Zi: 22 iunie 2007

Discursul presupune acţiunea de a te dispersa, de a te întinde într-o problematică, pentru a capta atenţia unui public. Cuvântul, potrivit etimonului său latin ( discursus,-us), nu presupune o liniaritate a mesajului, ci o plurivalenţă de semnificaţii care se substituie unei aşteptări. Discursul e o manifestare personală în faţa unei mase de oameni care aşteaptă un mesaj. Discursul trebuie să exprime mesajul şi nu să-l dilueze sau să-l facă abscons.

Mesajul politic, cultural, teologic, economic, dacă se încearcă să fie criptizat cu tot dinadinsul nu ajunge decât să fie strangulat şi oprit ca să ajungă la public. Şi strangularea discursului, apare, cel mai adesea, acolo unde se încearcă exerciţii de stil şi nu comunicarea unui mesaj. Mesajul care prinde la public este mesajul care are perspectivă, care te educă.

Asist, fără simpatie, la crearea unui nou limbaj de lemn, academicist şi fals-specializat, în care emoţiile şi durerile tind să se cerebralizeze continuu iar intelecţia să devină o constantă şi haotică perspectivă imaginativă. Dacă durerile şi emoţiile noastre sunt încadrate în această modă discursivă într-o perspectivă fals-intelectualistă, intelectualizarea gândirii tinde să se transforme într-o sumă de clişee ale imaginaţiei. Astfel, ce vreau şi ce simt se scriu cu morgă intelectuală, dar ce gândesc înseamnă de fapt ce îmi imaginez.

Însă cerebralizarea discursului e aparentă, pentru că mintea autonomă se joacă cu imagini şi este captivă imaginaţiei. Gândirea sănătoasă, teologică, doxologică este înlocuită cu o fastuoasă, barocă glosologie despre orice lucru nesemnificativ. Perifericul e ridicat la rangul de mare enunţ iar esenţialul devine un subiect de dezbatere ironic. Noua limbă de lemn a intelectualilor esteţi te lasă însă rece când numeri gândurile discursului, soluţiile şi coerenţa interioară a scrisului lor.

De ce se gândesc să înlocuie perspectiva şi substanţa comunicării cu o efeminată dorinţă a stilizării comunicării? De ce preferă un om, care doreşte să ne educe, să ne vorbească frumos fără să ne vorbească şi adevărat sau să ne înşiruie cunoştinţele sale lingvistice fără să ne ofere şi soluţii? Nouă ni se pare că aceşti oameni suferă de maladia sclipiciului, a etichetei. Dacă această modă a limbajului de lemn intelectualist va prinde teren, e pentru că dorinţa de distanţare a celor care îl creează faţă de vulg se doreşte a fi subliniată cu putere.

În loc de adevăruri hrănitoare, mântuitoare, primim încrengături nesăţioase de vorbe, de idei aruncate cu grebla, de strângeri de guşă ale emoţiei şi de uzmiri neîntrerupte, de sforţări neîntrerupte de a se fundamenta pe neant. Dincolo de o nesănătoasă ocupaţie cu literele şi cu semnificaţiile lor se observă o rupere a acestora de experienţa faptelor, a lucrurilor, de firescul relaţiilor inter-umane.

Îmi este dat de multe ori să văd cum un doctor sau un jurist sau un scriitor nu pot să vorbească pe înţelesul omului din faţa lor, pentru că nu vor să îşi iasă din puturoasa rigoare a blazonului. Preferă să dea definiţii învăţate mecanic decât să explice nişte lucruri la modul simplu. Un astfel de discurs, în care se urmăreşte rămânerea, cantonarea în modul nostru de a fi şi de a gândi arată un dispreţ total faţă de cei cărora le conferenţiem.

Însă discursul înseamnă ieşire înspre alţii, chiar alergare spre cei care ne ascultă. Te întinzi spre toţi pentru ca să îi îmbrăţişezi pe toţi. Căci discursul este încadrat conferenţierii, lui confero, care înseamnă a purta împreună cu alţii nişte adevăruri, nişte realităţi. Dacă conferenţiem, dacă ţinem discursuri în faţa oamenilor trebuie să avem bunul simţ să vorbim şi să ne manifestăm potrivit cu modul lor de înţelegere.

Privitul de sus nu este o invenţie a ţăranului, a neşcolitului ci a şcolitului care abia a muşcat din pâinea cunoaşterii şi crede că ştie în ce constă cunoaşterea, experienţa. Perspectiva are smerenie şi se demonstrează ca fiind smerită. Când nu te erijezi cu obstinaţie în formator de opinie, dar, în fapt, eşti un formator autentic, smerit, de fiinţă, de lăuntricitate, dovedeşti că specializarea profesională şi lingvistică nu sunt lucruri în sine ci instrumente pentru apropierea de oameni.

Dar când instrumentele apropierii devin zidurile care ne separă pe unii de alţii atunci perspectiva dialogului, a comunicării, a dragostei e spânzurată în propria noastră fiinţă. Iar nouă nu ne plac spânzuraţii ci oamenii care se îmbrăţişează, pentru că au cuvinte cu care să se ţină în braţe.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian