Acolo unde se presupune din start o autonomie a textului faţă de configuraţia interioară a acestuia sau de ralierea lui la un mod de viaţă, se confundă teologia ortodoxă cu orice altă teologie. Cel care învaţă sintagmatic credinţa poate să scrie, în aparenţă, un text ortodox, însă viaţa autorului să aibă aversiune faţă de amănunte ortodoxe majore. Mai pe înţelesul tuturor, se poate scrie un text care să pară în literă ortodox, dar viaţa celui care scrie textul să aibă prea puţine valenţe ortodoxe.

Textele ortodoxe sunt texte scrise în literă şi în Duhul lor în mod ortodox, cu raliere deplină la modul de a trăi şi a gândi al Bisericii. Un text duhovnicesc este al text al unui om duhovnicesc şi nu se constituie de la sine, de către orice om din afara Bisericii. Studiile făcute de oameni din afara Bisericii Ortodoxe pot să conţină o mare asimilare a modului de a gândi ortodox dar nu din interior, ci din perspectiva livrescă a credinţei ortodoxe.

Dacă am putea să scriem texte ortodoxe în afara Bisericii şi dacă am putea să scriem cărţi duhovniceşti fără drumul personal al curăţirii de patimi, atunci Tainele Bisericii, apartenenţa la Biserică sau viaţa duhovnicească nu şi-ar mai găsi rostul. Însă Sfinţii de dinaintea noastră, Părinţii noştri, au trăit şi au studiat credinţa din punctul de vedere al ralierii totale, depline, la Părinţii din faţa lor. Aşa se face că dacă eşti ortodox trebuie să accepţi tot ce ţine de Ortodoxie şi nu numai pe bucăţi.

A fi ortodox înseamnă a te deschide modului de gândire eclesial, a te umple la diversitatea modurilor personale de a exista în Biserică şi în acelaşi timp de unitatea cugetării şi a intimităţii cu aceleaşi repere de viaţă şi gândire. Textul Liturghiilor, al cărţilor de cult, al Părinţilor, al Scripturii trebuie receptate în deplinătatea lor şi nu fragmentar. Studiul personal trebuie să se deschidă complementarităţii şi nu gândirii individuale.

Astfel, scrisul unui text ortodox nu ţine de orgoliul de a scrie, ci de conştiinţa responsabilităţii pentru mântuirea celorlalţi şi de nevoia de continuă reactualizare a mărturisirii ortodoxe. Ca şi continua reactualizare a manualelor sau a cărţilor clasice ale literaturii, continua exegeză a cultului şi a vieţii ortodoxe e cerută de nevoia de cunoaştere a noilor generaţii de credincioşi. Pentru fiecare generaţie şi om în parte e nevoie de catehizare, de exegeză, de pornire de la zero.

Funcţia învăţătorească, catehetică a slujbelor Bisericii se împreunează cu cea a rugăciunii, a slujirii şi a conducerii spre un mod de viaţă autentic ortodox. Trebuie să explicăm cântările Bisericii, cum să ne rugăm, cum să postim, cum să ne trăim viaţa, concluzionând şi trimiţând la reperele Bisericii, la Sfinţi şi Tradiţie. Textele au nevoie de oameni care să trăiască în Duhul textelor. Nu de oameni exteriori textelor, slujbelor, de simpli funcţionari avem nevoie în Biserică, ci de oameni care conţin în ei credinţa, pentru că au pe Duhul care a insipirat şi prin care se tălmăcesc textele.

Acolo unde slujba nu este predicată şi unde predica nu este doxologică se trăieşte taina unirii cu Hristos Dumnezeu înnegurat, imprecis. Însă dacă predica e pregătire pentru unirea cu Hristos, dacă e cea care te umple de starea proprie unirii cu Stăpânul, simţi că slujba a fost deplină, pentru că s-a adresat şi ochilor şi minţii şi gurii prin împărtăşire şi mirosului prin tămâia slujbelor şi întregului trup prin închinăciunile, îngenuncherile şi metaniile făcute.

Predica, cântarea, evlavia, tăcerea nu sunt complementare slujbei, slujirii, ci sunt părţi integrante. Unitatea slujbei trebuie să se regăsească în unitatea interioară a textelor ortodoxe. Trebuie să simţi că textele emană o pace, o înţelegere, o logică interioară, o mărinimie de suflet, că textele miros a sfinţenie. Textele Ortodoxiei te conving prin Duhul lor nu numai prin logica lor.

Însă când autorul este indiferent la viaţa lui, dar scrie texte în aparenţă ortodoxe, adică, când textul spune una şi viaţa lui spune alta, atunci se intră în spaţiul mofturilor, a peroraţiilor, a incertitudinii şi a necredinţei. Când nu se trăieşte unitatea cu trecutul Bisericii se observă că autorul se luptă cu morţii, cu viii, cu el, cere anateme, cere să se facă dreptate, să rămână numai drepţii în Biserică şi lapşii, căzuţii, să iasă afară, să fie destituiţi.

Însă dacă ţi-ai înţeles neputinţele personale şi ai perceput interior puţinătatea oamenilor nu mai te eschivezi în torţionarul celor care au pactizat cu diavolul în timpul comunismului, nu te mai lupţi cu cine ştie ce idee socială, cu cine ştie ce nedreptate istorică, ci faci distincţie între ce e bun şi ce nu e bun, priveşti cu înţelegere trecutul, vezi rostul compromisurilor făcute şi încerci să te pui în locul celor care le-au făcut.

Cineva, de curând, spunea că nu poate să gireze orgoliul şi tupeul tinerilor de astăzi, care se cred mai buni decât cei care au trăit în comunism, în lipsa probei a ceea ce ar fi făcut ei în încleştarea brutală cu ideologia atee. Sunt cu totul de acord cu acest domn. Nu poţi să presupui că tu ai fi făcut altfel. Presupunerile nu au nimic în comun cu viaţa reală. În viaţa reală nu tot ce presupui că poţi să faci, şi faci în act, ci observi că eşti constrâns de multe oprelişti interioare şi exterioare.

Însă rigorismul moral, acest extremism şi orgoliu ascetic nu e nou în istoria Bisericii. Autenticii pătimitori ai Bisericii nu au cerut niciodată să fie răzbunaţi sau să fie aruncaţi la lei cei care au pactizat cu un regim sau cu o erezie, pentru că ei simţeau din plin binecuvântarea de a fi Mucenici al Bisericii. În conştiinţa Bisericii înţelegerea, compătimirea e fundamentală iar rigoarea şi legalismul văzut ca superioare omului, văzute ca interdicţii oarbe fără iconomie, dau naştere la un satanism fără margini.

Nu e bună nici purificarea cu forţa a membrilor Bisericii şi nici impunerea unei legalităţi de neîndoit vizavi de orice personă. În istoria Bisericii se cunoaşte rolul mântuitor al iconomiei, care ţine de pocăinţă şi de înţelegerea situaţiei reale a omului, cât şi tulburătoarea trecere peste legi a oamenilor duhovniceşti, care stau mai presus de lege, pentru că împlinesc duhul legii: iubirea şi sfinţenia.

Textele sunt arhive de înţelegeri şi de viaţă. După cum Sfânta Euharistie uscată, pe care o avem pentru împărtăşitul din afara Sfintei Liturghii, conţine viaţă în ea, care e resimţită plenar de cel care se împărtăşeşte, tot la fel textele sfinte ale Bisericii sunt în ele însele mâncare uscată dar vie, hrană tare, care hrănesc sufletele şi trupurilor oamenilor. Cei care se smintesc de viaţa Bisericii şi de textele Bisericii nu au probleme hermeneutice ci de non-racordare intimă la viaţa Bisericii.

Nu m-a smintit niciodată cu text al unui Sfânt Părinte. Nu am căutat niciodată să cred că sunt mai deştept decât ei sau că trebuie să corectăm lucrurile care au fost crezute vreodată. Acolo unde există vreo eroare, din cauza tiparului, a coruperii textelor de către eretici, din cine mai ştie ce motiv, nu trebuie să sărim imediat ca arşi, că s-a produs o catastrofă. Acolo unde există înţelepciune nu există frivolitate în gesturi şi în afluxul scrierii.

Textele Bisericii cer smerenie şi sfinţenie. Ca să citim bine ni se cere să ne rezolvăm problemele interioare, de orice fel ar fi ele. Iar dacă ştii că ai o problmeă, o fobie, o dispută interioară cu cine mai ştie, trebuie să încercăm să fie cât mai puţin evidentă, pentru că riscăm să transformăm discursul teologic într-o isterie a complexelor.

Cei care ne ascultă au nevoie de îndrumări, de clarificări. Nu trebuie să credem că trebuie să le spunem tot tinerilor, ci trebuie să îi îndrumăm să descopere singuri propria lor cale interioară către intimitatea şi iubirea lui Dumnezeu. Rolul de educatori al celor mai întăriţi în credinţă faţă de începători trebuie să constea în indicarea marginilor a ceea ce e Ortodoxia şi în spaţiul cărora se poate trăi bucuria învierii. Prea multele prescripţii doboară entuziasmul. Credinciosul începător trebuie să simtă că are o lărgime a lui între anumite jaloane şi că în acest cadru se poate jubila la nesfârşit.

Mai explicit: trebuie să ştie că are nevoie de Liturghie, de rugăciune, de Sfinţi, de dragoste, de atenţia la inima lui, de prospecţie…dar că poate să trăiască din plin fericirea din cadrul acestor realităţi, care îi vor deveni personale.

Textele sfinte sunt ca mirosul florilor. Mirosul lor te atrage să ştii cum le cheamă, culoarea lor te fascinează, statul lângă ele te dezlipeşte de restul lucrurilor. Când eşti prins de viaţa şi de frumuseţea lor nu mai poţi să vezi în altă parte frumuseţea. Cine se apropie cu întreaga fiinţă de slujbele Bisericii, de cântări, de scrierile Sfinţilor, înţelege ce izvor de viaţă şi de înţelegere, ce tărie de caracter, ce parrisia, îndrăzneală bună iese din contactul cu ele.

Însă, dacă textele ortodoxe sunt socotite oase moarte, ce pot fi disecate fără frică de Dumnezeu, nu e de mirare de ce se găsesc atâtea incertitudini în cele mai sfinte dintre lucrurile lumii. Nu poţi să separi litera de Duhul literei, prin care litera a luat fiinţă şi prin care se explică. Gramaticalizarea textelor sfinte, pe care ne-a adus-o critica istorică, atenţia la suportul lexical dar nu şi la Duhul scrierii, a dus la o tratare nestoriană a cărţilor sfinte. Oamenii de teologie tind să se ocupe numai de păstrarea corectitudinii gramaticale, oamenii duhovniceşti tind să păstreze înţelegerea nealterată a ortodoxiei textelor sfinte.

Însă atât textul cât şi înţelegerea, lexicalul şi tălmăcirea trebuie să stea la un loc, să fie perihoretice. Oamenii literei trebuie să fie şi oamenii Duhului, pentru că ori maximalizăm gramaticalismul ori înţelegerea duhovnicească fără suport literalist. Însă noi avem nevoie de ambele pentru o înţelegere corectă a textelor. Atâta timp cât putem să constatăm depărtarea de textele ca atare, de manuscrise, revenirea la surse e mai mult decât normală.

De aceea teama de alegorie, înverşunarea împotriva alegoriei din spaţiile eterodoxe arată perceperea monofizită a textelor Tradiţiei. Dacă litera e cea care decide în definitiv, e normal să ai aversiune faţă de acei oameni care văd, ceea ce tu ca filolog, nu vezi. Smerenia filologului fără o viaţă duhovnicească, fără criteriul judecăţii şi al înţelegerii duhovniceşti a textelor, trebuie să se prezinte ca o rămânere în perimetrul sensurilor gramaticalo-lexicale. Omul duhovnicesc, care vede dincolo de texte, care vede în Duh textele, trebuie să vorbească despre duhovnicescul literei fără să intre în penibile discuţii filologice, dacă nu cunoaşte aspectul filologic al textelui.

E fericire imensă cînd tălmăcitorul e şi om al literelor cât şi al Duhului textelor. Atunci, la nivelul său, el poate să perceapă ambele părţi ale textului, adică divino-umanitatea textelor. Insuflarea dumnezeiască a textelor comentate, logica interioară a lor, prospeţimea sfinţeniei pe care o emană înseamnă dumnezeiescul textelor, pe când literele, topica frazelor, înţelesurile lexicale ţin de umanitatea textelor. Gândite în cheie hristologică atât textele, cât şi omul, cât şi viaţa duhovnicească sunt înţelese în adevăratul mod de a fi al Bisericii.

Căci dacă textele sfinte nu ne învaţă cum să ne sfinţim viaţa, dacă nu ne sunt povăţuitorii noştri spre Dumnezeu, care e rolul lor? Arhivarea datelor teologice trebuie să se intersecteze cu trăirea lor din interior. Trebuie să prezinţi garanţia întâlnirii cu Părinţii, cu modul de a gândi al Bisericii, cu logica interioară a solicitărilor de tot felul. Nu trebuie numai să cităm texte, ci să şi enunţăm cum percepem interior textele pe care le cităm.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Did you like this? Share it: