Buzunarele au o mare relevanţă teologică în viaţa socială, ele reprezentând o radiografie a inimii noastre dar şi a poziţiei sociale pe care o ocupăm. Cine scoate din buzunar ca să ajute pe altul sau buzunarele reverendelor care au bomboane pentru copii şi bani pentru durerile multiple sunt foarte stimate, apreciate, iubite. Buzunarul care se desface spre durerile aproapelui vorbeşte despre calitatea inimii noastre.

Buzunarele conţin cheile, portofelul, telefonul celular, batista…Ele sunt expresia intimităţii, fie că păstrează în ele lucruri intime, fie că sunt doar locul de respiro al mâinilor noastre, dar ţin şi locul simbolic al fiinţei noastre lăuntrice. Un buzunar care nu se deschide la durerile altuia, la durerile lui reale, e ca o gură închisă sau ca un prieten care nu se cunoaşte la nevoie. Buzunarul îmi păstrează notele intimităţii, însă, în acelaşi timp, mă demonstrează ca om printre oameni.


Om de omenie
are încă relevanţă pentru unul ca mine. Omul care îşi arată, îşi demonstrează umanitatea, bunăvoinţa, este un om care participă cu întreaga fiinţă la fiinţa ta, fără ca gesturile sale să fie marcate de utilitarism. Fiind obsedaţi de pestriţul populaţiei metropolitane credem că în toată România lucrurile se petrec la fel. Însă nu există peste tot în România suspiciunea, prefăcătoria şi laşitatea pe care o întâlnim într-o metropolă ca Bucureşti. Acolo unde oamenii se cunosc, unde se respectă şi se acceptă lucrurile stau altfel.

Suspiciunea continuă, antenţia la buzunare, apare acolo unde nu există grade de recunoaştere şi de socializare şi unde străinii sunt străinii care ne percep, la rândul lor, ca pe nişte străini. Cosmopolitismul marilor oraşe îşi plăteşte alienarea prin conţinutul buzunarelor. Buzunarele decid dacă trebuie să fi primit într-o local sau într-o funcţie şi nu propria ta persoana. Buzunarele şi CV-ul, cele două reificări ale fiinţei tale sunt cele care te reprezintă.

Buzunarul gros reprezintă obrazul subţire: asta în teorie. În practică, buzunarul gros e de multe ori o expresie a-teologică a persoanei. Buzunarul reprezintă o expresie teologică a fiinţei noastre dacă el are o implicare fericită în viaţa semenilor noştri. Acest buzunar teologic, ca o prelungire a credinţei şi a iubirii inimii e cel care umanizează pe oameni. Gesturile care umanizează sunt cele care deschid buzunarul sau ne pun în starea de slujitori ai aproapelui nostru.

În „Învăţătura celor 12 Sfinţi Apostoli” sau „Didahia Apostolilor” la I, 5, se specifică îndemnul: „Să asude milostenia ta în mâinile tale până cunoşti cui dai!”, cf. versiunii în lb. rom., din col. PSB, vol. 1, trad., note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 26. Îndemnul nu are în vedere, credem noi, rezerva, precauţia faţă de cei cărora le facem milostenia, ci atenţia la folosul adânc, duhovnicesc al nevoilor persoanei. Milostenia care asudă în mâna noastră, care are prevedere, reclamă persoane cu nevoi delicate, profunde.

Milostenia e grabnică, pentru oricine are nevoi elementare, dar este şi plină de prevedere, de duhovnicie, pentru cei care au nevoi duhovniceşti, sfinte. Una e să ajuţi pe cineva să îşi ia o pâine sau un tricou şi alta e să dai o milostenie unui student la Teologie ca să-şi cumpere cărţi sfinte sau unui preot să îi facilitezi o bursă de studii pentru specializare. Milostenia care trebuie să asude în mâna şi portofelul nostru, credem că e mai degrabă rezervată celor cu nevoi şi aspiraţii speciale.

În viaţa mea am fost binecuvântat din plin de oameni cu milostenii planificate, orientate spre scopuri speciale. De la aceştia am învăţat să fac milostenii curente, dar, mai ales, să mă gândesc la ajutorări speciale pentru oameni speciali. Şi milosteniile cele mai mari şi mai pline de bucurie sunt cele care iau prin surprindere şi care demonstrează că au fost planificate, gândite până în cele mai mici detalii.

Milostenia nocturnă, planificată a Sfântului Ierarh Nicolae ( + 6 decembrie), către tatăl cu cele trei fete sărace, care trebuiau să se căsătorească este exemplu de discreţie şi de privire în perspectivă a vieţii celor pe care îi ajuţi. Adesea noi dăm milostenie fără perspectivă, în grabă, unor oameni mai puţin sau mai mult cunoscuţi. Însă milostenia nu se face numai faţă de străini ci şi faţă de oameni apropiaţi. Şi nu este nimic mai frumos decât să surprinzi pe oameni cu gesturile tale de ajutor, formate din bani, cărţi, haine, facilitări de diferite taxe sau drumuri…

Milostenia planificată, milostenia care se interesează la sigur de ce are cineva nevoie este milostenia care umanizează foarte mult.

Cunosc personal câteva doamne credincioase extrem de devotate Bisericilor şi Mănăstirilor noastre, pe care le ajută în mod regulat, planificat. Dacă la o Biserică comandă perdele pentru geamuri din banii lor, la alta aduce vreo icoană sau mochete pentru Sfântul Altar. Mă desfată bucuria pe care o au ca să ajute. Însă milosteniile lor nu vizează lucruri redundante ci lucruri esenţiale pentru bunul mers al Bisericii sau Mănăstirii respective.

La Mănăstirile sărace, oamenii merg cu făină, cu mălai, cu haine, cu ulei şi ceapă în pelerinaj. Nu merg numai ca să primească, ci să şi dăruie. Masa gratuită de la Mănăstire vine ca o dragoste a vieţuitorilor ei pentru vizitatori sau pelerini. Însă omul care se simte, care vrea să fie de ajutor, nu aşteaptă să fie rugat, ci el se propune. Aşa că există meşteri sau pictori care lucrează şi pe gratis sau mireni care vin şi muncesc împreună cu monahii la diferite treburi din gospodăriile monahale.

Teologia buzunarelor este de fapt teologia muncii. Buzunarul cinstit conţine rodul muncii cinstite. Pentru cei care au strâns bani necinstiţi şi vor să se îndrepte, milostenia cu bani necinstiţi ( deşi există multe discuţii în cadrul acestei chestiuni), credem noi, aduce o mare şi reală despovărare de păcate. Însă despovărarea de avutul ilegal presupune o renunţare la ilegalităţi şi nu o continuare a lor. Milostenia umple de lacrimi pe om, de dragoste, pentru că îl face uman, sensibil, smerit.

Nu pot credita un om drept sensibil dacă nu e milostiv. Milostivirea reprezintă o dovadă a umanităţii proprii. Folosul milosteniei este reprezentat de binecuvântările multiple ale lui Dumnezeu care ne umplu fiinţa. Bucuria, veselia inimii, lacrimile, nădejdea, smerenia sunt o urmare a milosteniei, a compătimirii fratelui nostru.

Şi aşa cum spunea un Dumnezeiesc Părinte al Patericului Egiptului: atunci când nu vom mai avea căi, drumuri către aproapele nostru, atunci e semn că sfârşitul veacului e aproape. Când nu vom mai avea nici buzunare deschise, nici cuvinte, nici lacrimi, nici rugăciuni şi nici dragoste pentru aproapele nostru sau nici măcar saluturi banale, cotidiene, e semn că am devenit altceva decât oameni.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: