Adevărata gândire e iubire

Am văzut un copilaş trezindu-se din somn şi având ochii plini de nevinovăţie şi de frumuseţe. Iar peste câteva minute, când a început să gândească şiret, ochii lui s-au schimbat şi nevinovăţia a pierit.

Şi iarăşi am văzut un om bătrân, cu puţină vreme înainte de a muri, care stătuse 14 ani paralizat în pat, şi ochii lui erau plini de cea mai copilărească nevinovăţie, atât de candizi şi de senini.

Din acestea – şi nu numai – am tras concluzia că gândirea are mare legătură cu iubirea, că adevărata iubire nu poate să aibă decât o gândire inocentă şi că înţelepciunea adâncă nu poate să fie perversă, ci doar sfântă şi dumnezeiască.

Când Dumnezeu ne lasă să suferim, e ca să dea la o parte pătura de prostie şi de nesimţire de pe inima noastră şi să ne descopere adâncul de frumuseţe îngropat în noi.

Există clipe (măcar unele clipe) în care toţi ne surprindem iubind, gândind cu o minte iubitoare şi atunci înţelegem că mintea e iubire, ca şi inima, ca şi sufletul întreg. Dacă mintea ar avea dreptul să fie perversă, dacă s-ar cere de la ea să fie alambicată şi plină de prezumţii sumbre, de incertitudini sau sofisme reci şi tenebroase, ca să fie profundă, atunci ar trebui să admitem că mintea este un organ aparte faţă de restul sufletului omenesc şi că este un organ rău, predispus la a gândi răul, care trebuie să cugete răul ca să ajungă la bine. Dar asta e o minciună veche a Satanei, încă de pe când i s-a îngăduit să-i ispitească pe Sfinţii Protopărinţi în Eden.

De aceea, să nu confundăm buzna de gânduri pe care le vedem că se aglomerează în capul nostru, venind de la demoni, cu gândirea, cu substanţa adevărată a minţii. Orice gândire filosofică, care este împotriva omului, care îl ţine legat în nefericire, nu e decât o falsă presupoziţie. Ba încă dracul vrea să fie şi el mare filosof, şi chiar s-a încercat de prea multe ori în filosofie, însă nu înseamnă că şi gândeşte cu adevărat, pentru că el e doar răstălmăcitor al gândirii dumnezeieşti.

Împotriva unei gândiri libere şi profunde nu stau procese cognitive impenetrabile, ci egoismul nostru şi iubirea patimilor noastre. Patimile sunt cei mai redutabili duşmani ai gândirii, deşi scriitorii şi filosofii au creat mitul naşterii din vicii a operelor lor. Sau asta a fost interpretarea ulterioară, a exegeţilor care trag ce concluzii vor şi le impun ca unice şi academice.

Mintea întunecată de gânduri necurate, pătimaşe şi necredincioase, e un paravan în faţa adevărului, a luminii, a normalităţii bucuriei. Ea nu poate să gândească decât ucigaş, deşi pare umanistă – vezi Sartre pentru care omul de lângă sine, aproapele său era iadul. E o gândire plină de ură demonică, deşi propune ura spre binele omenirii.

Filosofia (sau poate ar fi mai bine să scriem filozofie, adică „iubire de întuneric”, pentru că asta a ajuns să fie), luptând împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului, a despărţit inima de minte şi raţiunea de iubire pentru a putea formula teorii care ucid sufletul uman, fără a fi trasă la rost.

Gândirea adevărată iubeşte, pentru mintea e făcută de Dumnezeu ca să iubească gândind. E o erezie şi o blasfemie să crezi că mintea e inutilă sau rea, chiar dacă nu conştientizezi prea bine această concepţie. Mintea creştinului este un antidot împotriva perversităţii şi nu o minte care se ţine deoparte, nici care se pleacă la rău. Gândirea este starea de iubire a minţii, starea ei de veghe permanentă. Cei mai mari Sfinţi ai noştri au fost şi cei mai mari gânditori. Cugetarea adâncă şi contemplarea întregii creaţii şi a înţelepciunii dumnezeieşti sunt actele cele mai normale ale unui credincios, iar eschivarea de la ele nu e o smerenie, ci o decădere a noastră din treaptă, din demnitatea de fiinţe cuvântătoare în care ne-a aşezat Dumnezeu.

Creştinul ortodox, spune Sfântul Siluan, e o minte care se luptă cu mintea, adică cu diavolul care e minte, spirit, dar o minte şi un spirit rău, decăzut. Aceasta este esenţa luptei duhovniceşti, a războiului nevăzut: minte cotra minte. Iar cu mintea demonică nu poţi să te lupţi fără minte, e un non-sens, nu poţi să lupţi fără să gândeşti. De aceea spune Sfântul Pavel că noi trebuie să avem mintea lui Hristos, pentru că nu putem să opunem minţii demonice decât adevărul dumnezeiesc, împotriva mistificărilor aceluia.

Şi mai zice Sfântul Pavel că nu ne sunt străine gândurile Satanei, că le cunoştem. Dar cum să le cunoaştem dacă nu le gândim şi nu le dejucăm? Şi cum să le dejoci dacă crezi că Sfinţii Părinţi au gândit totul pentru tine şi chiar şi în locul tău, iar tu trebuie să îi citeşti ca pe poezie şi să te uiţi cum trece vremea până mori?

Gândirea adevărată nu e sinonimă nici cu nebunia şi nici cu trufia, ci e sinonimă cu iubirea şi cu smerenia. Alţii s-au intitulat pe ei înşişi foruri tutelare ale gândirii, vrând să deposedeze Biserica de proprietatea ei, care e cugetarea dumnezeiască, gândirea abisală. Însă dacă noi punem semnul egal între smerenie şi inactivitate, între smerenie şi relaxarea cognitivă totală, nu facem decât să le dăm dreptate ca să ne aducă injurii la nesfârşit.

Când l-am întâlnit pe părintele Dorin (eram amândoi în clasa a XII-a), printre primele lucruri pe care mi le-a spus a fost acesta : „iubirea e cel mai mare gânditor”. Astfel încât, când m-am întors atunci la credinţă, am înţeles că gândirea adevărată e o gândire care iubeşte tot şi toate, pe toţi şi pe toate. Ceea ce pare că e gândire, dar nu iubeşte, nu e gândire! Oamenii mai pot să greşească, dar se vede când esenţa gândirii e iubirea, şi când esenţa gândirii e ura şi răutatea, dorinţa de a te face cunoscut sau de a te răzbuna. Nu se pot încurca lucrurile.

Noi avem de la Dumnezeu libertatea de a gândi împotriva lui Dumnezeu, împotriva iubirii, dar aceea nu mai e gândire, e un flas ideologic. Ideologiile false au avut teren propice de răspândire în istorie tocmai pentru că Biserica a crezut în libertate, în libertatea omului de a alege şi răul, dacă asta vrea, pentru că şi Dumnezeu îi dă voie omului să aleagă ce vrea. Biserica Ortodoxă a combătut, dar nu a suprimat. Iar dacă ortodocşii au pus mâna pe arme, a fost numai atunci când au fost greu apăsaţi, pentru că nu au mai avut nicio altă soluţie cu care să răspundă violenţei, maltratării adevărului şi a membrilor Bisericii. De cele mai multe ori însă a fost martirizată, înjunghiată cu cruzime. Cine spune altceva înseamnă că e surd şi orb sau nu ştie să citească.

Oamenii nu iubesc pentru că nu gândesc cu adevărat şi nu gândesc pentru că nu iubesc. Dacă iubim cu adevărat pe Dumnezeu, ştim să gândim răspunsuri, fiecare după mintea şi inima sa.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina