Duminica Sfinţilor români, parada gay, grindina şi un pic de solilocviu

I.

După duminica tuturor Sfinţilor, duminica Sfinţilor români ne-a amintit cine suntem, cine ne sunt strămoşii şi ce distanţă interioară este între noi şi ei. Dacă strămoşii noştri Sfinţi purtau aceste pământuri şi oamenii care locuiau pe ele în rugăciunile lor, majoritatea celor de astăzi denigrează crezul acestor oameni Sfinţi, spre propria lor puerilizare. Sfintele Moaşte ale Sfinţilor români sunt hrana şi întărirea Bisericii noastre iar rugăciunile lor ne sunt scut şi apărare de tot felul de rele.

Nu ştim numărul Sfinţilor români. Noi îi cinstim doar pe câţiva, însă numărul lor este mare. Într-o astfel de zi trăiesc un sentiment de adâncă dezamăgire şi de bucurie în acelaşi timp. Sunt dezamăgit de precumpănirea păcatului în contemporanii mei şi sunt bucuros de cei care astăzi au cinstit prin bucuria participării la slujbă pe strămoşii lor.

După cum spuneam şi altă dată, nu Sfinţii au nevoie de cinstirea noastră, ci noi avem nevoie de intimitatea cu ei şi de ajutorul lor. Avem nevoie şi de rugăciune faţă de ei dar şi de recuperarea vieţii lor. Avem nevoie de studii exhaustive despre vieţile Sfinţilor români ( ca studiul acesta al părintelui profesor Păcurariu), de strângere a datelor despre ei, dar trebuie să avem o atenţie sporită şi asupra celor care acum îşi sfinţesc viaţa, pentru a nota şi a păstra tot ce vine de la ei.

În lumea noastră, unde putem pune în format electronic imense date despre viaţa lor, ar trebui ca vieţile noilor Sfinţi, contemporani cu noi, să cuprindă zeci de DVD-uri cu imagini, predici, mostre din locurile unde au trăit, cărţile pe care le-au scris, diverse interviuri…La fel ar fi trebuit să fie şi vieţile Sfinţilor care au ajuns la noi. S-au pierdut şi se pierd prea multe date despre Sfinţii noştri, prea multe cărţi, prea multe lucruri de adâncime şi de mare intimitate care ne-au venit de la ei. Sau dacă ajung până la noi, în loc să le interpretăm cu fiască supunere, ne arogăm dreptul să vorbim de sus în faţa lor.

În criticismul nostru ireverenţios faţă de cărţile Sfinţilor şi ale Scripturii ascundem propriile noastre îndoieli şi propria noastră superbie. Una din marile rele pe care le fac teologii de profesie credinţei e aceea de a transforma credinţa dintr-o realitate a mântuirii într-o realitate a speculaţiei şi a neîncrederii.

Însă în această zi, observăm că Biserica cinsteşte pe Sfinţi, pe Sfinţii reali şi nu închipuiţi şi nu pe toţi cei care au aparţinut Bisericii vreodată. Faptul de a fi ierarh sau preot, ministru sau teolog nu te absolvă de faptul de a trăit autentic credinţa ortodoxă. Şi cei care sunt cinstiţi de Biserică şi constituie mărturia reală a Bisericii sunt Sfinţii şi nu teologii sau ierarhia luată în genere.

Şi avem astfel, Sfinţi fără prea multă pregătire şcolară, femei sau bărbaţi, copii, domni sau preoţi, ierarhi sau soldaţi, monahi Sfinţi, de la unii nerămânând ceva scris şi nici măcar vreo parte din trupurile lor. Însă toţi au ceva în comun: viaţa trăită în Biserica Ortodoxă şi adânca evlavie şi curăţie a vieţii lor.

II.

Una din întrebările pe care o putem pune comunităţii gay, e aceea dacă cunoaşte vreun Sfânt ortodox homosexual? Adică, dacă e compatibilă pervertirea sexuală cu viaţa duhovnicească. Bineînţeles e superfluă întrebarea pentru că minorităţile sexuale au program socialo-politic şi nu religios. Fundamentarea pe care Acceptul o are se regăseşte în perimetrul drepturilor omului, elogiate şi apărate de statul democratic. Însă drepturile omului sunt interpretate într-o manieră seculară şi cele stipulate constituţional nu sunt în totalitate de sorginte creştină sau de adâncă umanitate.

Astfel dreptul la viaţă, la apărarea sănătăţii personale, la constituirea unei familii, la educaţie, protejarea intimităţii sau a libertăţii de conştiinţă sunt drepturi deplin umane şi au fundament creştin. Numai că dreptul la perversitate, numită eufemistic diversitate sau dreptul de a avorta sau dreptul de a te sinucide sau dreptul de a-ţi incinera trupul, toate subsumate dreptului de a te folosi de tine şi de capacităţile tale în mod discreţionar, reprezintă drepturi derivate dintr-o mentalitate decăzută şi necreştină.

Parada gay a fost fundamentată ieri pe baza acestor principii seculare necreştine, fiind gândită ca un atentat planificat la bunul simţ al majoritarilor şi ca o exhibare neavenită a unei intimităţi care nu ne interesa în mod neapărat. Pentru mofturile sexuale a nici 150 de oameni a fost nevoie de 700 de oameni ai forţelor de ordine şi de cheltuirea unei sume de bani considerabile din capitalul financiar public.

Ca şi în cazul sectelor implantate în România, şi comunitatea gay îşi cere drepturile în forţă, în perimetrul legislaţiei seculare, de la nişte oameni care nu le împărtăşesc opţiunile în mod fundamental. Avem o legislaţie care ne cere o conduită cosmopolită, plurală de la toţi, când populaţia acestei ţări este majoritar orientată spre un anumit standard de viaţă: creştin-ortodox şi heterosexual.

Standardul cosmopolit de viaţă al legislaţiei seculare a României este dezavuat de standardul de viaţă al majorităţii locuitorilor României. Şi pe fondul acestei schizofrenii a raportului dintre ce vrem şi ce se vrea cu noi, apar tot felul de cereri ciudate şi neconforme cu noi şi suntem puşi în faţa faptului să acceptăm aproape orice.

Dezortodoxizarea acestui pământ este plănuită cu metodă. Ca şi în cazul islamului sau a hinduismului şi Ortodoxia, ca fundament autentic, costitutiv al unei naţii, încearcă să fie dislocată, efeminată, diluată în chip şi fel. De aceea atâtea campanii de presă negative, oameni care scriu din interior sau din exterior împotriva ei, minarea continuă a oricărei încercări de prezentare autentică a credinţei ortodoxe.

Tezele de doctorat făcute în ultimul timp pe seama teologiei Fericitului Dumitru Stăniloae, ca să dăm un singur exemplu,apărute cu precădere în mediul protestant şi neoprotestant, ne-au arătat că s-a încercat diluarea unui reper al Ortodoxiei româneşti, a teologiei sale ca atare, pentru ca el să nu aibă aura unui om cu o teologie iluminatoare pentru neamul său. Tezele doctorale eterodoxe care s-au scris despre el au avut drept scop prezentarea locurilor slabe ale teologiei şi ale vieţii sale, dintr-o perspectivă teologică improprie modului în care Fericitul Dumitru şi-a trăit şi şi-a scris teologia.

III.

Când a început aseară ploaia şi grindina ce îmi bătea în fereastră, m-am gândit la acelaşi lucru ca şi colegul de blog de aici. Dar nu mi-am pus problema dacă rugăciunile Bisericii au adus ploaia, acea ploaie, ci am fost convins de acest lucru. Sunt lucruri pe care le simţi, înţelegi ce vor să îţi spună, dacă ai ochi de văzut.

Când Îngerul l-a anunţat pe Sfântul Lot despre distrugerea cetăţilor Sodoma şi Gomora,i-a spus: „Grăbeşte dar şi fugi acolo; că nu pot să fac nimic până nu vei ajunge tu acolo!” [Fac. 19, 22]. Îngerul nu putea să facă nimic până când Sfântul nu pleca din locul unde erau păcătoşii nepocăiţi, care trebuiau pedepsiţi pentru răutatea şi păcătoşenia lor extremă dar şi spre pilda noastră.

Încercările teologilor gay de a scoate din această pedeapsă a focului din cer motivul central al pedepsei şi anume relaţiile homosexuale, nu au câştig de cauză în faţa exegezei patristice care a precizat acest lucru cu secole în urmă. Păcatul, oricând şi oricum ar fi legiferat nu devine mai puţin păcat. Pentru Biserica Ortodoxă nu numai relaţiile sexuale anale sunt păcate, ci şi relaţiile sexuale orale, masturbarea, poligamia, zoofilia, incestul, violul, relaţiile sexuale cu cineva cu care nu te-ai căsătorit sau cu o persoană căsătorită.

Însă ieri, dacă nu a căzut foc, a căzut gheaţă din cer, ca îndemn spre pocăinţă şi spre venire în fire.

IV.

Solilocviul e vorbirea cu tine însuţi despre lucruri esenţiale. Pentru că nu mai avem timp să vorbim cu noi înşine, vorbim prea uşor despre toate lucrurile. Cercetarea de sine pe care ne-o cere Dumnezeu este un solilocviu despre noi cu El, în faţa Lui.

Cine sunt eu şi ce trebuie să fac? Cum sunt eu în faţa lui Dumnezeu? Ce răspuns voi da eu la dreapta Ta judecată, Doamne? Ce sunt eu fără Tine? Aceste întrebări sunt întrebările esenţiale ale solilocviilor autentice. Cei care se întreabă despre ei înşişi trebuie să se întrebe în faţa lui Dumnezeu.

Ce rost au toate ce se întâmplă cu noi? Ce vrei Tu, Doamne, Dumnezeul meu, să ne înveţi din ce se întâmplă cu noi? Astfel de întrebări ne fac să ne revenim în fire, să ne deparazităm de temperamente sectare sau gay, de politicianisme revanşarde şi de mondenităţi de duzină, şi să ne gândim la lucruri cu adevărat importante.

Şi singurul lucru important, cu adevărat important, e cum să mă mântuiesc şi să trăiesc frumos în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Dacă ştiţi răspunsul corect la această întrebare atunci sunteţi fericiţi.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *