Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Cerul nou şi pământul nou al eshatologiei

Apoc. 21, 1 ne propune amănuntele unei vederi extatice a Sfântului Ioan, cu privire la ceea ce va fi lumea reînnoită, lumea transfigurată a vieţii veşnice: „Şi-am văzut un cer nou şi un pământ nou, fiindcă cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut, iar marea nu mai este” ( cf. ed. BOR 2001, ediţia ÎPS Bartolomeu). Vederea lui Ioan are conţinut asemănător cu cea a lui Isaia de la Is. 65, 17: „va fi cerul nou şi pământul nou, iar ei nu-şi vor mai aminti de cele ce-au fost”. Observăm acelaşi lucru şi la Is. 66, 22 şi la II Petr. 3, 13.

Astfel, potrivit Scripturii şi Tradiţiei, Biserica Ortodoxă aşteaptă restaurarea,reînnoirea prin slava lui Hristos, a întregii creaţii. „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”, din Crezul nostru, arată că aşteptăm învierea morţilor pe acest pământ transfigurat de har, unde va coborî, potrivit Apoc. 21, 2: „cetatea cea sfântă, noul Ierusalim…gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei”.

Astăzi, terminând de tradus Împotriva tuturor ereziilor ( o carte de peste 500 de pagini) a Sfântului Irineu al Lyonului, am găsit în ultimul capitol din cartea a cincia, în capitolul 36, faptul că Sfântul Irineu a primit tradiţia de la un Prezbiter al Bisericii, de la un Ierarh al Bisericii ( nu ştim dacă contemporan cu el sau care a trăit cu puţin înaintea lui), că In. 14, 2 trebuie înţeles astfel: unii Sfinţi vor moşteni cerurile, alţii Paradisul iar alţii cetatea noului Ierusalim de pe pământul transfigurat. „Multele locaşuri” ale Tatălui sunt pentru Sfântul Irineu gradele diferite de sfinţenie ale Sfinţilor şi, implicit, sălăşluiri diferite în intimitatea lui Dumnezeu.

Apoc. 21, 1, ca şi celelalte trei texte scripturale care se ocupă cu acest amănunt eshatologic, prezintă în mod concis o vedere extatică largă. Lucrul pe care îl subliniază însă Ioan e acela că învierea morţilor presupune o revenire la viaţă a oamenilor, în trupuri transfigurate şi că această înviere se va face într-o lume înnoită, că ea presupune schimbarea lumii de acum, o transfigurare a ei şi nu o anihilare, o nimicire a ei.

Va trece chipul acestei lumi (I Cor. 7, 31), nu lumea! Şi Sfântul Irineu spune că va trece păcatul şi va pieri moartea de pe pământ, adică ceea ce nu fusese în creaţia de la început, zidită de către Dumnezeu. Dacă la II Cor. 5, 1, Sfântul Pavel vorbea despre mutarea noastră, prin moarte, din cortul trupului nostru, în casa nefăcută de mână, în casa veşnică a noastră din ceruri, la Apoc. 22, 1, cetatea cea sfântă a lui Dumnezeu e văzută ca pogorându-se pe noul pământ.

Şi ce poate să fie altceva această cetate a noului Ierusalim, decât Sfinţii Săi şi Împărăţia lui Dumnezeu, Ierusalim, care în tălmăcire românească înseamnă: oraşul păcii? Căci Împărăţia Drepţilor sau Împărăţia lui Dumnezeu este moştenirea întregii creaţii de către Sfinţi. „Noul Ierusalim” sau „Biserica celor întâi născuţi” [Evr. 12, 23] este una şi aceeaşi, pentru că reprezintă unitatea şi comuniunea tuturor Sfinţilor din toate veacurile, care au păstrat aceeaşi credinţă şi aceeaşi încredere în Stăpânul Atotţiitorul.

În comentariul la Apocalipsă al Fericitului Averchie ( ediţia Icos, 2000, p. 229), acesta asimilează Apoc. 21, 1 cu Rom. 8, 21 şi Ps. 101, 27, când vorbeşte despre schimbarea făpturii şi izbăvirea ei de stricăciune şi înţelege că marea va dispărea, ca una „a cărei fire este nestatornică şi zbuciumată” ( cf. Ibidem), preluând literal finalul de la Apoc. 22, 1.

În vieţile Sfinţilor şi în ierminiile ortodoxe ale existenţei în lumea nouă, transfigurată, se vorbeşte de existenţa unei vegetaţii noi, care rodeşte într-un mod minunat, despre păsări minunate, despre pomi şi flori duhovniceşti şi despre o supunere a întregii creaţii celor Sfinţi, ca la începutul creaţiei. În cartea Sfântului Irineu de care vă vorbeam, am citit despre credinţa sa fermă, că în lumea transfigurată vor exista şi animale sălbatice şi domestice, dar că ele nu vor mai mânca carne ci vor deveni vegetariene, ca la început, cf. Fac. 1, 30: „Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ şi care au suflare de viaţă [le dau] toată iarba verde ca hrană”.

Sfântul Irineu citează în acest sens, Is. 11, 7: „boul şi ursul împreună vor paşte şi puii lor vor fi laolaltă, iar leul întocmai ca boul se va hrăni cu paie”. Hrănirea cu paie a leului e înţeleasă literal de Sfântul Irineu ( care a trăit în secolule II-III, martirizat la 202 d. Hr.) şi Prea Sfinţia sa se întreabă: Ce fel de grâu minunat va fi acela, care va creşte din pământul transfigurat, de va putea să hrănească un leu?

Is. 11, 6-9 este reluat în mod concentrat în Is. 65, 25. În ediţia pe care o avea Sfântul Irineu, la Is. 65, 25 se vorbea despre faptul că şarpele va mânca pâine, atunci când leul va paşte paie împreună cu boul. În ediţia ÎPS Bartolomeu a Scripturii, varianta textuală e următoarea: „Atunci lupii şi mieii vor paşte împreună şi leul întocmai ca boul va mânca paie şi şarpele pământ precum pâine”. Din varianta BOR 2001, putem înţelege pe acest precum cu sensul: mănâncă pământ ca şi când ar fi pâine sau mănâncă pământ precum noi am mânca pâine.

Conform ediţiilor americane se observă faptul că avem de-a face cu varianta: pământul va fi pâinea pe care o va mânca şarpele, adică prima accepţiune literală dată de către noi. Rămâne să cercetăm variantele greceşti ale textului, cât şi pe cele latine, pentru o abordare mult mai nuanţată.

Apoc. 21, 3 vorbeşte de intimitatea lui Dumnezeu cu Sfinţii pe pământul transfigurat şi de faptul că poporul lui Dumnezeu sunt Sfinţii.Sintagma poporul lui Dumnezeu apare în Estera 10, 3; Înţelep. 18, 13; Evr. 11, 25; I Petr. 2, 10. Cf. ultimei citaţii scripturale poporul lui Dumnezeu s-a format din cei care nu erau un popor şi s-a format prin miluirea lor de către Dumnezeu: „voi, cei ce odinioară nu eraţi popor, dar care acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi, cei ce odinioară nu aveaţi parte de milă, dar acum sunteţi miluiţi”.

Poporul lui Dumnezeu există în Biserica Sa, aici e poporul Său. Numai că la Judecata Sa nu vor fi poporul Său toţi cei botezaţi, ci numai cei care vor fi găsiţi vrednici de cămara de nuntă a Stăpânului. Poporul lui Dumnezeu sunt Sfinţii şi aceasta e o noţiune eclesialo-eshatologică. Poporul lui Dumnezeu e Biserica, însă, aşa cum spune Pavel, moştenirea Împărăţiei este a acelei Bisericii a Sfinţilor, care va fi „Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau altceva de acest fel, ci… sfântă şi fără prihană” [Efes. 5, 27].

