Uitarea memoriei şi mitul raţiunii

Învăţământul românesc are grijă de mumificarea memoriei. Memoria, transformată într-o sintetică şi frugală apercepţie a istoriei, ne transmite aproape numai miresme moarte. Memoria istoriei din manuale sau din rememorările festiviste ale trecutului suferă de lipsă de entuziasm, de criticism fad şi de lipsă de valoare recuperatoare pentru contemporani. În loc să simţi că îţi retrăieşti istoria simţi că îţi aduci aminte despre o lume de la care nu mai poţi învăţa nimic şi care nu are nimic de-a face cu tine.

Receptarea istoriei tinde să nu mai fi înţeleasă ca o păstrare a unei tradiţii, a unui mod de a fi, ci mai degrabă ca un timp pierdut, gol de semnificaţii curente, nereprezentativ pentru noi. Suntem rupţi de istorie, plutim pe un bloc de gheaţă analizat doar la televizor în mod senzaţionalist şi nu avem o prospecţie a viitorului. Şi e normal ca atunci când nu ne mai leagă nimic de trecut, de memoria trecutului, să nu avem nicio afiliere la prezent şi să ne îngrozească viitorul.

Deşi batem moneda memoriei ne complacem în uitare. Uitarea e preferată studiului recuperator. Studiul recuperator redeschide răni. Studiul prezentului naşte antipatii acerbe. Gândirea viitorului naşte utopii şi ilaritate. Şi toate acestea, pentru că memoria şi uitarea se supun mitului raţiunii, apărut din neant, atunci când în locul unei mentalităţi în care Dumnezeu era arhiprezent s-a pus o mentalitate în care omul e central.

Statutarea ilegitimă a omului ca punct central în univers, privirea lui sub aspect fals-umanist la nivelul societăţii, grija constituţională pentru poftele şi tabieturile sale puerile au dus la o societate fără transcendenţă, la o insulă a neliniştii într-o mare de necunoscute şi la o excesivă grijă pentru aparenţe. Mitul raţiunii pure a apărut când s-a detronat persoana Pantocratorului, a lui Hristos din istorie şi din lume.

Raţiunea pură sau voinţa de dominare au devenit idolii unor oameni prea goi de înţelegere şi de har ca să fie sensibili la ei înşişi. De aceea asistăm la o elogiere constantă a capacităţilor cognitive, a vitezei de reacţie, a vitezei de dominare şi de segregare a minţii de restul trupului şi de restul capacităţilor sufleteşti ale omului şi de lumea în care trăieşte, pentru că, acesta e sloganul, mintea trebuie să domine.

Raţiunea pură, matematică sau dubitativ-reflexivă este expresia unei ontologii robotizate, mecanice. Toate uneltele pe care omul le face iau în calcul mobilitatea creierului, văd în membrele trupului nişte biete reacţii instinctuale, care se supun raţiunii conducătoare. Însă raţiunea sau inteligenţa dominatoare, care are preeminenţă asupra materiei este văzută într-o perspectivă liniară şi mundană, care nu are nimic de-a face cu veşnicia.

Mitul raţiunii care se îndoieşte, care caută, care matematizează totul, care se absolvă pe ea însăşi se vede astăzi în faţa unei violenţe nestăpânite a oamenilor, a unei sexualităţi exacerbate, a ocultismului şi a consumismului alarmant, care nu au rigoarea cenzurii mintale. Inconsistenţa mitului raţiunii, care se bazează pe autonomia sa faţă de Dumnezeu şi de întregul om şi de comos, e într-un faliment galopant care ne afectează pe toţi.

Memoria, nemaifiind realo-personală, adică obiectiv-subiectivă, devine o materie interpretabilă în faţa inteligenţei fundaţioniste. Inteligenţa omului postmodern şi despiritualizat se crede fundatoare unui alt fel de viaţă, cu totul nou, care nu mai priveşte spre trecut şi nici spre viitor ci spre agresiva luptă cotidiană a existenţei. Existenţa, privită ca separată de nevoile reale ale omului, e supusă de raţiunea fundatoare ( de această raţiune luciferizată) unui sistem de existenţă a-tradiţional, tehnologizat, căruia omul nu poate să îi facă faţă mult timp.

Ideea vacanţei, a mersului în natură, a relaxării, a concediului nu aparţin raţiunii tehnologice sau hiperspecializate. Odihna, remuneraţia, intimitatea, drepturile personale diverse sunt resturi ale mentalităţii tradiţionale, religioase şi nu aparţin vieţii ca tehnologie în exces. Viaţa tehnologizată deplin este viaţa care nu are nevoie de nimic în afară de performanţe economico -sociale.

Însă mentalitatea postmodernă nu este o apariţie din senin ci este o mentalitate eterodoxă, fundamentată pe divorţul voliţional dintre minte şi inimă, minte şi trup, om şi cosmos, om şi Dumnezeu. Acest mod de a fi al lumii seculare este o fundătură a gândirii omului areligios, care vede viaţa personală ca pe o existenţă banală, repetitivă, fără nicio finalitate. În comparaţie cu viziunea despre om a Bisericii Ortodoxe, ca fiinţă unică şi nerepetitivă, persoana în ideologia postmodernă este un individ, un număr, o banală cifră. Tocmai de aceea o tăiere cu creionul a cifrei sau mutarea ei din cadrul legalităţii în cel al ilegalităţii se face foarte uşor.

Mitul raţiunii pe care se fundamentează viaţa seculară contemporană este o supunere a indivizilor faţă de legi, mai mult sau mai puţin arbitrare, create de un grup de oameni cu legitimitate politică. Coerciţia e mai puternică decât actul liber, pentru că fundamentul unei astfel de existenţe sociale nu e bazată pe libertate ci pe constrângere.

Legea care constrânge pe omul discreţionar ne dă să vizualizăm modul de a gândi al celor care au creat sistemul de conducere al statului. Dacă omul uită să îşi plătească taxele, atunci legea impersonală îi aduce aminte. Statul, o creaţie ambiguă şi mitologizată în mintea oamenilor, e greu de reperat şi de tras la rost. Pe de o parte alegem, pentru că reprezentăm fundamentul statului dar pe de altă parte ne vindem dreptul de proprietate asupra noastră unui grup restrâns de oameni care fac ce vor cu libertatea noastră de alegere.

Pentru că individul, acest număr infim al masei nu este văzut ca o persoană ci e contorizat la modul impersonal, votul său e analizat impersonal şi la modul abstract, legile vizează o privire generală asupra acestor indivizi, pe când fiecare individ ripostează şi cere o înţelegere personalistă a cauzei şi a existenţie lui. Conflictul omului cu statul, după părerea noastră, vine din neacceptarea tratării vieţii lui la nivel impersonal şi abstract.

Revolta personalimului împotriva impersonalismului este revolta minţii personale împotriva minţii pure, abstracte. Legile nu vizează pe oamenii reali ci pe oamenii închipuiţi, pentru că mintea pură e o fantezie de laborator şi nu are nimic de-a face cu realitatea diversă şi personală a oamenilor. Când omul se plânge autorităţilor că nu are curăţenie pe stradă, că vecinii fac zgomot sau că e înşelat la ghişeu, cerându-i-se şpagă, el se plânge de tratarea lui ca un număr indiferent, neglijabil.

Talk-show-ul prinde la public, prinde şi ghicitul în cărţi, şi mesageria erotică, oamenii au nevoie de psihologi, de preoţi, de psihanalişti, de jurişti care să se ocupe de ei, pentru că sunt sătui de legi şi de atitudini care nu presupun inter-relaţionarea. Când trebuie să plăteşti telefonul sau întreţinerea nu te întreabă nimeni dacă ai sau nu ai bani, dacă vrei sau nu vrei să plăteşti, dacă vrei să fi tratat cumva, ci ţi se cer banii, sunt număraţi, primeşti o chitanţă şi poţi să mori la ieşirea din clădire.

Sunt interesaţi de dosarul tău, de cazierul tău, de banii tăi, de cum arăţi şi nu de cine eşti, de ce vrei, de ce ai nevoie. Rolul preotului, al medicului sau al juristului este esenţial în buna desfăşurare a vieţii oamenilor, în păstrarea lor ca fiinţe personale, ca fiinţe cu probleme unice. Nu există oameni cu probleme generale ci numai cu probleme speciale! Teologia ortodoxă strigă de veacuri că omul este un unicat ce nu se poate subsuma unui sistem, unei ideologii, unei mase dar nici nu poate fi singularizat în mod forţat de ceilalţi.

Falimentul intern al legităţii, al statului, al postmodernităţii e acela că sunt sisteme fără suflet, fără grijă reală de oamenii reali. Sunt sisteme făcute de oameni orgolioşi şi atei care au stipulat că nu mai avem nevoie de Dumnezeu ca să funcţionăm. Însă statul în care Dumnezeu nu este fundamentul său şi unde omul nu este văzut ca o fiinţă care trăieşte şi lucrează prin Dumnezeu e un eşec.

Degringolada noastră interioară este rezultatul eşecului uitării, al memoriei şi al raţiunii demolatoare. Nu am putut şi nu putem să uităm sau să facem abstracţie de Dumnezeu, de unicitatea noastră şi nici de veşnicie. Uităm ce vrem dar ne aducem aminte şi de lucruri pe care am vrea să le trăim şi acum. Fanteziile plăcerii postmoderne sunt formate dintr-o insulă pustie cu de toate, dintr-o viaţă trăită în exces, e o aspiraţie după lumi pure, virginale, neatinse de poluare, de răutate şi stricăciune.

Uitarea nu ne uită. Memoria ne aduce aminte. Iar raţiunea noastră pură e plină de iraţionalitate, de satanism şi de antiumanism. În numele umanismului oamenii mor, sunt ucişi pe capete în conflagraţii iscate de setea de putere şi resurse economice,natura se degradează continuu, omul trăieşte mult mai puţin, omul e mult mai singur, omul e mai decăzut ca niciodată, omul e mai neimportant ca niciodată.

Eşecul tuturor filosofiilor şi ideologiilor e acela că sunt o înlocuire ingrată a vieţii cu Dumnezeu. Eşecul lumii noastre e unul doctrinaro-moral. Nu are verticalitate şi nu are remedii reale. Verticalitatea lumii este viaţa cu Dumnezeu iar remediile lumii secularizate de astăzi constau în revenirea la viaţa liturgică şi îndumnezeitoare a Bisericii Ortodoxe.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *