Între căutarea Împărăţiei şi grijile veacului

Mt. 6, 33 ne atenţionează, că primordial în viaţa noastră trebuie să fie căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii, a sfinţeniei, pentru că celelalte sunt adăugate în viaţa noastră de către Dumnezeu Însuşi. Cel care e absorbit de iubirea lui Dumnezeu, de viaţa cu Dumnezeu este sub purtarea de grijă a Sa într-un mod evident şi constant. Cel care caută Împărăţia în mijlocul grijilor de tot felul şi a cotidianităţii nu o primeşte despărţit de viaţa sa curentă ci în mijlocul tumultului vieţii trăieşte din plin bucuria Împărăţiei.

Grija pentru ziua de mâine e socotită de Mt. 6, 31 drept o obsesie a necredinţei, a unei vieţi păgâne, care consideră stabilitatea personală ca rezidând exclusiv în stabilitatea financiară. Însă grija nu e tot una cu căutarea Împărăţiei ci ne direcţionează dinspre cer spre pământ. Grija este obsesia care ne scoate din asceză, din lupta cu noi înşine. Căutarea Împărăţiei presupune darea noastră cu totul lui Dumnezeu, ca voia Sa să se facă în noi.

Căutarea Împărăţiei e o trecere de la stabilitatea instabilă a grijii şi a proprietăţii, pentru darurile lui Dumnezeu şi pentru o viaţă paradoxală împreună cu El. Lăsarea în dragostea lui Dumnezeu, concentrarea muncii noastre şi a vieţii noastre spre a fi plăcuţi Lui, ne fac să avem o viaţă şi o etică a muncii care despătimeşte. Dacă simpla muncă ne aducea numai beneficii materiale şi un efort care păstrează trupul într-o gimnastică proprie, munca cu Dumnezeu, munca văzută ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu ne aduce împlinire duhovnicească şi materială.

Roadele muncii sunt văzute, în perspectiva intimităţii cu Dumnezeu, ca roade ale binecuvântării Sale şi ca daruri care trebuie împărţite cu alţii. Darul lui Dumnezeu devine bucuria noastră prin care ne dăruim altora iubirea. Noi nu facem decât să ne pum amprenta pe darurile lui Dumnezeu dăruindu-le mai departe. Dacă grija pentru ziua de mâine este văzută cu ponderaţia pe care o aduce aşteptarea şi rugăciunea, atunci grija nu e nocivă.

Omul care doreşte să muncească pentru ca să facă şi milostenie, omul care vrea să facă lucruri bune pentru alţii are grija de a face binele. Grija de a face binele, grija muncii pentru a fi bun prin muncă, nu este o grijă împovărătoare ci despovărătoare. Grija de care ne fereşte Domnul e grija care ne închide orizontul aşteptării în frică. Grija care face bine, este cea care ne deschide inima pentru toţi şi ne face să vedem în toţi şi în toate mesajul dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Eficienţa reală a muncii este eficienţa care vine din bucuria de a munci pentru bine. Am asistat la bucuria unei parohii de a-şi zidi Biserica şi de a o picta. Toţi aduceau mâncare pentru zidari, apoi pentru pictori, îşi dădeau concursul. Era o bucurie reală, o bucurie care îi împlinea. Ca să apară o carte duhovnicească trebuie ca scriitorul, corectorul, editorul, tipograful, distribuitorul să colaboreze. Oriunde există un bine al muncii pentru alţii se observă că munca nu e grijă ci jubilaţie, fericire.

Şi aceasta pentru că munca e scoasă din grijă, din panică. Munca fără griji deşarte e munca duhovnicească. Dacă te temi pentru ziua de mâine, atunci n-ai înţeles ce puternic e Dumnezeu şi ce milostiv este El, Care are grijă de toate gâzele, de toate animalele, de născuţi şi de nenăscuţi şi care aranjează toate lucrurile cu mult mai înainte, din veşnicie. Cumperi astăzi cartea care îţi va trebuie în ziua X într-un mod minunat. Întâlneşti astăzi pe un om prin care îţi va veni mântuirea şi viaţa ta se va schimba radical. Acumulezi nişte cunoştinţe, nişte date pe care le vei folosi, într-un mod incredibil de bine, într-o zi, când acele date acumulate de tine îşi văd adevărata lor utilitate personală.

Căutarea Împărăţiei este golirea de griji mărunte, de obsesia vieţii stabile şi umplerea noastră de certitudini. Certitudinile alungă supoziţiile, grijile, ideile panicarde ale demonilor. Tocmai de aceea grija e o nebunie în domeniul praxeologiei, pentru că ea este o concentrare monomană într-un punct şi nu o traiectorie degajată spre toate punctele din faţa ta. Grija e ca o oprire numai la standul de fructe, deşi în supermarket există alte o sută de standuri. Însă tu te opreşti la ceea ce crezi că e bine, numai la un fel de bine, fără a lua în calcul că nu poţi să mănânci numai fructe.

Nevoile omului sunt diverse şi grija e o împotmolire în drum. Dacă vezi grija de suflet ca fiind superioară grijilor de tot felul, nu faci decât să pleci cu maşina mai departe, să o scoţi din gropa grijilor şi să-ţi îndrepţi maşina fiinţei tale spre noi orizonturi. Întrebările care te secătuiesc, grijile care te cocoşează, fricile care te fac să vibrezi la orice pas, nu au rolul de a ne dinamiza ci de a ne bloca aspiraţiile spre veşnicie.

De ce să închizi geamul, dacă poţi să respiri aer proaspăt? De ce să rămâi prizonierul propriei tale imaginaţii, populării minţii tale cu fantasme şi să nu mergi, fără griji, în faţa zilei de mâine? Mâine este mereu o minune dacă nu îţi faci din viitor un program. Programul e o stagnare. Entuziasmul căutării, al lucrului bun este cel care ne face să fim plini de harul Împărăţiei.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Uitarea memoriei şi mitul raţiunii

Învăţământul românesc are grijă de mumificarea memoriei. Memoria, transformată într-o sintetică şi frugală apercepţie a istoriei, ne transmite aproape numai miresme moarte. Memoria istoriei din manuale sau din rememorările festiviste ale trecutului suferă de lipsă de entuziasm, de criticism fad şi de lipsă de valoare recuperatoare pentru contemporani. În loc să simţi că îţi retrăieşti istoria simţi că îţi aduci aminte despre o lume de la care nu mai poţi învăţa nimic şi care nu are nimic de-a face cu tine.

Receptarea istoriei tinde să nu mai fi înţeleasă ca o păstrare a unei tradiţii, a unui mod de a fi, ci mai degrabă ca un timp pierdut, gol de semnificaţii curente, nereprezentativ pentru noi. Suntem rupţi de istorie, plutim pe un bloc de gheaţă analizat doar la televizor în mod senzaţionalist şi nu avem o prospecţie a viitorului. Şi e normal ca atunci când nu ne mai leagă nimic de trecut, de memoria trecutului, să nu avem nicio afiliere la prezent şi să ne îngrozească viitorul.

Deşi batem moneda memoriei ne complacem în uitare. Uitarea e preferată studiului recuperator. Studiul recuperator redeschide răni. Studiul prezentului naşte antipatii acerbe. Gândirea viitorului naşte utopii şi ilaritate. Şi toate acestea, pentru că memoria şi uitarea se supun mitului raţiunii, apărut din neant, atunci când în locul unei mentalităţi în care Dumnezeu era arhiprezent s-a pus o mentalitate în care omul e central.

Statutarea ilegitimă a omului ca punct central în univers, privirea lui sub aspect fals-umanist la nivelul societăţii, grija constituţională pentru poftele şi tabieturile sale puerile au dus la o societate fără transcendenţă, la o insulă a neliniştii într-o mare de necunoscute şi la o excesivă grijă pentru aparenţe. Mitul raţiunii pure a apărut când s-a detronat persoana Pantocratorului, a lui Hristos din istorie şi din lume.

Raţiunea pură sau voinţa de dominare au devenit idolii unor oameni prea goi de înţelegere şi de har ca să fie sensibili la ei înşişi. De aceea asistăm la o elogiere constantă a capacităţilor cognitive, a vitezei de reacţie, a vitezei de dominare şi de segregare a minţii de restul trupului şi de restul capacităţilor sufleteşti ale omului şi de lumea în care trăieşte, pentru că, acesta e sloganul, mintea trebuie să domine.

Raţiunea pură, matematică sau dubitativ-reflexivă este expresia unei ontologii robotizate, mecanice. Toate uneltele pe care omul le face iau în calcul mobilitatea creierului, văd în membrele trupului nişte biete reacţii instinctuale, care se supun raţiunii conducătoare. Însă raţiunea sau inteligenţa dominatoare, care are preeminenţă asupra materiei este văzută într-o perspectivă liniară şi mundană, care nu are nimic de-a face cu veşnicia.

Mitul raţiunii care se îndoieşte, care caută, care matematizează totul, care se absolvă pe ea însăşi se vede astăzi în faţa unei violenţe nestăpânite a oamenilor, a unei sexualităţi exacerbate, a ocultismului şi a consumismului alarmant, care nu au rigoarea cenzurii mintale. Inconsistenţa mitului raţiunii, care se bazează pe autonomia sa faţă de Dumnezeu şi de întregul om şi de comos, e într-un faliment galopant care ne afectează pe toţi.

Memoria, nemaifiind realo-personală, adică obiectiv-subiectivă, devine o materie interpretabilă în faţa inteligenţei fundaţioniste. Inteligenţa omului postmodern şi despiritualizat se crede fundatoare unui alt fel de viaţă, cu totul nou, care nu mai priveşte spre trecut şi nici spre viitor ci spre agresiva luptă cotidiană a existenţei. Existenţa, privită ca separată de nevoile reale ale omului, e supusă de raţiunea fundatoare ( de această raţiune luciferizată) unui sistem de existenţă a-tradiţional, tehnologizat, căruia omul nu poate să îi facă faţă mult timp.

Ideea vacanţei, a mersului în natură, a relaxării, a concediului nu aparţin raţiunii tehnologice sau hiperspecializate. Odihna, remuneraţia, intimitatea, drepturile personale diverse sunt resturi ale mentalităţii tradiţionale, religioase şi nu aparţin vieţii ca tehnologie în exces. Viaţa tehnologizată deplin este viaţa care nu are nevoie de nimic în afară de performanţe economico -sociale.

Însă mentalitatea postmodernă nu este o apariţie din senin ci este o mentalitate eterodoxă, fundamentată pe divorţul voliţional dintre minte şi inimă, minte şi trup, om şi cosmos, om şi Dumnezeu. Acest mod de a fi al lumii seculare este o fundătură a gândirii omului areligios, care vede viaţa personală ca pe o existenţă banală, repetitivă, fără nicio finalitate. În comparaţie cu viziunea despre om a Bisericii Ortodoxe, ca fiinţă unică şi nerepetitivă, persoana în ideologia postmodernă este un individ, un număr, o banală cifră. Tocmai de aceea o tăiere cu creionul a cifrei sau mutarea ei din cadrul legalităţii în cel al ilegalităţii se face foarte uşor.

Mitul raţiunii pe care se fundamentează viaţa seculară contemporană este o supunere a indivizilor faţă de legi, mai mult sau mai puţin arbitrare, create de un grup de oameni cu legitimitate politică. Coerciţia e mai puternică decât actul liber, pentru că fundamentul unei astfel de existenţe sociale nu e bazată pe libertate ci pe constrângere.

Legea care constrânge pe omul discreţionar ne dă să vizualizăm modul de a gândi al celor care au creat sistemul de conducere al statului. Dacă omul uită să îşi plătească taxele, atunci legea impersonală îi aduce aminte. Statul, o creaţie ambiguă şi mitologizată în mintea oamenilor, e greu de reperat şi de tras la rost. Pe de o parte alegem, pentru că reprezentăm fundamentul statului dar pe de altă parte ne vindem dreptul de proprietate asupra noastră unui grup restrâns de oameni care fac ce vor cu libertatea noastră de alegere.

Pentru că individul, acest număr infim al masei nu este văzut ca o persoană ci e contorizat la modul impersonal, votul său e analizat impersonal şi la modul abstract, legile vizează o privire generală asupra acestor indivizi, pe când fiecare individ ripostează şi cere o înţelegere personalistă a cauzei şi a existenţie lui. Conflictul omului cu statul, după părerea noastră, vine din neacceptarea tratării vieţii lui la nivel impersonal şi abstract.

Revolta personalimului împotriva impersonalismului este revolta minţii personale împotriva minţii pure, abstracte. Legile nu vizează pe oamenii reali ci pe oamenii închipuiţi, pentru că mintea pură e o fantezie de laborator şi nu are nimic de-a face cu realitatea diversă şi personală a oamenilor. Când omul se plânge autorităţilor că nu are curăţenie pe stradă, că vecinii fac zgomot sau că e înşelat la ghişeu, cerându-i-se şpagă, el se plânge de tratarea lui ca un număr indiferent, neglijabil.

Talk-show-ul prinde la public, prinde şi ghicitul în cărţi, şi mesageria erotică, oamenii au nevoie de psihologi, de preoţi, de psihanalişti, de jurişti care să se ocupe de ei, pentru că sunt sătui de legi şi de atitudini care nu presupun inter-relaţionarea. Când trebuie să plăteşti telefonul sau întreţinerea nu te întreabă nimeni dacă ai sau nu ai bani, dacă vrei sau nu vrei să plăteşti, dacă vrei să fi tratat cumva, ci ţi se cer banii, sunt număraţi, primeşti o chitanţă şi poţi să mori la ieşirea din clădire.

Sunt interesaţi de dosarul tău, de cazierul tău, de banii tăi, de cum arăţi şi nu de cine eşti, de ce vrei, de ce ai nevoie. Rolul preotului, al medicului sau al juristului este esenţial în buna desfăşurare a vieţii oamenilor, în păstrarea lor ca fiinţe personale, ca fiinţe cu probleme unice. Nu există oameni cu probleme generale ci numai cu probleme speciale! Teologia ortodoxă strigă de veacuri că omul este un unicat ce nu se poate subsuma unui sistem, unei ideologii, unei mase dar nici nu poate fi singularizat în mod forţat de ceilalţi.

Falimentul intern al legităţii, al statului, al postmodernităţii e acela că sunt sisteme fără suflet, fără grijă reală de oamenii reali. Sunt sisteme făcute de oameni orgolioşi şi atei care au stipulat că nu mai avem nevoie de Dumnezeu ca să funcţionăm. Însă statul în care Dumnezeu nu este fundamentul său şi unde omul nu este văzut ca o fiinţă care trăieşte şi lucrează prin Dumnezeu e un eşec.

Degringolada noastră interioară este rezultatul eşecului uitării, al memoriei şi al raţiunii demolatoare. Nu am putut şi nu putem să uităm sau să facem abstracţie de Dumnezeu, de unicitatea noastră şi nici de veşnicie. Uităm ce vrem dar ne aducem aminte şi de lucruri pe care am vrea să le trăim şi acum. Fanteziile plăcerii postmoderne sunt formate dintr-o insulă pustie cu de toate, dintr-o viaţă trăită în exces, e o aspiraţie după lumi pure, virginale, neatinse de poluare, de răutate şi stricăciune.

Uitarea nu ne uită. Memoria ne aduce aminte. Iar raţiunea noastră pură e plină de iraţionalitate, de satanism şi de antiumanism. În numele umanismului oamenii mor, sunt ucişi pe capete în conflagraţii iscate de setea de putere şi resurse economice,natura se degradează continuu, omul trăieşte mult mai puţin, omul e mult mai singur, omul e mai decăzut ca niciodată, omul e mai neimportant ca niciodată.

Eşecul tuturor filosofiilor şi ideologiilor e acela că sunt o înlocuire ingrată a vieţii cu Dumnezeu. Eşecul lumii noastre e unul doctrinaro-moral. Nu are verticalitate şi nu are remedii reale. Verticalitatea lumii este viaţa cu Dumnezeu iar remediile lumii secularizate de astăzi constau în revenirea la viaţa liturgică şi îndumnezeitoare a Bisericii Ortodoxe.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.