Sfinţirea Bisericii, a membrilor Bisericii se face prin baia Botezului şi prin mărturisirea credinţei celei mântuitoare [Efes. 5, 26], însă trebuie să trăim exigenţele lepădării continue de Satana şi de păcatele pe care el ni le sugerează, ca să fim moştenitorii Bisericii slăvite, a celei care e formată din fiii Împărăţiei. Însă Biserica e mereu deschisă Împărăţiei şi este poarta spre Împărăţie, pentru că e trupul tainic, mistic al lui Hristos, întru care învăţăm să avem o viaţă divino-umană, adică plină de har şi de voia lui Dumnezeu.

Sfântul Andrei al Cezareei, în comentariul său la Apocalipsă, spune că Noul Ierusalim sunt Sfinţii, cf. cap. 65, apud. Fericitul Averchie, ed. cit., p. 230. Sfinţii vor fi, împreună cu Hristos Dumnezeu, stăpânitori ai pământui transfigurat şi în această lume nouă nu va mai fi plângere, păcat, moarte sau durere, cf. Apoc. 21, 4. Viaţa Sfinţilor pe pământul reînnoit va fi o viaţă care se hrăneşte din izvorul apei vieţii, cf. Apoc. 21, 6. Această realitatate reapare la Ps. 35,9 şi la In. 7, 38, şi, conform In. 7, 39, apa vieţii este Sfântul Duh, harul dumnezeiesc, din care se vor hrăni Sfinţii în veacul viitor.

Tocmai de aceea hrana Sfinţilor în veşnicie va fi duhovnicască, va fi lumina dumnezeiască şi nu o hrană trupească. În vieţile Sfinţilor sunt prezentate de multe ori extaze de zile, luni sau chiar ani, în care Sfinţii au stat fără să mănânce, răpiţi fiind la vederea celor veşnice, hrana lor fiind lumina divină. Asta înseamnă să trăieşti într-o lume transfigurată: într-o lume în care slava lui Dumnezeu va cuprinde toate şi se va vedea prin toate şi unde noi vom avea o viaţă duhovnicească, în trupuri transfigurate. Lumea de acum va fi transfigurată prin har şi nu vom avea o lume cu totul nouă, după ce aceasta ar fi distrusă printr-un cataclism. Potenţele acestei lumi sunt nebănuite, atâta timp cât această lume şi cerul de acum vor fi transfigurate de slava Dumnezeirii.

În teologia adventă, texte ca cel de la II Petr. 3, 12: „venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!” au fost înţelese naturalist şi de aceea concep transfigurarea lumii ca pe un sfârşit total al acestei lumi prin foc. Filmele holywoodiene, care propun un sfârşit al lumii printr-o catastrofă planetară sunt inspirate de o astfel de eshatologie catastrofică eterodoxă. Însă lumea de acum, creată la început ca foarte bună de către Dumnezeu, are nevoie să îi fie şterse petele stricăciunii din ea, urmările păcatului şi nu să fie desfiinţată total. Pentru că nimic din ce a creat Dumnezeu ca bun nu poate fi distrus, dar toate au nevoie să se prefacă, să se schimbe, să se înnoiască prin slava Sa, din cauza căderii omului.

Şi cum Hristos, luând firea noastră umană, de la Sfântul Duh şi din Prea Curata Fecioară, a transfigurat-o şi a înălţat-o la ceruri, ca să şadă de dreapta Tatălui şi nu a desfiinţat-o prin asumarea ei în ipostasul Său cel veşnic, tot la fel şi lumea va fi transfigurată prin slava care va curge la sfârşitul veacurilor din trupul transfigurat al lui Hristos, cum învaţă Fericitul Dumitru Stăniloae, urmând Părinţilor Bisericii. Dacă vorbim de o distrugere a lumii şi de inaugurarea unei alte lumi, total nouă, care să nu aibă nimic de-a face cu lumea istoriei, atunci trebuie să vorbim monofizit despre asumarea firii umane de către Hristos. Iar cei care vorbesc despre o catastrofă nimicitoare a lumii vorbesc de fapt în numele unei hristologii monofizite, unde natura umană nu este luată pentru a fi reînnoită, ci e luată pentru a fi distrusă la contactul ei cu dumnezeirea.

Învierea morţilor, subiect comic pentru atenienii care nu aveau nădejde de mântuire [F. Ap. 17, 32], este un subiect central pentru Biserică şi ea este generală: este „şi a drepţilor şi a nedrepţilor” [F. Ap. 24, 15]. Numai că, „cei ce au făcut cele bune vor ieşi [cu sensul de: vor învia] spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei”[In. 5, 29]. Învierea Sfinţilor va fi o înviere a trupului, în care vor trăi ca fiinţe transfigurate bogăţia de viaţă veşnică a Treimii, pe când cei păcătoşi vor învia cu trupul, cu trupuri transfigurate, dar nu pentru a se bucura, ci pentru a trece la un chin şi mai mare.

Bucuria şi chinul veşnic vor fi trăite, după Judecata de apoi, de către oameni transfiguraţi, cu trupuri şi suflete care nu mai mor niciodată.Veşnicia nu este o ipostază a nefiinţei ci o etapă a existenţei personale cu două feluri de existenţă veşnică: fericită sau chinuită. De aceea „cei fricoşi [care nu au vrut să trăiască o viaţă autentic creştină, ca să nu sufere neplăceri] şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi vrăjitori şi închinători la idoli şi toţi cei mincinoşi [care au pervertit credinţa născând tot felul de biserici suspecte], partea lor este iezerul care arde cu foc şi pucioasă, care este moartea cea de-a doua” [Apoc. 21, 8], adică moartea de după moarte, chinul veşnic după chinul suferit în Iad până la învierea morţilor.

Alegorizarea Iadului sau a Raiului naşte exegeze care nu sunt proprii Bisericii. Pentru Biserica Ortodoxă Raiul şi Iadul sunt realităţi existenţiale, obiective, în care oameni se bucură sau suferă chinuri cumplite. Dacă încercăm să considerăm abordarea Scripturii drept mitologică aruncăm în aer orice încercare autentică de a teologhisi despre eshatologie. Eshatologia nu are finalitate dacă nu vorbim de Rai şi de Iad ca despre două existenţe veşnice, paralele, în care oamenii vor trăi sau suferi în integralitatea fiinţei lor după Judecata finală.

Sintagma cerul nou şi pământul nou se transformă într-o aşteptare ireală, utopică, dacă nu există înviere a trupurilor, dacă nu există transfigurare a creaţiei în integralitatea sa, dacă Raiul şi Iadul nu sunt veşnice şi dacă în ele nu sunt oameni care se bucură sau se chinuie veşnic. În Apoc. 20, 11-14, se vorbeşte despre învierea generală a morţilor, despre judecata tuturor potrivit faptelor personale, despre aruncarea morţii şi a Iadului în iezerul de foc ( a se vedea v. 14) şi despre faptul că acest iezer de foc este moartea a doua, adică condamnarea definitivă, cum comentează ÎPS Bartolomeu, cf. n. i, p. 1771.

Lumea transfigurată va fi moştenirea Drepţilor – acesta este sensul aşteptării eshatologice a Bisericii – şi când chemăm să vină Împărăţia Sa, dorim de fapt ca toate să se facă noi, să se umple de lumina slavei Sale celei veşnice. Aşteptarea Bisericii nu este moartea ci viaţa, zorii veşnici ai Împărăţiei. Cei care se înnoiesc continuu în fiinţa lor, care se schimbă în cele dinlăuntru, se pregătesc pentru revelarea întru slavă a fiilor lui Dumnezeu [Rom. 8, 19].

Dacă Biserica pare că tace, ea întotdeauna se roagă cu suspine negrăite. Dacă Biserica pare că e veche ea este întotdeauna nouă în cele de taină ale celor ce se mântuiesc. Iar dacă Biserica pare că e absorbită de lume şi de grijile veacului, se va dovedi la sfârşit, când Domnul ei va veni, cine sunt mădularele ei şi ce a făcut fiecare pentru transfigurarea acestei lumi.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it:

Previous

Linkuri spre cărţi de la Credo. ro

Next

Stenograma din 16-17 iulie 1959, între Nicolae Ceauşescu, L. Rãutu, Ghizela Vass, Iosif Ardeleanu şi Gyula Kállay

3 Comments

  1. Ma bucur ca cineva s-a gandit sa trateze pe blogul sau si probleme escatologice. Insa eu nu as fi intotalitate de acord cu tine in unele aspecte.

    Nu cred ca atat crezul cat si cartea Apocalipsei vorbesc in mod explicit ca „pamantul nou si cerul nou” este pamantul si cerul acesta, dar metamorfozate. Insa sunt de acord cu tine ca pamantul cel nou si cerul cel nou nu mai contin „moartea” si „pacatul”.

    Limbajul din cele doua scrieri este ambiguu si lasa posibilitatea celor doua interpretari: a) un pamant nou si un cer nou si 2) pamantul si cerul acesta transformate prin slava cristica.

    Pentru prima interpretare, in care Divinitatea ar re-creea cerul si pamantul, ar veni in sprijin alte versete apocaliptice daca ar fi inteles literar: 1) 20, 11b – pamantul si cerul au fugit si loc nu s-a mai gasit pentru ele; 2) 21, 1 (vezi si II Petru 3, 13) – cerul cel dintai si pamantul cel dintai au trecut/pierit/disparut.

    Dar si pentru a doua interpretare, pe care o dai tu ar gasi spriji si in unele texte pauline: e.g. Rom 8, 21-23 unde cuvantul faptura/fire ar trebui interpretat mai degraba ca natura in general, decat la corpurile umane, pentru ca altfel apostolul poate fi acuzat de erezie.

    Din cauza acestei ambiguitati, data si de faptul ca avem de a face atat cu literatura apocalitica cat si cu cea profetica, unde metafora este din abundenta, cred ca un limbaj ambiguu si echilibrat este mai de dorit, decat un limbaj cert.

    Nu cred ca am ajuns la cunostiinta aceea in care sa putem spune cu certitudine ce este metafora si ce este realitate in scrierile cu nota apocaliptica. De aceea, decat o identificare exact a cerului si pamantului cel nou, mai bine o formulare simpla „cer nou si pamant nou” unde Cristos intru slava-I domneste peste toti cei ai Lui – Biserica.

    S-ar putea ca cei care vor trai in momentul revenirii Mantuitorului pe pamant fie sa faca cunostinta cu un eveniment apocaliptic, in care actula creatie sa dispara si sa apara una noua, fie sa aiba parte de o metamorfozare a acestei creatii.

    Dar de ce sa spunem lucruri certe, cand nu avem nimic cert? De ce sa creem iluzii desarte, cand nici noi nu stim cum va fi?

    Cred ca mai important pentru omul de rand, cat si pentru teolog este mesajul in sine al Apocalipsei, decat certitudinea, si anume: Cristos vine, mortii vor invia, El va domni peste Biserica Lui, Creatia nu va mai suferi din cauza pacatului, iar Satan impreuna cu ai lui vor beneficia din plin de „iazul de foc, care este moartea a doua”.

  2. Multumim frumos pentru comentariul teologic, domnule Claudiu Dobra, insa perspectiva ortodoxa inglobeaza, asa cum apare in textul nostru, o privire scritpuralo-patristica asupra eshatologiei si nu una reductionist literala a Scripturii.

    PS. Pentru cei care citesc comentariul domnului Dobra, trebuie sa stie ca este teolog penticostal roman, in plina afirmare.

  3. isa drages

    Dumneavoastra spuneti ca vor fi doua categorii de oameni, si bine spuneti, dar oamenii care vor fi gasiti nedemni de Imparatie vor suferi pentru vesnicie. Spuneti-mi daca ma insel.. Nu poate sa fie adevarat din moment ce in Biblie scrie ca nu va mai exista nimic intinat, nimic rau, raul va fi nimicit cu desavarsire. Este o contradictie intre a suferi vesnic si Bine desavarsit. Cum credeti?

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén