Cunoaşterea Tipicului bisericesc sau a Rânduielilor slujbelor este neapărată pentru preot şi pentru cântăreţul de la strană. Între cei doi, în timpul slujbei, se vorbeşte în primul rând limba, dialectul tipiconal al slujbei. Dacă vreunul dintre ei este defectuos la aceste capitol, slujba are sincope deranjante. Tipicul este coloana vertebrală, insesizabilă de credincioşii neiniţiaţi, a oricărei slujbe a Bisericii. La fiecare slujbă există cărţi speciale, se fac gesturi speciale, e nevoie de materii speciale, pentru care trebuie să existe o pregătire prealabilă.

De aceea eşti întrebat cel mai adesea: Ce îmi trebuie pentru Sfeştanie? De ce avem nevoie la Cununie? Ce ne trebuie pentru Botez? Pregătirea pentru slujbă trebuie să se facă de fiecare parte: a preotului, a cântăreţului, a credincioşilor. Cei mai dezavantajaţi sunt credincioşii care nu ştiu în ce constă pregătirea şi nici nu au de unde să se informeze atât de repede. Însă Tipicul reprezintă ordinea slujbelor, ce zice preotul şi cântăreţul în timpul slujbelor dar şi ceea ce trebuie să simtă fiecare în timpul slujbelor.

Pentru variantele tipiconale diverse, slujba, rânduiala slujbei nu consta numai în ordinea răspunsurilor la o slujbă ci erau şi un mod de a trăi slujba. Exagerarea cea mai frecventă în domeniul Tipicului ia forma raportării riguroase la Tipic, la cel uniformizat, de unde şi apelativul de tipicar, dat celui care dă preeminenţă slujbei dar nu şi modului în care trebuie să ne rugăm la slujbă, adică interiorităţii participanţilor.

Acolo unde se urmăreşte în mod ostentativ citirea întregii slujbe se consideră că slujba trebuie împlinită indiferent de ceea ce simt cei care asistă la ea. Acolo însă, unde slujba e scurtată, din varii motive, se merge pe ideea că trebuie să ne axăm pe conţinutul principal al slujbei şi pe încadrarea în timp a ei. Timpul şi starea improprie a participanţilor dictează în cele din urmă o micşorare tipiconală a slujbei dar şi numărul de slujbe care îi sunt cerute unui singur preot.

Luat in abstractum, Tipicul pare o lege inflexibilă pe când el este un îndrumar. E un ghid care ne ajută în săvârşirea Tainei, a slujbei. Faptul că Tipicul nu este numai o regulă de parcurs de la cap la coadă ci şi un mod de manifestare a evlaviei, un mod de a trăi credinţa se observă din interpretările, ierminiile făcute la cult, la fiecare cântare şi gest în parte. Chiar dacă ele nu ar exista, să zicem, sau noi nu le-am cunoaşte, nu putem presupunem că facem nişte slujbe care nu au niciun sens, care sunt derulări la întâmplare a unor rugăciuni şi acte liturgice. Necunoaşterea sensului tainic, duhovnicesc al Tipicului nu trebuie să ne facă să credem că Tipicul e o carte de ritualuri care trebuie săvârşite automat, fără nicio semnificaţie personală.

Fiecare gest în parte, fiecare parte a slujbei are o semnificaţie adânc personală, ne vizează şi ne creează interioritatea noastră. Spre exemplu, ne pregătim pentru a începe Sfânta Proscomidie, adică să slujim Cinstitele Daruri, pâinea şi vinul ce vor deveni Sfânta Împărtăşanie, şi înainte de a ne îmbrăca cu Sfintele veşminte, rostim rugăciunea:

„Doamne, trimite mâna Ta din înălţimea Sfântului Tău locaş şi mă întăreşte spre slujba ce-mi este pusă înainte, ca, neosândit stând înaintea înfricoşătorului Tău altar, să săvârşesc Jertfa cea fără sânge. Că a Ta este puterea şi slava în vecii vecilor. Amin!”.

Această rugăciune tainică a preotului, care ar trebui să fie făcută în faţa Sfântului Altar, îmbrăcat în reverendă, ne pune într-o stare de adâncă umilinţă şi de slujire în faţa Stăpânului tuturor. Nu poţi să rosteşti aşa ceva impersonal şi fără teama şi evlavia adâncă în faţa Stăpânului tău, de la care ceri venirea Sfântului Duh. La o tălmăcire integrală a sujbelor (lucru pe care am bucuria să îl fac în particular) am observa că fiecare moment al slujbelor cere o sfinţenie uluitoare din partea tuturor participanţilor la slujbă, bineînţeles, preotul fiind primul vizat în toate.

Pentru cei care nu au văzut un Tipic în viaţa lor, le spunem că este o carte bisericească în care se stipulează, pe scurt, fiecare parte a slujbei. Tipicele vechi nu erau separate de ambianţa iermineutică a Tipicului. În Tipicul în uz în Biserica Ortodoxă Română, un Tipic uniformizat, se prezintă din păcate numai actele şi se indică cântările, zicerile preotului şi ale stranei, fără să se spună prea multe despre starea interioară a participanţilor. Însă, se presupune, că toţi au cunoştinţe vaste şi o evlavie autentică vizavi de slujbe.

Tot la fel stă treaba şi cu receptarea dogmelor şi a canoanelor bisericeşti. Dogmele Bisericii sunt chintesenţa dezbaterilor sinodale de la cele 7 Mari şi Sfinte Sinoade Ecumenice, care au fost formulate la sfârşitul dezbaterilor ca atare, ca oros, aşezământ, hotar al credinţei. Canoanele bisericeşti au fost formulate la Sinoadele ecumenice şi la sinoade locale şi pe baza lor s-au format statutele Bisericilor autocefale ortodoxe, armonizate cu realităţile practice ale Bisericii.

Când vorbim de Tipic, dogme şi canoane vorbim de trei cărţi distincte, care au o interconexiune perfectă, în faţa unui comentator care vrea să îşi însuşească adâncimile de gând ale Bisericii. Dacă Tipicul se ocupă de modul cum se fac slujbele, dogmele reprezintă o parte din chintesenţa credinţei ortodoxe iar canoanele reprezintă normele de comportament ale fiecărui ortodox în parte. Cel mai adesea, numai clericii erudiţi sau specialiştii în Teologie au o cunoaştere bogată în acest domeniu iar cunoaşterea lor este, din păcate, excepţională. Dacă întâlneşti un credincios fără studii teologice cu cunoştinţe bogate în aceste domenii e semn că e un autodidact sagace.

Se mizează prea puţin pe explicaţia cultului, a tipicului şi a semnificaţiilor sale în predicile noastre, şi tot la fel de puţin explicăm oamenilor credincioşi forţa de gând şi de viaţă a dogmelor Bisericii şi a Sfintelor canoane. Structura interioară a vieţii ortodoxe, în viziunea noastră, are la bază viaţa orânduită de tipic, de dogme, de canoane, de tălmăcirile la Scriptură şi la Părinţi.

De ce am pus în primul rând Ticipul? Pentru că am început articolul din perspectivă intern eclesială, din punctul de vedere al unui preot, care pleacă de la slujbe, în faţa credincioşilor săi, pentru a vorbi de rostul, semnificaţiile, adâncimea lor, pentru ca mai apoi, să deruleze discuţia spre trăirea adâncimilor vieţii ortodoxe. Din punct de vedere funcţional, preotul e perceput cel mai adesea ca liturgist în cadrul direct al Bisericii, însă tipicul este forma exterioară de manifestare a preotului, modul de exprimare al evlaviei sale.

În inima vieţii preoţeşti stă însă certitudinea credinţei şi viaţa umplută de harul Treimii, care e o urmare directă a studiilor teologice, a curăţirii de patimi şi a deplinei racordări interioare la respiraţia Bisericii, la modul de vieţuire în Biserică. Tocmai de aceea, când preotul e mai mult liturgist decât trăitor, dă aparenţa că slujbele se fac rapid, că ele nu presupun mult efort şi nici conştiinţă prea multă. Însă acolo unde viaţa interioară primează, atenţia la suflet, iar tipicul şi slujba sunt pelerina vieţii interioare, fiecare slujbă este o concentrare enormă, o dăruire, o epuizare fiinţială, un act de totală jertfă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Deşi viaţa preoţească e o trăire din slujbe şi prin slujbe, e o umplere de harul şi pacea slujbelor, nu se poate sluji fără umplerea de harul credinţei şi de normalitatea gândirii ortodoxe, care se extrage din dogme, canoane, Scriptură, Vieţile Sfinţilor, Tâlcuiri şi studii diverse. Slujbele sunt un cadru în care se exercită bogăţia de gând şi de inimă pe care o dobândim mereu prin studiu şi înţelegere. Acolo unde se exagerează ori cu slujbe fără citire, ori cu citirea fără slujbe se observă ba faptul că se fac slujbele dar ele nu sunt înţelese, nu pot fi explicate, ba că există prea multe explicaţii pentru fiecare dintre gesturile şi zicerile liturgice dar prea puţină implicare şi bucurie dumnezeiască în timpul slujbelor.

Semnul că există o înţelegere a slujbelor, a cărţilor sfinte, a vieţii ortodoxe e trăirea realei stări de bucurie, a stării duhovniceşti de împlinire şi evidenţa faptului că înaintăm, că sporim, că ne vedem şi mai mult lipsurile, dar în acelaşi timp observăm că ceea ce ieri numeam cunoaştere, astăzi ni se pare că e neştiinţă, că suntem încă la început de drum cu toate.

Interpretarea surselor credinţei Bisericii apare tocmai în această stare, în care simţi că vrei să înţelegi, că vrei să trăieşti viaţa şi sfinţenia Bisericii dar în acelaşi timp percepi foarte acut faptul, că orice cunoaştere a lor devine icosistentă în mod existenţial pe zi ce trece şi e nesatisfăcătoare continuu. Ceea ce ieri ştiai despre credinţă, astăzi ţi se pare prea puţin. Exegeza reală apare atunci când este trăită ca o necesitate personală, când e o nevoie reală a noastră.

Însă exegeza e cea mai mare normalitate a raportării la credinţa şi viaţa Bisericii, ca una care presupune racordarea noastră la un fel de a fi care necesită o asumare conştientă şi totală. Ca să cunoşti ce înseamnă un cuvânt al Scripturii, ce semnificaţie are o zicere, o cântare ortodoxă, pentru a ştii cum se trăia într-un secol anume, avem nevoie de studii şi în acelaşi timp de poziţionări personale faţă de ceea ce citim. Interpretarea surselor apare tocmai în tensiunea interioară dintre nevoia de a cunoaşte şi a trăi ortodox şi sursele care ne vorbesc prin harul lui Dumnezeu.

Dumnezeu e Cel care ne retrimite mereu la surse, la Scriptură, la Tradiţie şi la viaţa Bisericii pentru a înţelege ceva şi prin El, noi ne poziţionăm într-un anume fel faţă de ceea ce înţelegem cu toată fiinţa noastră. Pentru că la noi Teologia este o realitate ce se trăieşte cu toată fiinţa nu numai cu mintea sau cu inima, interpretarea trebuie să fie duhovnicească şi să vizeze întreaga noastră fiinţă. Sensul interpretării trebuie să fie unul soteriologic, care să ne ducă la mântuire, însă în acelaşi timp să aibă o concreteţe admirabilă pentru mediul în care trăim şi activăm.

Dacă din viaţa şi modul de a trăi al Bisericii nu extragem un mod de a reacţiona viabil pentru noi, atunci ne manifestăm impropriu persoanei şi capacităţilor noastre. Mai pe înţeles, dacă eşti preot în mijlocul oraşului, trebuie să extragi un mod de a fi din viaţa Bisericii, să trăieşti într-un mod anume, în care să fii compatibil cu oamenii care te vizitează şi vor să le fii preot. Trebuie să ai specializarea teologică, modul de a fi al vieţii preoţeşti cablat la preocupările, întrebările şi la modul lor de existenţă. La fel, dacă eşti ieromonah, trebuie să fii pliat pe modul de a fi al mănăstirii tale, pentru a vorbi şi a te manifesta potrivit cu aşteptările care se cer de la tine.

Însă problema cea mai grea nu constă în citirea tipicului, a dogmelor şi a canoanelor sau a Scripturii şi a Sfinţilor, ci în modul interpretării lor şi în ceea ce alegi să practici în viaţa ta. Pentru că ceea ce îţi însuşeşti din aceste surse diverse trebuie să se armonizeze cu firea ta, cu rangul pe care îl ai în Biserică, cu comunitatea în care locuieşti, cu oamenii pe care îi păstoreşti. Maleabilitatea preotului faţă de mediu şi parohieni trebuie să fie uluitor de mare dar şi din partea acestora ar trebui să vină un mare ajutor, un mare sprijin.

Însă în nicio facultate sau academie ortodoxă nu se pregătesc preoţi reali, ci se primesc numai datele necesare pentru a fi un preot real, autentic. Biserica e cea care te formează ca preot: paradoxal dar adevărat. Preotul îşi dezvoltă conştiinţa preoţească şi personalitatea în mijlocul Bisericii, slujind şi trăind teologic. Numai că a te forma ca preot nu ţine numai de tine, ci şi de relaţiile dintre tine şi familia ta, dintre tine şi confraţii tăi, dintre tine şi ierarhul tău, dintre tine şi parohieni, dintre tine şi factorii de conducere ai comunităţii, dintre tine şi cei care te antipatizează, te detestă sau cărora le eşti indiferent.

Ispitele, singurătatea şi invidia de care este asaltat un preot, câteodată, tind să întreacă bucuria şi fericirea de a fi slujitorul Domnului. Nu cred că poate rezista vreun diacon, preot sau episcop tuturor atacurilor, asalturilor şi denigrărilor, dacă nu are o conştiinţă preoţească autentică, multă smerenie şi viaţă tainică, dar mai ales mult ajutor dumnezeiesc de la Stăpânul Însuşi. Toată lumea vrea să te testeze, toată lumea vrea să afle cine eşti, toată lumea încearcă să te minimalizeze, chiar dacă o face conştient sau nu. Tu nu eşti unul oarecare, chiar dacă, până mai ieri te jucai cu copiii lor sau te vedeau fără reverendă.

Ţi se cere să fii absolut, să fii sfânt mereu, să fii unic, să fii înger. Ţie ţi se cer, întotdeauna ţi se cer tot felul de lucruri şi calităţi şi ţi se dă prea puţin. Dacă ar fi să privim la rece lucrurile, numai un om inconştient sau un nebun, un om plin de iubire se mai face astăzi preot, monah sau ierarh. Pentru cineva care preferă să câştige bani repede şi să nu se implice prea mult în ceea ce face, preoţia este o sinucidere curată. Da, pentru sănătatea unui om normal, preoţia este o povară insuportabilă. Tocmai de aceea am spus, că nu cred, din ce simt că e preoţia, că poate cineva să o ducă, să fie cumva, în mic, compatibil cu ea, dacă nu ne ajută Dumnezeu, Căruia Îi slujim şi ai Cărui robi Îi suntem.

Did you like this? Share it: