Teologia bolii şi a sănătăţii

Morbus, i = boală. Teologia bolii, a morbidităţii ia în calcul pe om sub aspectul decăderii sale interioare şi exterioare. Teologia sănătăţii, în perspectivă ortodoxă, priveşte starea de bine ca pe o stare harismatică. Dacă boala e o urmare a păcatului şi a viciului, starea de sănătate e o rămânere în echilibru interior şi în har.

Însă teologia bolii şi a sănătăţii nu sunt disjunctive ci asociative. Omul credincios e în acelaşi timp un om bolnav dar şi un om sănătos. E bolnav pentru că are păcate şi pentru că poate avea neputinţe fizice şi psihice diverse, dar în acelaşi timp e sănătos pentru că e cablat la viaţa Bisericii, la o viaţă harică directă şi la un mod de viaţă care linişteşte pe om.

Un bolnav de ficat sau de nervi nu este un om scos în afara Bisericii pe aceste considerente de boală, ci dimpotrivă îşi găseşte remedii puternice în viaţa Bisericii. Unirea cu Hristos, rugăciunea, cântarea ortodoxă, modul de viaţă ortodox asigură o interioritate eclesială celui bolnav. Bolnavul de HIV, bolnavul cu TBC, bolnavul cu boli venerice sau cu malformaţii poartă în trupul său urmările păcatelor, însă acestea nu îl scot de la o viaţă reală, autentic ortodoxă.

Orice membru al Bisericii poate avea diferite afecţiuni, boli, însă bolile nu distrug caracterul eclesial al fiinţei sale. Nu devii prin boală un rebut sau un om impropriu Bisericii şi societăţii, în măsura în care îţi porţi suferinţa cu mulţumire, cu înţelegere. Chiar dacă am fugi de starea noastră de boală, dacă ne-am răscula şi ne-am bate în fiinţa noastră cu Dumnezeu şi cu noi înşine, starea de boală nu înseamnă o decădere din umanitate şi din eclesialitatea fiinţei noastre.

Sfintele Taine ale îmbisericirii şi toate slujbele Bisericii au făcut din trupurile şi sufletele noastre receptacule ale harului şi mădulare ale lui Hristos. Prin Botez, Mirungere, Euharistie, primite în pruncie, am devenit mădulare ale lui Hristos, căpătând astfel caracterul de fiinţe eclesiale, de pietre fundamentale ale Bisericii, de mădulare ale lui Hristos, intrând în intimitatea noastră cu Hristos, Dumnezeul nostru.

Tocmai de aceea boala nu ne scoate din această intimitate, ci dimpotrivă ne poate dinamiza, interioriza şi mai mult relaţia noastră personală cu Hristos, Dumnezeul nostru şi cu familia şi prietenii noştri. Participarea la boală nu este doar personală, ci comunitar-eclesială. Participarea la sănătate e tot comunitar-eclesială. Cel care e bolnav suferă în fiinţa sa, dar suferă şi cei care îl iubesc şi comunitatea Bisericii care se roagă pentru el. Acolo unde există dialog real între bolnav-familie-preot-comunitatea bisericească din care face parte toţi sunt în rugăciune şi în manifestarea disponibilităţii pentru el.

Boala ne poate despărţi dar ne poate şi unii foarte mult. Am trăit momente speciale, mai mult decât unice, cu oameni care au devenit înţelepţi, ba chiar s-au sfinţit, printr-o boală cruntă. Boala în care nu vedem o ameliorare e o încrâncenată, dureroasă suportabilitate. Credinţa şi iubirea celor din jurul nostru, ca şi a noastră, sunt cele care ne fortifică, care ne dau curaj şi ne unesc. Nu poţi să vindeci o boală ireversibilă, dar poţi să o alini. Iar dacă o alini, atunci simţi că viaţa nu e numai biologie, ci viaţa este eveniment curăţitor, mântuitor.

Nu mai ştiu câţi ani aveam, însă ştiu că îmi cumpăraseră bunicii mei o chitară de la Reghin, ditamai chitara, la care încercam să cânt. Nu am învăţat niciodată să cânt, dar făceam mult zgomot cu ea. Şi când eu făceam zgomot cu chitara ca să o învăţ să cânte, un fin al nostru tocmai era în faza terminală a vieţii. I se spărsese operaţia de pe burtă, firele de la cusătură începuseră să slăbească şi supura din fiinţa lui. Sta sub un bomb, la umbra verii şi citea cărţi, nemaidorind să meargă la spital. Şi în durerile acelea enorme, pe care atunci nu le conştientizam prea bine, eu m-am dus să îi arăt ce zgomote scot din chitară. El mă lăuda de mama focului că ştiu să cânt şi îmi ascundea durerile enorme pe care le avea.

M-a ascultat cu o voinţă bărbătească inexprimabilă. Fost miner de meserie, pensionat pe caz de boală, avea o suportabilitate la suferinţă de te lăsa fără grai. Mi-am adus aminte episodul chitării, pentru că, parcă a fost ultima zi când l-am văzut viu. A murit în scurt timp la spital…însă, îmi aduc aminte aievea, că după cântat, mi-a povestit ce scria în cartea pe care o citea. Eu eram la grădiniţă, nu cred că ştiam să citesc, însă mi-a plăcut enorm ce putea să îmi spună că scrie într-o carte. Poate că importanţa vitală a cărţii mi-a fost strecurată în astfel de momente, când am văzut că textele cărţii nu sunt numai cuvinte, ci vieţi care te fac să vezi dincolo de boală, de dragoste, de viaţă, de mărginire.

Am văzut cum se moare şi cum se rezistă. Mi-am dat seama că cele mai mari rezistenţe ascund suflete enorme. Respectul meu faţă de oamenii bătrâni, faţă de oamenii senectuţii, dragostea mea pentru ei vine din faptul că sunt nişte eroi ai suferinţelor, ai răbdării, ai privaţiunilor de tot felul. Am oprit o doamnă foarte în vârstă, ca să o întreb…Ochii ei s-au umplut de bucurie. Gestul meu a fost considerat o bucurie care a umplut-o de lacrimi.

-Sunteţi catolic?, m-a întrebat ea.
-Nu, sunt preot ortodox.
-Să ştiţi că nu mai am mult timp şi mă duc.
-Vă cred…

Cum puteam să îi mai urez o viaţă lungă şi bună, când dânsa avea conştiinţa, nu părerea, morţii? Însă această conştiinţă a morţii, nu scosese din dumneaei bucuria, gingăşia. Cu câteva minute în urmă fuseserăm în acelaşi tramvai şi participasem la scena când se bucura de un copil răsfăţat, care vorbea cu toată lumea la pertu. Se bucura că acel copil e vesel, e plin de viaţă. Nu îi părea rău că moare şi rămân alţii să se bucure în locul ei, ci se bucura că alţii sunt veseli.

O astfel de boală şi de bătrâneţe, trăită non-ranchiunos, non-bădăran e ceea ce face bine unei societăţi, ceea ce educă. Când citim viaţa unui mare om, ne uităm, inevitabil, la moarte, la cum şi-a sfârşit viaţa. Sfârşitul vieţii e concentrarea întregii înţelepciuni de-o viaţă. Înţelepciunea nu constă în date, nume, amintiti diverse, ci în suma de bucurie şi de frumuseţe pe care o ai. Dacă te crezi deştept trebuie să demonstrezi că ai o înţelepciune vie, perplexantă, înţelepciunea perspectivei.

Înţelepciunea prostului e o victorie imediată, o victorie tulbure, în care ţi-a arătat că tu eşti de fapt omul prost şi fără nicio importanţă. Înţelepciunea perspectivei e înţelepciunea veşniciei, acel mod de a fi care te face să vezi peste eveniment, peste dilemă, peste necaz, peste boală, care te face să vezi, în cele din urmă, peste timp. Într-o astfel de cazuistică nu contează cum pari că eşti, ci cum te simţi în faţa lui Dumnezeu.

Boala desfigurează trupul şi sufletul când te pierzi în lipsa de perspectivă. Când vezi moartea ca pe o dispariţie implacabilă, experienţa de viaţă cea atât de mult slăvită, devine o şosetă murdară. Nu ai ce să faci cu un ziar mototolit sau cu o rufă murdară, adică cu experienţa de viaţă, dacă nu ştii să vezi în moarte o uşă, ci un abis infinit.

Boala se educă. Sănătatea este educabilă. Cei care au trecut de la un mod de viaţă şi de la o alimentaţie la întâmplare la viaţa din cadrul vieţii Bisericii, cu postul, cu reguli, cu pasaje extinse de rugăciune personală, cu mărturisirea ca măturare interioară a prafului şi cu dialogul ca focul care sporeşte focul dragostei, înţelege pe viu ce înseamnă o sănătate educată, condusă de Dumnezeu.

Postul, rugăciunea, abstinenţa sexuală te fac prieten cu trupul tău, cu bătăile inimii tale, cu mânile şi picioarele tale, cu dinţii şi ochii tăi, pentru că ai grijă de sănătatea fiecărui mădular al fiinţei tale. Conştientizarea prezenţei sufletului din noi, grija de sănătatea lui sporeşte grija de sănătatea trupului, fără să o idolatrizeze. Când înţelegi că şi sufletul mănâncă, că şi el are nevoie de desfătări curate, de prezenţa Dumnezeului său, de rugăciune, de linişte, de o slujbă plină de asprimea bucuriei ascetice, atunci înţelegi ce importanţă au pâinea, vinul, sarea, legumele pe care le consumăm.

În limba engleză avem substantivul consummation care înseamnă şi desăvârşire şi final. Verbul francez consumer înseamnă şi a consuma şi a doborî, a termina pe cineva. În română avem expresia „mă consum pentru ea”, cu sensul de: mă doare mult, slăbesc din cauza iubirii pentru ea sau a durerii pentru că nu mă ascultă. Boala ne consumă, ne doboară în aparenţă. Boala nu este o eliminare a noastră ci un mod de umplere de viaţă, dacă acceptăm rolul ei soteriologic, mântuitor în viaţa noastră.

Boala nu numai consumă trupul, îl arde, îl strică, ci şi desăvârşeşte sufletul, pe omul nostru interior. Consummation se întâlneşte cu consumer şi se completează reciproc. Boala care te fortifică interior te face să priveşti dincolo de viaţă cu nădejde. Tocmai în aceasta constă teologia bolii şi a vieţii: că este experienţa de viaţă care are loc sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu sau în prezenţa Sa.

Ceea ce învăţăm în viaţa noastră din voia lui Dumnezeu ne face să privim peste gardul vieţii la o viaţă şi mai deplină. Iar dacă începi să simţi în tine zorii vieţii veşnice, atunci ai înţeles că sensul vieţii, al bolii şi al morţii este viaţa veşnică, este pregătirea noastră pentru a trăi în comuniunea nesfârşită, veşnică, cu Dumnezeul şi Creatorul nostru.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.