Discriminare a Bisericii Ortodoxe din Chişinău
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7EFCR4uLLU0]
Pr. Dorin.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7EFCR4uLLU0]
Pr. Dorin.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HX5ZKIrB5uA]
Pr. Dorin.
Îi mulţumim părintelui Nicolae Tănase pentru păstrarea şi predicarea acestei conştiinţe treze pentru viaţă, pentru viaţa copiilor noştri şi ai Bisericii Ortodoxe. Filmuleţele pe care le prezentăm acum sunt o ilustrare a eforturilor sale de mare conştiinţă creştină care se fac în parohia sa.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ypI08LPPGdU]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YR7BUFnBxTE]
Pr. Dorin
Morbus, i = boală. Teologia bolii, a morbidităţii ia în calcul pe om sub aspectul decăderii sale interioare şi exterioare. Teologia sănătăţii, în perspectivă ortodoxă, priveşte starea de bine ca pe o stare harismatică. Dacă boala e o urmare a păcatului şi a viciului, starea de sănătate e o rămânere în echilibru interior şi în har.
Însă teologia bolii şi a sănătăţii nu sunt disjunctive ci asociative. Omul credincios e în acelaşi timp un om bolnav dar şi un om sănătos. E bolnav pentru că are păcate şi pentru că poate avea neputinţe fizice şi psihice diverse, dar în acelaşi timp e sănătos pentru că e cablat la viaţa Bisericii, la o viaţă harică directă şi la un mod de viaţă care linişteşte pe om.
Un bolnav de ficat sau de nervi nu este un om scos în afara Bisericii pe aceste considerente de boală, ci dimpotrivă îşi găseşte remedii puternice în viaţa Bisericii. Unirea cu Hristos, rugăciunea, cântarea ortodoxă, modul de viaţă ortodox asigură o interioritate eclesială celui bolnav. Bolnavul de HIV, bolnavul cu TBC, bolnavul cu boli venerice sau cu malformaţii poartă în trupul său urmările păcatelor, însă acestea nu îl scot de la o viaţă reală, autentic ortodoxă.
Orice membru al Bisericii poate avea diferite afecţiuni, boli, însă bolile nu distrug caracterul eclesial al fiinţei sale. Nu devii prin boală un rebut sau un om impropriu Bisericii şi societăţii, în măsura în care îţi porţi suferinţa cu mulţumire, cu înţelegere. Chiar dacă am fugi de starea noastră de boală, dacă ne-am răscula şi ne-am bate în fiinţa noastră cu Dumnezeu şi cu noi înşine, starea de boală nu înseamnă o decădere din umanitate şi din eclesialitatea fiinţei noastre.
Sfintele Taine ale îmbisericirii şi toate slujbele Bisericii au făcut din trupurile şi sufletele noastre receptacule ale harului şi mădulare ale lui Hristos. Prin Botez, Mirungere, Euharistie, primite în pruncie, am devenit mădulare ale lui Hristos, căpătând astfel caracterul de fiinţe eclesiale, de pietre fundamentale ale Bisericii, de mădulare ale lui Hristos, intrând în intimitatea noastră cu Hristos, Dumnezeul nostru.
Tocmai de aceea boala nu ne scoate din această intimitate, ci dimpotrivă ne poate dinamiza, interioriza şi mai mult relaţia noastră personală cu Hristos, Dumnezeul nostru şi cu familia şi prietenii noştri. Participarea la boală nu este doar personală, ci comunitar-eclesială. Participarea la sănătate e tot comunitar-eclesială. Cel care e bolnav suferă în fiinţa sa, dar suferă şi cei care îl iubesc şi comunitatea Bisericii care se roagă pentru el. Acolo unde există dialog real între bolnav-familie-preot-comunitatea bisericească din care face parte toţi sunt în rugăciune şi în manifestarea disponibilităţii pentru el.
Boala ne poate despărţi dar ne poate şi unii foarte mult. Am trăit momente speciale, mai mult decât unice, cu oameni care au devenit înţelepţi, ba chiar s-au sfinţit, printr-o boală cruntă. Boala în care nu vedem o ameliorare e o încrâncenată, dureroasă suportabilitate. Credinţa şi iubirea celor din jurul nostru, ca şi a noastră, sunt cele care ne fortifică, care ne dau curaj şi ne unesc. Nu poţi să vindeci o boală ireversibilă, dar poţi să o alini. Iar dacă o alini, atunci simţi că viaţa nu e numai biologie, ci viaţa este eveniment curăţitor, mântuitor.
Nu mai ştiu câţi ani aveam, însă ştiu că îmi cumpăraseră bunicii mei o chitară de la Reghin, ditamai chitara, la care încercam să cânt. Nu am învăţat niciodată să cânt, dar făceam mult zgomot cu ea. Şi când eu făceam zgomot cu chitara ca să o învăţ să cânte, un fin al nostru tocmai era în faza terminală a vieţii. I se spărsese operaţia de pe burtă, firele de la cusătură începuseră să slăbească şi supura din fiinţa lui. Sta sub un bomb, la umbra verii şi citea cărţi, nemaidorind să meargă la spital. Şi în durerile acelea enorme, pe care atunci nu le conştientizam prea bine, eu m-am dus să îi arăt ce zgomote scot din chitară. El mă lăuda de mama focului că ştiu să cânt şi îmi ascundea durerile enorme pe care le avea.
M-a ascultat cu o voinţă bărbătească inexprimabilă. Fost miner de meserie, pensionat pe caz de boală, avea o suportabilitate la suferinţă de te lăsa fără grai. Mi-am adus aminte episodul chitării, pentru că, parcă a fost ultima zi când l-am văzut viu. A murit în scurt timp la spital…însă, îmi aduc aminte aievea, că după cântat, mi-a povestit ce scria în cartea pe care o citea. Eu eram la grădiniţă, nu cred că ştiam să citesc, însă mi-a plăcut enorm ce putea să îmi spună că scrie într-o carte. Poate că importanţa vitală a cărţii mi-a fost strecurată în astfel de momente, când am văzut că textele cărţii nu sunt numai cuvinte, ci vieţi care te fac să vezi dincolo de boală, de dragoste, de viaţă, de mărginire.
Am văzut cum se moare şi cum se rezistă. Mi-am dat seama că cele mai mari rezistenţe ascund suflete enorme. Respectul meu faţă de oamenii bătrâni, faţă de oamenii senectuţii, dragostea mea pentru ei vine din faptul că sunt nişte eroi ai suferinţelor, ai răbdării, ai privaţiunilor de tot felul. Am oprit o doamnă foarte în vârstă, ca să o întreb…Ochii ei s-au umplut de bucurie. Gestul meu a fost considerat o bucurie care a umplut-o de lacrimi.
-Sunteţi catolic?, m-a întrebat ea.
-Nu, sunt preot ortodox.
-Să ştiţi că nu mai am mult timp şi mă duc.
-Vă cred…
Cum puteam să îi mai urez o viaţă lungă şi bună, când dânsa avea conştiinţa, nu părerea, morţii? Însă această conştiinţă a morţii, nu scosese din dumneaei bucuria, gingăşia. Cu câteva minute în urmă fuseserăm în acelaşi tramvai şi participasem la scena când se bucura de un copil răsfăţat, care vorbea cu toată lumea la pertu. Se bucura că acel copil e vesel, e plin de viaţă. Nu îi părea rău că moare şi rămân alţii să se bucure în locul ei, ci se bucura că alţii sunt veseli.
O astfel de boală şi de bătrâneţe, trăită non-ranchiunos, non-bădăran e ceea ce face bine unei societăţi, ceea ce educă. Când citim viaţa unui mare om, ne uităm, inevitabil, la moarte, la cum şi-a sfârşit viaţa. Sfârşitul vieţii e concentrarea întregii înţelepciuni de-o viaţă. Înţelepciunea nu constă în date, nume, amintiti diverse, ci în suma de bucurie şi de frumuseţe pe care o ai. Dacă te crezi deştept trebuie să demonstrezi că ai o înţelepciune vie, perplexantă, înţelepciunea perspectivei.
Înţelepciunea prostului e o victorie imediată, o victorie tulbure, în care ţi-a arătat că tu eşti de fapt omul prost şi fără nicio importanţă. Înţelepciunea perspectivei e înţelepciunea veşniciei, acel mod de a fi care te face să vezi peste eveniment, peste dilemă, peste necaz, peste boală, care te face să vezi, în cele din urmă, peste timp. Într-o astfel de cazuistică nu contează cum pari că eşti, ci cum te simţi în faţa lui Dumnezeu.
Boala desfigurează trupul şi sufletul când te pierzi în lipsa de perspectivă. Când vezi moartea ca pe o dispariţie implacabilă, experienţa de viaţă cea atât de mult slăvită, devine o şosetă murdară. Nu ai ce să faci cu un ziar mototolit sau cu o rufă murdară, adică cu experienţa de viaţă, dacă nu ştii să vezi în moarte o uşă, ci un abis infinit.
Boala se educă. Sănătatea este educabilă. Cei care au trecut de la un mod de viaţă şi de la o alimentaţie la întâmplare la viaţa din cadrul vieţii Bisericii, cu postul, cu reguli, cu pasaje extinse de rugăciune personală, cu mărturisirea ca măturare interioară a prafului şi cu dialogul ca focul care sporeşte focul dragostei, înţelege pe viu ce înseamnă o sănătate educată, condusă de Dumnezeu.
Postul, rugăciunea, abstinenţa sexuală te fac prieten cu trupul tău, cu bătăile inimii tale, cu mânile şi picioarele tale, cu dinţii şi ochii tăi, pentru că ai grijă de sănătatea fiecărui mădular al fiinţei tale. Conştientizarea prezenţei sufletului din noi, grija de sănătatea lui sporeşte grija de sănătatea trupului, fără să o idolatrizeze. Când înţelegi că şi sufletul mănâncă, că şi el are nevoie de desfătări curate, de prezenţa Dumnezeului său, de rugăciune, de linişte, de o slujbă plină de asprimea bucuriei ascetice, atunci înţelegi ce importanţă au pâinea, vinul, sarea, legumele pe care le consumăm.
În limba engleză avem substantivul consummation care înseamnă şi desăvârşire şi final. Verbul francez consumer înseamnă şi a consuma şi a doborî, a termina pe cineva. În română avem expresia „mă consum pentru ea”, cu sensul de: mă doare mult, slăbesc din cauza iubirii pentru ea sau a durerii pentru că nu mă ascultă. Boala ne consumă, ne doboară în aparenţă. Boala nu este o eliminare a noastră ci un mod de umplere de viaţă, dacă acceptăm rolul ei soteriologic, mântuitor în viaţa noastră.
Boala nu numai consumă trupul, îl arde, îl strică, ci şi desăvârşeşte sufletul, pe omul nostru interior. Consummation se întâlneşte cu consumer şi se completează reciproc. Boala care te fortifică interior te face să priveşti dincolo de viaţă cu nădejde. Tocmai în aceasta constă teologia bolii şi a vieţii: că este experienţa de viaţă care are loc sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu sau în prezenţa Sa.
Ceea ce învăţăm în viaţa noastră din voia lui Dumnezeu ne face să privim peste gardul vieţii la o viaţă şi mai deplină. Iar dacă începi să simţi în tine zorii vieţii veşnice, atunci ai înţeles că sensul vieţii, al bolii şi al morţii este viaţa veşnică, este pregătirea noastră pentru a trăi în comuniunea nesfârşită, veşnică, cu Dumnezeul şi Creatorul nostru.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.
Un articol semnat de Vera Albulescu, în Jurnalul Naţional de astăzi, 14 iunie 2007.
Pasaje din articol:
„Pentru că fondurile alocate de autorităţi pentru restaurare sunt insuficiente sau lipsesc cu desăvârşire, numeroase biserici-monument riscă să dispară. Deşi există o legislaţie a protejării şi conservării patrimoniului, începând cu Legea Patrimoniului nr. 58/1974 şi terminând cu ultimele măsuri legislative în domeniu, respectiv Legea 422/2004, administrarea Patrimoniului Naţional Cultural este greoaie şi ineficientă”.
„Numeroase biserici din lemn, şi nu numai, vechi de sute de ani, de o valoare inestimabilă, sunt sortite unei morţi lente, dar sigure. Bisericile noastre zac în descompunere, atacate de umezeală, igrasie, ciuperci sau şoareci. Dacă regimul comunist i-a prigonit pe slujitorii bisericii, a demolat locaşuri de cult şi i-a persecutat pe creştini, după 1989, marii duşmani ai monumentelor au fost intemperiile şi ignoranţa autorităţilor. În lucrarea intitulată „Biserici mutilate”, jurnalistul Romeo Valentin Muscă a realizat o amplă radiografie a dezastrului din patrimoniul relegios vrâncean. Potrivit studiului, din cele 420 de monumente istorice din Vrancea, existente pe Lista Monumentelor Istorice, realizată cu greu de Ministerul Culturii şi Cultelor, în ultimii ani au dispărut 11. Mai mult, 75% din aceste monumente sunt în pericol şi 35% sunt degradate. Într-o stare avansată de degradare sunt şi biserici-monument din Bihor, Suceava, Bacău, Hunedoara, Timiş, Vâlcea, Ialomiţa, Argeş şi Prahova”.
Pr. Dorin.
Am văzut un copilaş trezindu-se din somn şi având ochii plini de nevinovăţie şi de frumuseţe. Iar peste câteva minute, când a început să gândească şiret, ochii lui s-au schimbat şi nevinovăţia a pierit.
Şi iarăşi am văzut un om bătrân, cu puţină vreme înainte de a muri, care stătuse 14 ani paralizat în pat, şi ochii lui erau plini de cea mai copilărească nevinovăţie, atât de candizi şi de senini.
Din acestea – şi nu numai – am tras concluzia că gândirea are mare legătură cu iubirea, că adevărata iubire nu poate să aibă decât o gândire inocentă şi că înţelepciunea adâncă nu poate să fie perversă, ci doar sfântă şi dumnezeiască.
Când Dumnezeu ne lasă să suferim, e ca să dea la o parte pătura de prostie şi de nesimţire de pe inima noastră şi să ne descopere adâncul de frumuseţe îngropat în noi.
Există clipe (măcar unele clipe) în care toţi ne surprindem iubind, gândind cu o minte iubitoare şi atunci înţelegem că mintea e iubire, ca şi inima, ca şi sufletul întreg. Dacă mintea ar avea dreptul să fie perversă, dacă s-ar cere de la ea să fie alambicată şi plină de prezumţii sumbre, de incertitudini sau sofisme reci şi tenebroase, ca să fie profundă, atunci ar trebui să admitem că mintea este un organ aparte faţă de restul sufletului omenesc şi că este un organ rău, predispus la a gândi răul, care trebuie să cugete răul ca să ajungă la bine. Dar asta e o minciună veche a Satanei, încă de pe când i s-a îngăduit să-i ispitească pe Sfinţii Protopărinţi în Eden.
De aceea, să nu confundăm buzna de gânduri pe care le vedem că se aglomerează în capul nostru, venind de la demoni, cu gândirea, cu substanţa adevărată a minţii. Orice gândire filosofică, care este împotriva omului, care îl ţine legat în nefericire, nu e decât o falsă presupoziţie. Ba încă dracul vrea să fie şi el mare filosof, şi chiar s-a încercat de prea multe ori în filosofie, însă nu înseamnă că şi gândeşte cu adevărat, pentru că el e doar răstălmăcitor al gândirii dumnezeieşti.
Împotriva unei gândiri libere şi profunde nu stau procese cognitive impenetrabile, ci egoismul nostru şi iubirea patimilor noastre. Patimile sunt cei mai redutabili duşmani ai gândirii, deşi scriitorii şi filosofii au creat mitul naşterii din vicii a operelor lor. Sau asta a fost interpretarea ulterioară, a exegeţilor care trag ce concluzii vor şi le impun ca unice şi academice.
Mintea întunecată de gânduri necurate, pătimaşe şi necredincioase, e un paravan în faţa adevărului, a luminii, a normalităţii bucuriei. Ea nu poate să gândească decât ucigaş, deşi pare umanistă – vezi Sartre pentru care omul de lângă sine, aproapele său era iadul. E o gândire plină de ură demonică, deşi propune ura spre binele omenirii.
Filosofia (sau poate ar fi mai bine să scriem filozofie, adică „iubire de întuneric”, pentru că asta a ajuns să fie), luptând împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului, a despărţit inima de minte şi raţiunea de iubire pentru a putea formula teorii care ucid sufletul uman, fără a fi trasă la rost.
Gândirea adevărată iubeşte, pentru mintea e făcută de Dumnezeu ca să iubească gândind. E o erezie şi o blasfemie să crezi că mintea e inutilă sau rea, chiar dacă nu conştientizezi prea bine această concepţie. Mintea creştinului este un antidot împotriva perversităţii şi nu o minte care se ţine deoparte, nici care se pleacă la rău. Gândirea este starea de iubire a minţii, starea ei de veghe permanentă. Cei mai mari Sfinţi ai noştri au fost şi cei mai mari gânditori. Cugetarea adâncă şi contemplarea întregii creaţii şi a înţelepciunii dumnezeieşti sunt actele cele mai normale ale unui credincios, iar eschivarea de la ele nu e o smerenie, ci o decădere a noastră din treaptă, din demnitatea de fiinţe cuvântătoare în care ne-a aşezat Dumnezeu.
Creştinul ortodox, spune Sfântul Siluan, e o minte care se luptă cu mintea, adică cu diavolul care e minte, spirit, dar o minte şi un spirit rău, decăzut. Aceasta este esenţa luptei duhovniceşti, a războiului nevăzut: minte cotra minte. Iar cu mintea demonică nu poţi să te lupţi fără minte, e un non-sens, nu poţi să lupţi fără să gândeşti. De aceea spune Sfântul Pavel că noi trebuie să avem mintea lui Hristos, pentru că nu putem să opunem minţii demonice decât adevărul dumnezeiesc, împotriva mistificărilor aceluia.
Şi mai zice Sfântul Pavel că nu ne sunt străine gândurile Satanei, că le cunoştem. Dar cum să le cunoaştem dacă nu le gândim şi nu le dejucăm? Şi cum să le dejoci dacă crezi că Sfinţii Părinţi au gândit totul pentru tine şi chiar şi în locul tău, iar tu trebuie să îi citeşti ca pe poezie şi să te uiţi cum trece vremea până mori?
Gândirea adevărată nu e sinonimă nici cu nebunia şi nici cu trufia, ci e sinonimă cu iubirea şi cu smerenia. Alţii s-au intitulat pe ei înşişi foruri tutelare ale gândirii, vrând să deposedeze Biserica de proprietatea ei, care e cugetarea dumnezeiască, gândirea abisală. Însă dacă noi punem semnul egal între smerenie şi inactivitate, între smerenie şi relaxarea cognitivă totală, nu facem decât să le dăm dreptate ca să ne aducă injurii la nesfârşit.
Când l-am întâlnit pe părintele Dorin (eram amândoi în clasa a XII-a), printre primele lucruri pe care mi le-a spus a fost acesta : „iubirea e cel mai mare gânditor”. Astfel încât, când m-am întors atunci la credinţă, am înţeles că gândirea adevărată e o gândire care iubeşte tot şi toate, pe toţi şi pe toate. Ceea ce pare că e gândire, dar nu iubeşte, nu e gândire! Oamenii mai pot să greşească, dar se vede când esenţa gândirii e iubirea, şi când esenţa gândirii e ura şi răutatea, dorinţa de a te face cunoscut sau de a te răzbuna. Nu se pot încurca lucrurile.
Noi avem de la Dumnezeu libertatea de a gândi împotriva lui Dumnezeu, împotriva iubirii, dar aceea nu mai e gândire, e un flas ideologic. Ideologiile false au avut teren propice de răspândire în istorie tocmai pentru că Biserica a crezut în libertate, în libertatea omului de a alege şi răul, dacă asta vrea, pentru că şi Dumnezeu îi dă voie omului să aleagă ce vrea. Biserica Ortodoxă a combătut, dar nu a suprimat. Iar dacă ortodocşii au pus mâna pe arme, a fost numai atunci când au fost greu apăsaţi, pentru că nu au mai avut nicio altă soluţie cu care să răspundă violenţei, maltratării adevărului şi a membrilor Bisericii. De cele mai multe ori însă a fost martirizată, înjunghiată cu cruzime. Cine spune altceva înseamnă că e surd şi orb sau nu ştie să citească.
Oamenii nu iubesc pentru că nu gândesc cu adevărat şi nu gândesc pentru că nu iubesc. Dacă iubim cu adevărat pe Dumnezeu, ştim să gândim răspunsuri, fiecare după mintea şi inima sa.
Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina
Autorul a avut mare amabilitate să ne trimită cărţile în formatul dat la tipar.
Astfel avem:
Ortodoxia mioriţică, text în pdf, 168p.
Ortodoxia mioriţică, copertă.
Biserici mutilate, text în word, 174p.
Biserici mutilate, copertă.
Pr. Dorin.