Măturătoarea care ne cere rugăciunile şi creştina universală care plângea vorbind despre Domnul Iisus

De cele mai multe ori evocările mele au în vedere oameni anonimi. Amintirile mele nu cuprind numai pe părintele X, pe profesorul Y, pe ierarhul Z, pe scriitorul W… ci şi pe măturătoarea credincioasă, pe ologul care are bunul simţ să îmi zică: „Sărut mâna, Părinte!”, stimându-se pe sine şi nu pe mine, vrabia care bea apă, un copil care mi-a zâmbit frumos în timp ce mulţi îmi zâmbeau urât, precupeaţa de la piaţă care mi-a vândut cartofi şi a ştiut să aibă bunul simţ cumpănit al românului…

Şi bine e că e aşa. Memoria reală trebuie să cuprindă date generale şi o recunoştinţă care să se transforme în rugăciune.

Măturătoarea voioasă, care mi-a ieşit astăzi în cale, mi-a zâmbit larg, călduros, ca şi când m-ar fi cunoscut dintotdeuna. Ea nu a ştiut că mi-a făcut un mare bine cu surâsul său şi cu faptul că m-a pus să mă rog pentru ea. Şi rugăciunea pentru ea m-a făcut să fiu şi mai bucuros, pentru că bucuria ei s-a revărsat şi peste mine şi a devenit şi a mea.

Această femeie are un nume frumos. În inima mea va avea un nume frumos întotdeauna. Însă nu ştiu nimic despre ea, decât că mătură străzile oraşului Bucureşti în mijlocul oraşului. Însă rugăciunea te face să ştii multe despre oamenii pentru care te rogi. Rugăciunea te face să simţi oamenii care au o viaţă tainică cu Dumnezeu.

Astăzi m-am plimbat de mi s-au umflat picioarele. Şi spre sfârşitul zilei, am avut parte de o altă surpriză: de o femeie ortodoxă care căuta un duhovnic, căreia îi plăcea să meargă la baptişti, pentru că au canapele frumoase şi microfoane bune ca să audă predica, dar şi la catolici, ca să pună o lumânare şi să se roage. O femeie dintr-o bucată, robustă, muncitoare, aproape surdă, dar care îţi citea cuvintele de pe buze şi care munceşte, muncă de noapte, într-un servis auto de la marginea Bucureştiului.

Însă când îmi vorbea de „Domnul Iisus” îi dădeau lacrimile instinctiv şi vedeai că ea chiar e acolo, chiar e fericită cu ce face şi cu viaţa ei.

După ora 18, un coleg de studii şi un intim al meu, vine şi îmi vorbeşte despre dialogul apatic, despre dialogul despre nimic sau despre viaţa ca telenovelă. Viaţa ca telenovelă reprezintă viaţa la care tu eşti spectator, care e ca în filme şi pe care o urmăreşti să se întâmple în viaţa reală. Însă viaţa reală nu e niciodată telenovelă. Viaţa reală se petrece după ritmuri proprii, surprinzătoare.

Cele două femei erau din viaţa reală. Adică aşa cum credeau aşa şi vorbeau. Vorbirea lor era reală şi permitea nuanţele personale. În mutismul vocal al multora cu care mă întâlnesc însă, ce se vrea a se spune , întrece ceea ce este. Pentru că spectatorul la telenovelă nu mai are timp să îşi trăiască şi să îşi exprime viaţa, ci o omoară, o face cântec sau vorbire impersonală şi apoi se dă de dramă.

De ce evoc viaţa reală? Pentru că trăiesc în lumea reală chiar dacă prizez tot felul de poveşti ireale, de dedesubturi, de cancanuri, de matrapazlâcuri. Trăiesc şi iubesc viaţa reală, oamenii reali, care sunt cei pe care îi evocă cuvintele, care sunt în cuvinte şi nu sunt sub măşti.

Măturătoarea şi creştina universală de care vă vorbesc sunt tipologii umane reale. Dacă vrem să facem o schimbare reală în noi şi în România noastră, trebuie să începem de la a ne deparazita de măşti, de subterfugii şi de a fi cât se poate de reali.

Oamenii reali sunt oamenii de care avem nevoie şi care ne scapă din păienjenişul închipuirilor.

Cele două nu vor ştii niciodată că am scris despre ele acum. Însă m-am simţit nevoit să respect bunul simţ gratuit al acestora. Ele sunt nişte doamne reale, pentru că au demonstrat că pot fi deschise, tranşante cu cineva necunoscut. Vă mulţumesc, doamnele mele, că aţi putut să îmi demonstraţi că bunul simţ nu numai că e real, dar e şi salvator.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.