Casa ca educator

Am beneficiat din plin şi cred nedezminţit în logica dumnezeiască a acestui sfat al Sfântului Antonie cel Mare: „Precum peştii zăbovind la uscat, mor, aşa şi călugării, zăbovind afară din chilie, sau petrecând ca mirenii, se slăbănogesc către tăria liniştei. Deci, trebuie, precum peştele la mare, aşa şi noi la chilie să ne grăbim; ca nu cumva zăbovind afară, să uităm păzirea cea din lăuntru” [1].

Statul în casa sau în chilia noastră ne educă spre isihie, spre liniştea interioară. Dorinţa mondenă trebuie să piardă teren în faţa dorinţei pentru liniştire, pentru rugăciune şi studiu. Nu poţi să fii un ortodox autentic fără liniştire interioară, fără întoarcerea curentă spre înăuntru, fără judecarea de sine. Teribila noastră degringoladă interioară se formează când uităm de liniştirea de sine şi presupunem că viaţa în societate nu ne destructurează interior, nu ne impersonalizează, atunci când nu are limite. Revenirea în sine, reluarea faptelor zilei în faţa conştiinţei, judecarea lor din perspectiva poruncilor lui Dumnezeu şi a conştiinţei noastre arată binele sau nebinele mersului afară, al vieţii sociale.

Perspectiva Sfântului Antonie nu este pur monahală, ci autentic ortodoxă, ea vizând pe mireni şi pe monahi deopotrivă. Casa ca linişte, casa ca intimitate, casa ca loc de rugăciune, casa ca loc de nevoinţă, casa ca loc de studiu reprezintă tot atâtea particularităţi ale vieţii ortodoxe, care ajută la dezvoltarea duhovnicească. Când casa e locul din care vrei să evadezi e semn că accedia sau marasmul a pus stăpânire pe noi. Dar în măsura în care, casa ne dă linişte şi intimitatea e cea care ne creează, ieşirea în societate e o rupere de bine pentru vârtej, pentru dezordine.

Ieşirea în dezordine are nevoie de ordinea pe care statul în casă ne-a adus-o. Rolul nevoinţei, al citirii, al liniştirii e acela de a ne stabiliza interior. Statul în casă cu efecte benefice este la antipodul alergării dispersate pentru existenţă. Când ieşi ca să îţi plăteşti taxele, să mergi la muncă, să faci piaţa, să mergi la o întâlnire importantă eşti într-un spaţiu unde nu îţi mai aparţii în totalitate ci eşti constrâns să ai nişte reflexe impersonale sau educate. Gradul de generalizare al socializării ţine de diversitatea şi de gradul de anonimitate a participanţilor la socializare.

Avem de-a face cu o mare de oameni care merge cu noi în metrou, pe stradă, în instituţii şi locuri publice, cu o mare de oameni complet anonimă pentru noi în marele oraşe. Anonimatul e substanţa societăţii postmoderne. Anonimatul educat, cu anume cutume e cel care merge la concert, la un meci de fotbal sau la Biserică. Cel mai dureros lucru pe care îl trăiesc ca preot e masa anonimă de credincioşi din faţa mea, atunci când oamenii care vin la slujbă nu au nimic de-a face cu oamenii pe care îi întâlnesc regulat.

Dacă în casă personalizarea noastră este căutată, dorită, impersonalismul ieşirii din casă e cerut de nevoia de a nu deranja pe cei cu viziuni diferite de existenţă. Mersul pe stradă are un tipic al său. Trebuie să nu calci pe picioare pe alţii, să nu priveşti obscen sau denigrator, să nu ai reflexe de om necizelat…Numai când te întâlneşti cu un amic, cu un prieten, cu un cunoscut, strada permite o discuţie intimă, personalizantă. Când îţi strigi pe stradă dorinţele sau ţi le scrii pe garduri dai dovadă de huliganism şi de bădărănie.

Discuţiile loc privat versus loc public sau atitudine personală versus atitudine protocolară, impersonală trebuie rezolvate în mod intim de fiecare în parte. Casa, familia, persoana şi libertatea noastră sunt amprente ale vieţii private, care, într-o lume normală, nu ar trebui să vexeze pe nimeni. Aspectul public al vieţii noastre îl reprezintă manifestările noastre publice, cu o anumită limită, integrate în calitatea noastră de cetăţean şi de prestator al unei munci deschise faţă de alţii. Eu, ca cetăţean, trebuie să respect legile statului, să îmi plătesc taxele, să îmi îndeplinesc munca în care m-am calificat, în perimetrul contractului în baza căruia sunt angajat, fapt pentru care îmi sunt alocate nişte drepturi şi facilităţi.

Viaţa mea publică este exprimată constituţional şi reglementată contractual. Atâta cât eu nu încalc legislaţia statului şi nici statutul meu contractual şi mi-am terminat norma zilnică de muncă în folosul societăţii atunci intru în viaţa mea privată, pe care mi-o trăiesc de la locul de muncă spre casă, acasă, în locurile unde eu vreau să mă destind sau să mă odihnesc. Relaţiile de prietenie, de rudenie, de amiciţie ţin de viaţa privată.

Însă, bineînţeles, eu am viaţă privată şi când sunt la locul de muncă. Viaţa mea intimă ţine de lăuntrul meu. Numai că la locul de muncă nu mă pot manifesta plenar ca în intimitatea casei mele. Când se trăieşte spaţiul public al muncii ca acasă, apar derapajele grave de la normele moralităţii şi ale bunului simţ. La fel, când în spaţiul public al librăriei, al bibliotecii, al sălii de cinema, al sălii de operă sau pe stadion se trăieşte intimitatea la cote alarmante avem de-a face cu oameni care nu şi-au dat seama că viaţa socială are norme de educaţie şi de bun simţ.

Consumarea dragostei în public, obscentăţile publice sau răfuielile cu pumni şi picioare sunt urmări ale lipsei de departajare între aspectul public şi cel privat. Dacă statul în casă ar fi considerat o muncă de cizelare interioară, de despătimire, de educare a noastră, ieşitul afară ar da dovezi de multă verticalitate personală. Făcutul şi creşterea copiilor, educaţia, informarea, studiul, învăţarea manierelor sociale, consumarea relaţiilor maritale şi de rudenie se fac în casă. În casa sau în casa şi în curtea noastră ne putem manifesta intimitatea.

Când intimităţile se consumă pe stradă ai impresia că trebuie să generalizăm dezbrăcatul. Însă dezbrăcatul ţine numai de casă şi nu de alte locuri. Plaja nudistă sau semi-nudistă, pictorialele sexy sau porno, decolteul prea mare şi fusta prea scurtă nu sunt amprente ale unei vieţi ortodoxe, conştiente de rolul trupului şi al pudorii în societate, cât şi în viaţa intimă. Provocarea vestimentară este semnul unui suflet devastat de neorânduială, de impulsivitate şi de moliciune. Când vrei să fii numai un trup interesant sau să ai numai un trup interesant spui de fapt că trăim într-o lume în care numai trupul mai e valorificat şi nicidecum adâncimile sufletului, ale omului în totalitatea sa.

Casa e locul unde ruşinea e păstrată prin dragoste şi unde trupul e perceput ca o liniştire, ca trupul soţiei sau al copilului tău, faţă de care ai delicateţe, respect, pudoare. Intimitatea rezolvă problema limitei, a decenţei de la sine. Intimitatea pe care o ai cu soţia ta nu poţi să o ai cu copilul tău. Cu copilul tău ai intimităţile care îl ajută să crească normal. Cu soţia ta ai intimităţile prin care, căsătoria, ca legătură harică, v-a făcut un singur trup în Hristos. A ieşi gol în faţa copiilor tăi sau a-i învăţa cu picanterii sexuale şi cu comportamente depravate nu înseamnă decât dovada marcantă că eşti un părinte iresponsabil.

Intimitatea trebuie să fie responsabilă. Tocmai de aceea mersul afară nu trebuie să însemne o dezgolire a ta de fobii şi de umori în faţa altora ci momentele în care tu depui mărturie asupra a ceea ce eşti, a schimbărilor pe care le-ai trăit în propria-ţi intimitate. „Păzirea sinelui”, a lăuntrului, de care ne vorbea Sfântul Antonie cel Mare în citatul de început, înseamnă tocmai construirea de sine pe care trebuie să o demonstrezi în societate. Ieşitul din casă e mereu un examen personal prin care trebuie să atestăm că suntem şi ne putem manifesta responsabil. Ieşitul din casă este un puternic consum de energie, ca să fii propriu unor cereri exprese la adresa persoanei tale.

De aceea, dacă nu eşti propriu ieşitului din casă, teme-te să faci pasul afară! Sau poţi să faci pasul afară şi să demonstrezi frivolitate, dispersie interioară, neatenţie, ineficienţă.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

[1] Cf. *** Patericul egiptean, în col. „Izvoare duhovniceşti”, tipărit cu binecuvântarea PS Andrei, Alba Iulia, 1990, p. 9.