Soluţia mersului încet şi bicarbonatul

Dacă vrei să vezi lucrurile din jur la reala lor valoare trebuie să mergi încet, să contempli. Dacă mergi încet, nu mai transpiri mult. Iar dacă transpiri mult poţi să iei bicarbonat şi să te ungi la axile (la subsoară) şi transpiraţia se împuţinează. Doamna vânzătoare a avut dreptate: dacă nu ai alergie la acizi merge cu bicarbonatul.

Se presupune adesea că mersul încet nu afectează inima. Sau dacă mergi încet ai probleme cu inima. Dacă îţi acoperi capul cu şapca soarele e ţinut la depărtare iar dacă îţi laşi capul să fie afectat de ultraviolete poţi să ai vertijuri (ameţeli) sau cefalee (dureri de cap).

Însă doctorii ştiu prea puţină greacă, şi cu toate astea toate medicamentele sunt cam în greacă. Iar tinerii care sunt în trend folosesc din plin cuvinte americane, fără ca vreunul să înceapă să viseze în limba engleză. De ce să visezi într-o limbă în care vorbeşti numai pentru ca să fii la modă? Şi de ce să foloseşti un singur cuvânt pentru realităţi care pot fi spuse în mai multe feluri de cuvinte?

Spre exemplu: merg încet. Pot merge şi alene, şi contemplativ, pot merge tăcut, îngândurat, taciturn, vesel în inima mea, tandru. Pot doar merge? Când merg fac mai multe lucruri, mă gândesc în mai multe direcţii. Şi pe cine interesează asta?

Şi ce rost are bicarbonatul în toată povestea din această seară? Şi de ce e o poveste? De ce trebuie să pui semnul întrebării după toate lucrurile pe care nu le ştii?

Bicarbonatul e „sarea acidului carbonic, în care un atom de hidrogen a fost înlocuit cu un metal”. Iar acidul carbonic este „un acid slab, care se obţine din dizolvarea bioxidului de carbon în apă”. Iar bioxidul de carbon se mai numeşte şi anhidridă carbonică. Iar anhidrida este o „substanţă anorganică care, reacţionând cu apa, formează un acid”. Şi acidul ce este? Şi lacrima ce este? Şi căldura ce este? Şi ce este când nu este? Şi dacă nu este? Poate că este…

Excesul de cuvinte e tot la fel de dăunător pentru dialog ca şi penuria de cuvinte.
– De ce nu ai folosit sărăcia de cuvinte?
-Poate că o să folosesc şi această sintagmă.
-Ce înseamnă „sintagmă”?
-Sintagma este „unitatea semantico-sintactică stabilă, formată dintr-un grup de două sau mai multe cuvinte între care există raporturi de subordonare”. Adică este o expresie, o locuţiune, o zicere. „Sărăcie de cuvinte” suportă raporturi de subordonare. De ce nu au relaţii de subordonare?

Expresia este o unitate semantică, o unitate a cuvintelor, pentru că au acelaşi sens cuvintele sau formează un sens, dar în acelaşi timp, făcând parte dintr-o propoziţie, face ca membrele ei să aibă raporturi sintactice. Familia mea este o sintagmă? Noi reprezentăm o unitate pe care unii o binecuvintează, pe când alţii o înjură. Noi suntem legaţi de alţii sau de ei. Ei sunt alţii pentru noi.

Noi ne vedem cu alţii. Alţii ne spun despre efectul bicarbonatului, despre rata şomajului, despre salarii, despre încălzirea globală, despre numărul la pantof, despre copilul lor de un an, despre preţul cireşelor, despre noul supermarket…Noi mergem încet. Ei merg încet. Ei merg repede. Şi mai şi fumează în timp ce merg. Iar noi trecem prin spatele lor şi le luăm fumul în nas şi ne gândim unde să găsim Critica raţiunii pure

De unde ideea de critică? De ce să critici pe cineva care nu te-a rugat niciodată să îl critici? Critica are criterii sau, când blufează devine autocritică? Deşi critic înseamnă: agitat, tulbure, frământat, zbuciumat, grav,periculos, greu, primejdios, totuşi a critica înseamnă: „a examina evidenţiind defectele şi cauzele lor, arătând mijloacele de remediere ale defectelor”. Însă când e treaba cu arta (e cumva o glumă?), se spune: „a aprecia critic, subliniind valorile etice şi artistice”.

De ce să critic? Când oamenii se critică înseamnă că au lucruri pe care se bat. Cu ideile de remediat e numai pentru dicţionar. Când e vorba ca cineva să te critice mai întâi te înjură, îţi dă o palmă sau te scuipă şi apoi îţi zâmbeşte frumos.

Însă amestecul dintre bioxidul de carbon şi apă face să rezulte acidul carbonic. Iar acidul carbonic se numeşte aşa pentru că el conţine mult carbon. Iar carbonul este un „metaloid, existând în natură sub formă de grafit, în cărbunele de pământ şi în bitumuri, şi în bioxidul de carbon, fiind component de bază al tuturor substanţelor vegetale şi animale”.

Adică mi-am dat cu cărbuni la subraţ ca să nu mai transpir? Însă, dacă mai caut şi definiţia cărbunelui, o să dau de faptul că mi-am dat la subraţ cu resturi de plante din timpuri străvechi. Deci timpurile străvechi sunt bune şi pentru timpurile contemporane. Istoria contribuie la mirosul meu iar eu, pentru că sunt mai cultivat, mă chinui să tai frumoşii tei din faţa blocului.
-Vreţi să tăiaţi teii?
-Nu! Nu eu…Dar dv. ştiţi ce este o metaforă?
-De ce ar trebui să ştiu ce e o metaforă?
-Da, chiar aşa, de ce trebuie să ştiţi ce este o metaforă?!
-Dar de ce trebuie să ştim ce e o metaforă?
-Pentru că o metaforă este ceva care ne poartă de la cuvinte spre sensurile cuvintelor. Ei spun că trebuie să substituim cuvântul-obiect, cu cuvântul-imagine. Însă cred că e complicat să pui pe frumoasă, în sintagma frumoasă ca o dragoste, fără să trăieşti metafora.

Odată m-am luptat cu obsesia versului: „ea era frumoasă ca umbra unei idei”. În ecuaţie, ea era nu frumoasă, ci o umbră. Ea era ea, o femeie iar ideea era pe plecate. Ideea fugea, se prelingea în noapte, pleca. Ea era frumoasă înseamnă ea pleca. Dacă pleca, nu era frumoasă. Ea fusese frumoasă cândva în inima mea. Ea era frumoasă ca o idee înseamnă că ea era frumoasă ca o bucurie. Când am o idee bună mă bucur. Dar când, ea era frumoasă ca umbra unei idei nu înseamnă că mă mai bucur de ea, ci că ea a rămas în inima mea, ca o umbră a frumuseţii şi a iubirii trecute. Trist, nu? Să vorbeşti frumos despre fiinţe care s-au despărţit de tine dureros înseamnă să fii trecut frumos peste traume.

Amintiri de profesor ratat sau amânat. Dacă ar fi să predau undeva sau să mai vreau să predau ar trebui să fac un curs despre totul şi nimic. Nu despre toate şi nimic, ci despre lucruri esenţiale fără morga că acele lucruri sunt esenţiale ci sunt pur şi simplu.

-Şi ce are predatul cu bicarbonatul?
-Şi ce are Băsescu cu Traian, împăratul Romei?
-Şi ce are televizorul cu vrăjitorul din oz?
-Şi ce are căldura cu prefectura?

Cred că ştiţi despre ce e vorba. Este vorba despre mersul încet care nu e productiv deşi e sănătos şi despre mersul rapid care e profitabil dar te bagă repede în pământ. După mersul încet stai pe scaun, dacă ţi-l oferă cineva, şi te uiţi. După mersul repede, dacă îţi oferă cineva scaunul, stai jos şi îţi tragi sufletul. Nu este interesant că românul, ţăranul român, care nu a învăţat şocală dar cunoaşte ritmurile naturii şi ale omului, vorbeşte despre trasul sufletului şi după oboseală multă şi când moare omul?

„Îşi trage sufletul…Nu mai trăieşte mult, Părinte!”…”Şi-a tras sufletul, a înghiţit de trei ori în sec, a dat ochii roată în casă şi şi-a înghiţit hapul”…Treaba e, că dacă mergi repede sau încet, dacă alternezi ritmurile, ajungi tot acolo. Iar cei care nu au bani mulţi preferă să fie îngropaţi în pământ, pe când ceilalţi în beton.

Apropo de beton. Curgea cimentul preparat din betonieră iar ei doar îndreptau moluzul. Moluzul, ca şi sintagma sau ca uniunea reprezintă unităţi de existenţă de sine stătătoare, care au o relaţie cu noi. Eu priveam moluzul iar el nu mă privea pe mine, deci eram într-o relaţie de indiferenţă reciprocă. Sintagma, deşi folosită de către mine, nu cunoaşte ce este aceea o uniune.

Până aici a fost bicarbonat. Soluţia este să mergi încet dar rapid.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *