Parabola frigiderului şi alte conotaţii ale imaginilor parabolice ale Bisericii

Frigiderul e o lume ermetică, care nu permite căldurii de afară să intre. Ciorba, roşiile, ouăle, cireşele, carnea de porc, o sticlă de vin şi drojdia stau la un loc. Fiecare fel de mâncare sau de băutură stă împachetat, pus la locul lui şi nu se ceartă între ele. Când vrei să introduci altceva în frigider sau când se ia curentul, mâncarea şi băutura dinăuntru se strică, se alterează.

Biserica e văzută ca trup al lui Hristos, de către Pavel ( I Cor. 12, 27; Efes. 4, 15-16), ca un organism, e văzută ca un pom crescut dintr-o sămânţă de muştar ( Mt. 13, 31-32); e ca o ţarină (Mt. 13, 24) sau ca un năvod ( Mt. 13, 47), însă toate aceste imagini nu ne duc la concreteţea a ceea ce este Biserica ci spun ceva despre Biserică şi despre Împărăţia lui Dumnezeu. Fiecare imagine parabolică suprinde o nuanţă a realităţii Bisericii şi a Împărăţiei.

Biserica e ca un ţarc, dacă oile cele bune sunt cei mântuiţi, Sfinţii şi El este Păstorul cel bun ( In. 10, 1-16), e poporul cel mântuit ( Evr. 4,9) şi putem să o vedem în multe feluri, de ce nu, şi ca un frigider, care păstrează nealterate trupurile şi sufletele noastre prin harul lui Dumnezeu. Fiecare om are o anumită treaptă de înţelegere, de creştere duhovnicească. Fiecare om se păstrează într-o anumită treaptă dacă stă în legătură cu Hristos Dumnezeu, Cel care păstrează pe fiecare în harul Său şi nu poate fi mai mult decât este la un moment dat.

Alimentele păstrate la rece nu se strică, după cum oamenii care se păstrează în credinţa una a Bisericii nu se moleşesc de focul patimilor, de căldura de afară. Acum, când vara ne dogoreşte puternic, toată lumea ar vrea să intre în frigider, la răcoare, să avem aer ca briza mării sau la slujbe să avem condiţiile unei participări din care să lipsească multa transpiraţie.

Însă parabola frigiderului, vorbeşte despre această lume închisă şi deschisă în acelaşi timp care e Biserica, ne vorbeşte despre intrarea prin Botez în Biserică şi nu printr-un alt mod şi de iradierea Bisericii asupra celor din afara ei, care reprezintă chemarea lui Dumnezeu pentru cei din afara uşii Bisericii. „Eu sunt uşa” ( In. 10, 9), ne spune Domnul nostru. Intrarea prin uşă este inevitabilă, dacă vrei să fii în staulul Bisericii sau în frigiderul Bisericii, care ţine pe toţi într-o viaţă bună.

Cineva îmi poate reproşa că imaginea frigiderului ne vorbeşte despre o viaţă mumificată, îngheţată în Biserică şi că nu poate fi acceptabilă pe de-a-ntregul. Da, o imagine parabolică nu este o imagine ce poate fi acceptată pe de-a-ntregul, ci numai o nuanţă a ei este semnificativă. Vi se pare că Biserica e un staul, un grajd sau o mirişte? Când Domnul a folosit aceste imagini pentru Biserică sau Împărăţie a vrut să arate că Biserica e ca un staul, pentru că e o comunitate de oameni care se aseamănă şi au lucruri în comun şi este ca o mirişte, pentru că cei credincioşi se hrănesc din solul aceleiaşi învăţături sau din harul aceloraşi Taine.

Iar Biserica e ca un năvod ce prinde tot felul de peşti, pentru a arăta că ea cuprinde pe toţi, chiar dacă, prin voia lor, unii peşti se aruncă afară din năvodul Bisericii şi al Împărăţiei sau neghina se strânge, se face snopi şi se aruncă în focul cel nestins.

Imaginile parabolice au fiorul iconic al vieţii Bisericii. În aceste imagini, Domnul şi Sfinţii Scripturii ne arată că imaginea ne poate ilustra nuanţele unei realităţi care întrece imaginile. Sfintele Icoane nu ne vorbesc despre un eveniment filmografic, redat grosier, realistic, ci despre evenimente văzute în acelaşi timp dumnezeiesc şi omenesc. Imaginea iconică ne transpune într-o lume divino-umană, în modul de a fi al Împărăţiei şi ne dă să înţelegem că orice imagine parabolică despre Biserică nu este pur umană, ci că trebuie privită mereu divino-uman.

Şi, ca să privim divino-uman Biserica, ca trup, pom, ţarină, năvod, staul, popor sau ca frigider, cum propunem noi acum, trebuie să avem în calcul că realitatea umană luată ca imagine trebuie să aibă unită cu ea realitatea dumnezeiască, care face din Biserică să fie, mereu şi în orice situaţie, divino-umană. Dacă Biserica e văzută numai ca instituţie umană, condusă de patru patriarhi, de sinoade locale, în care sunt câteva zeci de milioane de credincioşi,imaginile parabolice sunt înţelese în cheie sociologică. Sociologia numără oamenii şi vede instituţiile în raportul lor faţă de stat.

Dacă Biserica e numai o instituţie umană, atunci e normal ca erorile, tergiversările credinţei să fie la ele acasă, pentru că fiecare îşi impune punctul de vedere şi credinţa nu mai are obiectivitate, ci devine o pură speculaţie subiectivă. Iar dacă Biserica e o instituţie ca spitalul, şcoala sau parlamentul şi ea nu se aliniază mişcărilor sociale şi politice in integrum, e normal ca ea să fie considerată înapoiată şi ca un factor de stagnare inadmisibil.

Însă problema nerezolvabilă în niciun sistem politic, economic sau social e aceea că Biserica este în timp şi mai presus de timp, că ea are fundament divino-uman şi că este ireductibilă la o instituţie socială a statului. Biserica e o lume închisă, cum e şi Împărăţia, pentru că în ea nu se poate intra oricum şi nu stai oricum în ea. Dar ea este deschisă în acelaşi timp şi lumii şi veşniciei, pentru că energia ei vine din afara lumii, de la Creatorul universului şi de la fundamentul Bisericii şi ea cheamă pe toţi la sine.

Biserica e închisă, pentru că modul de intrare în Biserică e unic, se intră numai sacramental, prin cele trei Taine ale îmbisericirii ( Botez, Mirungere, Euharistie) şi creşti în harul lui Dumnezeu numai prin împlinirea poruncilor şi prin despătimire, dar e în acelaşi timp deschisă, pentru că ea primeşte pe toţi care vin şi este pentru toţi lumina lumii spre viaţa veşnică.

Biserica, ca şi frigiderul, e o lume închis-deschisă. Este închisă, pentru că trebuie să stai şi să te păstrezi în acelaşi har, în acelaşi mod de a gândi şi a acţiona, adică în modul divino-uman al Bisericii, dar în acelaşi timp primeşte pe toţi care vin, pe cei care sunt săraţi cu sarea credinţei, pentru ca să îi păstreze nestricaţi de vătămarea arşiţei patimilor.

Şi fiecare membru al Bisericii se păstrează în harul lui Dumnezeu dacă se simte împreună cu ceilalţi, dacă rezonează cu ei şi dacă nu consideră o impietate compania celorlalţi. Din parabola frigiderului ar trebuie să reţinem că harul lui Dumnezeu ne susţine şi ne ţine pe toţi, cum ţine frigul alimentele proaspte în frigider şi că nu trebuie să ne pară rău că unii sunt mai sus în Biserică şi alţii mai jos, sau unii sunt mai sus cu înţelegerea şi alţii au o înţelegere mai joasă, atâta timp cât frigiderul păstrează nealterate atât fructele din catul de jos şi pătrunjelul, cât şi carnea din partea sus, din congelator.

Imaginea sămânţei ajunsă pom ne arată că Biserica umbreşte pe toţi, îi ţine pe toţi sub umbra sa, imaginea pomului format din sămânţa de muştar, având, iată!, ceva în comun cu răcoarea frigiderului. Pomul, ca o umbrelă, ca o cupolă, îi umbreşte şi îi răcoreşte pe toţi, chiar şi pe cei care sunt păsări răpitoare sau neghină.

Problema dacă între Biserică şi Împărăţie se poate pune semnul egal a fost rezolvată de-a lungul Tradiţiei Bisericii într-un mod experenţial. Împărăţia lui Dumnezeu e privită în Biserica Ortodoxă pe mai multe paliere de realitate. Împărăţia lui Dumnezeu e văzută ca: 1. totalitatea celor mântuiţi, a Sfinţilor din cer;2. ca Raiul lui Dumnezeu, în care Sfinţii stau într-o lume ce are comuniune directă cu Dumnezeu; 3. ca prezenţa Sfântului Duh în fiinţa noastră sau a Treimii; 4. ca realitate ce sălăşluieşte în membrii Bisericii actuale dar care nu e limitată la realitatea văzută a Bisericii, fiind ca şi Biserica, o realitate divino-umană.

Însă, participanţii la Împărăţie sunt văzuţi în mod regular ca membrii reali ai Bisericii Ortodoxe, fără să excludem de aici pe oamenii pe care Dumnezeu îi poate mântui după voia Sa şi prin rugăciunile membrilor Bisericii. Tocmai de aceea a vorbi despre membrii Împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă a vorbi despre membrii Bisericii care se dovedesc a avea o viaţă de sfinţenie. Numărul membrilor Împărăţiei este ştiut numai de către Dumnezeu, atâta timp cât mântuirea sau sfinţenia este realitatea ce are loc în intimitatea dintre El şi Sfinţi.

De aceea când vorbim despre aspectul nevăzut al Bisericii, de realitatea tainică a ei, vorbim despre prezenţa lui Dumnezeu şi a iradierii Sale de viaţă făcătoare, de prezenţa Stăpânei noastre, a Puterilor cereşti şi a Sfinţilor în viaţa Bisericii. Biserica, fiind trupul lui Hristos uneşte pe cele din veşnicie cu cele din timp şi le ţine la un loc. Slujbele Bisericii nu sunt slujbe făcute numai pentru ochii oamenilor şi pentru pereţii iconizaţi ai Bisericilor ci sunt slujbe la care participă şi privesc toţi Sfinţii şi Îngerii, Dumnezeu Însuşi, căci Biserica nu e închisă în timp şi spaţiu, ci e deschisă veşniciei şi în ea este veşnica Împărăţie a lui Dumnezeu care transcende lumea.

Dacă Biserica e privită ca prezenţa Împărăţiei în lume sau ca realitate divino-umană erorile oamenilor Bisericii nu mai sunt cuantificate ca erori ale Bisericii, ci ca erori personale, ale unor membrii ai Bisericii, pentru că Biserica nu e formată numai din cei care se văd ci şi din cei care nu se văd, dar cărora ne rugăm continuu. A vorbi de Biserica retrogradă, învechită, incapabilă sau decăzută înseamnă a lupta împotriva existenţei şi a prezenţei lui Dumnezeu în Biserică şi a rosti o hulă prostească, prin care îi cerem lui Dumnezeu să Se alinieze propriilor noastre gânduri reduse.

Şi iarăşi reiau gândul părintelui John Breck dintr-un articol anterior, spunând că Biserica nu se ocupă în primul rând cu ameliorarea vieţii, a sănătăţii, cu justiţia sau cu compatibilizarea sa cu modele timpului, ci cu punerea şi repunerea noastră continuă în raporturi reale cu Dumnezeu, în braţele lui Dumnezeu, pentru a ne schimba după schimbarea veşniciei şi nu a timpului.

Imaginea parabolică a pomului, a cămării de nuntă sau a ţarinei sunt imagini în aparenţă imobile. Realitatea imobilităţii Bisericii, de care se face atâta caz îm mentalitatea seculară, reprezintă rămânerea ei în aceeaşi Tradiţie, în aceleaşi Taine, în aceleaşi obiceiuri pe care le-a primit şi care sunt credinţa mântuirii noastre. Însă imobilitatea vieţii Bisericii este o imagine văzută din afara ei şi nu dinăuntrul ei. Din lăuntrul Bisericii imobilitatea credinţei şi a Tradiţiei este foarte mobilă, foarte dinamică, pentru că este întrupată în oameni vii şi nu îngheţaţi.

Imobilitatea, stabilitatea credinţei, unitatea aceloraşi dogme, sărbători, Taine, slujbe şi tradiţii este trăită într-un mod personal, la diferite grade de intensitate personală dar şi comunitar. La o slujbă fiecare trăim bucuria pe care o avem pentru evenimentul divino-uman al sărbătorii dar şi bucuria de a fi cu alţii sau pe care o împărtăşim cu ceilalţi de la slujbă. Fiecare Liturghie este un eveniment obiectiv însuşit în mod subiectiv-obiectiv şi comunitar. Eu mă bucur de slujbă, dar mă bucur de ceva care are o realitate divino-umană şi de această realitate divino-umană se bucură şi colegul meu coslujitor cât şi credincioşii din faţa noastră.

Dacă vorbim de imobilism în viaţa ortodoxă vorbim despre ceva care nu există. Iar dacă vrem standarde mai presus de posibilităţile reale ale oamenilor sau de disponibilitatea ralierii lor la Biserică, atunci vorbim despre o Biserică de domeniul fanteziei sau al idealului şi nu de Biserica reală. Biserica reală are oameni mai păcăroşi sau mai Sfinţi, are sărăcie mai multă sau mai puţină, are ispite şi prigoane de toate tipurile, pentru că e formată din oameni cu slăbiciuni, din oameni care cad şi se ridică şi a căror putere e Dumnezeu.

Fervoarea vieţii duhovniceşti este datorată prezenţei lui Dumnezeu în noi şi cu noi. Nu suntem şi nu putem fi alţii doar dacă ne închipuim că suntem, ci numai dacă luptăm cu noi zilnic să ne despătimim. Şi despătimirea presupune dinamism, mobilitate maximă a persoanei care influenţează întreaga comunitate sau are un impact şi mai mare în Biserică. O carte duhovnicească, a unui trăitor ortodox şi persoana acestuia, nu dinamizează numai pe trei oameni, ci un număr imens de oameni. Consecinţele împărtăşirii cu Hristos, consecinţele rugăciunii personale, ale postului, ale milosteniei noastre nu poate fi cuantificabile dacă cei care le împlinesc în viaţa lor nu le mărturisesc sau le vom înţelege abia în momentul Judecărţii de apoi, când vom vedea efectele reale ale vieţii şi ale istoriei asupra tuturor.

Aşa că viaţa tainică a Bisericii, cum se zbate fiecare să se mântuiască, cum se sileşte, cum răpeşte fiecare Împărăţia este o taină a vieţii cu Dumnezeu şi ea este expresia dinamismului Bisericii, care nu apare mai deloc în recenzările critice ale Bisericii, pentru că ele au rolul de a denigra şi de a submina, într-un mod juvenil, fundamentul de nezdruncinat al Bisericii.

În fiecare anotimp avem nevoie de frigider, şi mai ales vara, pentru a fi în antiteză cu cuptorul de foc al căldurii. Cei care se tem de căldura fizică să-şi imagineze ce înseamnă focul cel nestins al veşniciei, adică insuportarea slavei divine de către cei păcătoşi. Pentru că astăzi avem de-a face cu manifestaţia gay iar lângă ea, creştinii ortodocşi a pus imaginea focului căzut din cer la Sodoma şi Gomora ( Fac. 19, 24), parabola frigiderului dă o senzaţie de scăpare tuturor, ca cetaţea Ţoar pentru Sfântul Lot ( Fac. 19, 22).

Avem nevoie de o libertate plină de libertinaj ca să ne pierdem libertatea mâtuirii? Avem nevoie de un mod de viaţă pervertit pentru ca să ne simţim oameni? Însă într-o lume plurală, oamenii aleg să fie ca ei sau ca Dumnezeu. Şi mulţi aleg, din păcate, să fie ca ei înşişi.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.