Fiţi cu ochii prin cuvinte!

Semnificaţiile cuvintelor sunt cele care fac conversaţia. Conversaţia (de la conversion,-is) presupune un cerc închis, unde întrebarea provoacă un răspuns şi răspunsul este finalul unei întrebări. Citirea enunţurilor înseamnă de fapt o înţelegere a lor. Citirea reală e întotdeauna o înţelegere. Înţelegerea ţine de cuvinte dar şi de experienţă. Proprietăţile cuvintelor poartă în ele lucruri reprezentabile pentru noi.

Dintre toate cănile din lume, cana ta preferată dă o dimensiune personală ideii de cană. Soţia ta, copilul tău, mama ta îţi dau în fapt concreteţea a ceea ce înseamnă: soţie, copil, mamă. Până când iubirea nu este experienţă cuvântul iubire nu are o dimensiune personală, existenţială. Numai ceea ce ne traversează şi rămâne în noi ne devine personal. Plângem numai după lucrurile care ne-au afectat.

Afectio presupune suferinţă şi sentiment. Sunt afectat de cuvintele tale. Mă dor cuvintele tale. Însă am şi o afecţiune, o boală în trupul meu. Nimic nu ne lasă indiferenţi dacă ne vizează. Însă atunci când durerea noastră se intersectează cu durerea celor pe care îi iubim, uităm de durerea noastră pentru durerea lor.

Adjectivul competent îl are în spate pe arhicunoscutul: harnic. Pentru viaţa duhovnicească competentul este cel încercat, cel înaintat,cel sporit, cel înduhovnicit. Sporire, spornic…belşug. Însă de la: „îmi sporeşte casa”, până la a fi productiv e o diferenţă de paradigmă existenţială. Cel care simte că are un spor în viaţa lui nu se gândeşte la a se îmbogăţi în mod excesiv.

Pentru distanţarea de o mentalitate tradiţională, aşezată, nevoia obsesivă de neologism e ca nevoia de trend. Neologismul plasează discuţia în afara formulelor intimiste. Tocmai acest lucru se şi doreşte: ieşirea din intimitate, generalizarea conversaţiei. Dacă con + versio persupunea o reciprocitate, dialogul, întoarcerea spre noi şi în noi, neologismul presupune ducerea noastră într-o lume străină de noi, pentru a ne ţine, prin cuvinte, la distanţă.

Impersonalismul neologic este o erezie a intimităţii. Intimitatea, după cum spune şi intimus, reprezintă tainele a doi oameni puse la un loc comun, reprezintă cea mai adâncă confesiune între doi oameni. Intimii sunt cei care se cunosc din lăuntrul lor, care nu au taine unii faţă de alţii. Când intimitatea există ea este mărturisire reciprocă, este împreună recuperare şi apreciere a celuilalt.

Confidenţa (de la con + fideo) presupune spunerea unui lucru unei alte persoane, pe care o percepi ca pe una care înţelege ceea ce îi spui şi ştii că îţi păstrează taina. E spunerea unui crez altuia, a unui simţământ puternic, adânc, pentru că şi acea persoană e în stare de acest lucru faţă de tine. Spovedania presupune deopotrivă mărturisirea, confidenţa, destăinuirea şi dezvăluirea personală în faţa lui Dumnezeu şi a preotului spoveditor.

Responsabilitatea ascultării sau înţelegerea mărturisirii cuiva denotă faptul că şi tu ai făcut acest lucru în faţa altora. În măsura în care înţelegi nevoia de mărturisire a altuia înţelegi nevoia ta de duhovnic şi de prieteni. Sănătatea sufletului se ţine cu adevăruri şi cu mărturisiri de conştiinţă. Starea de bine interioară nu este produsă de minciună, ci de sinceritate, de caracter, de devotament faţă de angajamente.

Importanţa cuvintelor, importanţa lor capitală, se observă când cuvintele sunt tu, sunt propriul tău adevăr. Când încerci să te pui în cuvinte constaţi că cuvintele te dezgolesc în faţa tuturor, că te lasă sub privirile tuturor până în cele mai adânci fibre ale tale. Intimitatea cu tine invadează pe cei ce te citesc, dacă citirea presupune o căutare adâncă a unor oameni de conştiinţă.

Şi din nevoia de exprimare a sinelui apare nevoia de învăţare a plurisemantismului limbii pe care o vorbeşti. Copiii care învaţă limba română la şcoală, ar trebui să fie învăţaţi faptul că limba este cea care ne exprimă şi că, dacă dorim să putem să ne exprimăm din ce în ce mai mult propria noastră fiinţă, trebuie să învăţăm particularităţile fiecărui cuvânt în parte. Nevoia de carte şi de dicţionar în acelaşi timp trebuie să se îmbine cu nevoia de reală înţelegere cu oamenii.

Constat adesea efortul naiv al oamenilor mediocri de a vorbi într-un lexic cât mai întunecat, abscons, pitit după copac. Se încearcă suplinirea experienţei cu semnificaţii stinghere ale cuvintelor. Hiperspecializarea reală nu este o boală a limbajului, însă încercarea disperată de a avea cuvinte cât mai ilizibile ca sens şi semnificaţie într-o frază, arată că vorbitorul în cauză se luptă cu propriile sale obsesii.

Oamenii care ştiu să folosească cuvintele au cuvinte care vin din fiinţa lor, cărora le cunosc forţa într-o discuţie. Oratorul sau vorbitorul percutant, cel care te cutremură este cel în care vibrează cuvintele, pentru că ştie unde, cum, de câte ori se pot folosi anumite cuvinte într-o prezentare, într-un discurs. Vorbirea autentică nu presupune inflaţia de repetiţii, de gaguri, de impudoare. Folosirea corectă a limbii nu ţine de gramatică sau de topica frazelor, ci, din experienţa de până acum, am înţeles că ţine de intensitatea experienţelor pe care le evoci şi cu care ajungi la inima oamenilor.

Corectitudinea vorbirii iese din legalitatea gramaticii, o transcende, atunci când cuvintele sunt vehicule ale propriei intensităţi personale. De fapt a avea un stil, înseamnă a avea experienţa de a fi personal, autentic în ceea ce spui, în orice situaţie. Limba de lemn, limba repetitivă, e o încercare eşuată de a fi în perimetrul unei ideologii lingvistice.

Ideologizarea limbii nu mai presupune un contact cu viaţa, cu alţii, cu tine însuţi, ci ieşirea într-un spaţiu impersonal, unde încerci să pari un om de neatins în fiinţa ta. Însă vorbitorul care simte o acută nevoie de alţii încearcă să fie cu alţii, în alţii prin ceea ce spune şi mai puţin prin faptul cum o spune. Când omul e în pericol şi uită de masca sa lingvistică, vorbeşte o limbă a disperării, a grijii, a panicii. Fracţionarismul limbii ca şi al gândurilor arată că omul nu gândeşte în fraze lungi, ci în fraze scurte, intensive, că el rămâne în unele cuvinte ca în stări de fapt.

La fel, bucuria presupune cuvinte de mulţumire. Cuvintele doxologice sunt cuvinte segmentate, sfărâmate, dar extrem de puternice. Când literatura absurdului a inventat frazele ultrascurte, chiar onomatopeice şi punctele de suspensie, a vrut să spună că frazele au în spate nu numai raţiune, logică ci şi intensitatea trăirii unui om, a unui om întreg. Frazele de laborator, frazele unde nu vrem să intre un gând peste un alt gând, unde nu ne permitem să ne segmentăm gândurile au o plajă a lor, una largă. Însă atunci când suntem agitaţi, stresaţi, când sutem în visare, în contemplare sau în enervare, cuvintele sunt mai încete decât trăirile.

Şi când încerci să spui multe în puţine cuvinte sau să scrii dezlânat, gradul de urmărire a ta presupune o punere în locul tău. De ce să mai spun cuvinte dacă faţa mea şi gesturile mele spun mult mai multe cuvinte? Ce cuvinte să spun în situaţii în care nu ştiu sau nu vreau să mai spun cuvinte? Ce rost au cuvintele când un sărut, o strângere în braţe sau un zâmbet sunt mai puternice decât frazele?

Însă, ca să comunici bine ai nevoie şi de cuvinte-gesturi nu numai de cuvinte-fraze. Cuvintele-gesturi, cuvintele-fapte, cuvintele-comportament sunt cele care demolează sau susţin frazele, dezvoltările ideatice ale oratoriei.

Oratoria, deşi un cuvânt latin, cred că e mai degrabă în legătură cu orao grecesc. Oratoria este exerciţiul de a vorbi, de a vorbi pe înţelesul tuturor şi de a însufleţi pe oameni. Însă vorbirea aceasta cred că are multe în comun cu grecescul orao, pentru că e o vorbire care se vede sau e vorbire care vine din ceea ce simţi, din ceea ce vezi în interiorul tău că trebuie să spui altora. Cel care vorbeşte nu doar emite cuvinte, ci emite vederi, înţelegeri, se declamă pe sine însuşi.

A declama înseamnă a vorbi în mod expresiv, adecvat, pătrunzător. Adecvare = potrivire la/ cu ceva. Dacă ceva e adecvat atunci e recomandabil, e potrivit. Predica, discursul cere adecvarea, potrivirea la publicul din faţa ta, intuirea a ceea ce poate, vrea şi aşteaptă publicul. A vorbi public înseamnă a vorbi la vedere, în faţa unor oameni. A face ceva public înseamnă a răspândi o informaţie, a o facilita altora.
Facil = uşor. Facilitate = înlesnire. Însă când ceva devine facil sau uşor de făcut nu înseamnă că nu comportă nicio greutate în conceperea lui.

Disputa public versus privat este una care va sta mereu în picioare, pentru că unii vor găsi de cuviinţă să subţieze zona publică pentru cea privată iar alţii să introducă vederile publice, largi, în intimitatea lor. Zona de mijloc între public şi privat este de domeniul bunului simţ. Dacă ai conştiinţa a ceea ce trebuie să spui şi a ceea ce nu trebuie să spui atunci ştii să fii un om social fără să fii golit de taina ta sau să fii un om cu o intimitate, din care se strecoară lucruri care încurajează viaţa publică.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş