ce a făcut predecesorul tău şi de predecesorii predecesorului tău şi crezi că tu îi vei vindeca pe toţi asta se numeşte juvenilism. Tu nu ai experienţă şi crezi, că dacă o să vorbeşti, o să le dai medicamente, o să faci de toate, o să ajungi să îi vindeci pe toţi.

Nu, o să faci şi tu, mai mult sau mai puţin, ceea ce au făcut predecesorii tăi! Însă muncind în mijlocul bolnavilor nu poţi să îi mai acuzi că nu sunt sănătoşi, pentru că vei conştientiza că şi tu eşti unul dintre bolnavi, care ai nevoie de un alt medic, şi că şi medicii au nevoie de alţi medici care să îi vindece şi că tu nu poţi să lupţi în acelaşi timp cu bolnavii tăi şi cu cei care te fac bine pe tine.

Rămâne de văzut dacă voi scrie recenzia, care cred că e de datoria mea să o fac, sau dacă voi lăsa rugăciunea să mă doară pentru confratele meu şi cam atât. A scrie o recenzie, mai bine zis o respingere critică a cărţii e un lucru ingrat pentru mine şi nefolositor. Mie nu îmi foloseşte la nimic faptul de a o scrie ( deja ştiu pe cine am în faţă în carte) însă, poate fi un exemplu de atitudine din partea teologilor ortodocşi care sunt consideraţi, in abstract, oameni apatici, dubioşi şi retrograzi. Sau poate că nici asta nu interesează pe nimeni, ci cartea următoare va fi şi mai vitriolantă.

Îi dau cuvântul de final tot soţiei mele: Nimeni nu a contestat această carte din partea Bisericii. Înseamnă că nimeni nu a citit-o sau nu a luat-o în serios. Oare să fie aşa?

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *