Zi: 24 iunie 2007

„Şi Iacov a mers mai departe în calea sa şi ridicându-şi ochii a văzut oştirea lui Dumnezeu [παρεμβολην θεου] adunată ca o tabără şi Îngerii lui Dumnezeu [αγγελοι του θεου] au ieşit în întâmpinarea sa”: acesta e textul scriptural de la Fac. 33, 2, Cf. Septuagintei. Acest text, unic în esenţa sa în cartea Facerii, face trecerea de la episodul despărţirii lui Iacov de Laban la cel al drumului familiei lui Iacov spre Palestina.

Evenimentul dumnezeiesc pe care îl vede Iacov autentifică existenţa Puterilor cereşti care slujesc lui Dumnezeu. Oştirea/armata lui Dumnezeu sunt Puterile cereşti, care au fost create de Dumnezeu şi Îi aparţin Lui. Sfântul Iacov vede extatic sau iconomic, într-o formă anume, pe Îngerii lui Dumnezeu care vin spre el şi el nu se teme de prezenţa lor.

În capitolul anterior, Iacov văzuse în vis pe Îngerul lui Dumnezeu. Şi lui Laban i se arătase Dumnezeu în vis şi îl mustrase pentru comportamentul său faţă de Iacov. Însă acum el vede direct, în vedenie sau iconomic oştirea lui Dumnezeu, adunată la un loc, într-o formă unitară [ ca semn că toată este la un gând la porunca lui Dumnezeu], care îl întâmpină pe el, pe cel nedreptăţit timp de 20 de ani de către socrul său Laban.

Titulatura de oştire a lui Dumnezeu nu e una arbitrară, ci este o realitate a Împărăţiei lui Dumnezeu şi o avem repetată de mai multe ori în Scriptură. Puterile cereşti au o orânduire ierarhică potrivit Tradiţiei Bisericii, lucru arătat cu maximă concreteţe extatică de către Sfântul Dionisie Areopagitul, văzătorul şi tâlcuitorul celor de sus. Cărţile sale sunt o introducere cuprinzătoare despre existenţa şi modul de manifestare al celor 9 cete cereşti şi cei care le-au citit sau le vor citi îşi vor da seama de acest lucru. Sfântul Dionisie a vorbit pe baza vederilor sale extatice despre Îngeri şi Împărăţia lui Dumnezeu.

În Fac. 2, 1 avem: „Şi s-au împlinit cerul şi pământul şi toată oştirea lor”. În ed. BOR 2001, ÎPS Bartolomeu a tradus:” şi toată podoaba lor”, arătând în n. h, p. 23, că în textul ebraic avem: „şi toată oştirea lor”. În ed. BOR 1988 avem textul Septuagintei. Deşi primele două capitole ale Facerii nu vorbesc despre crearea Îngerilor (după cum spun anumiţi Sfinţi, pentru ca oamenii acelor timpuri să nu îi cinstească pe Îngeri ca dumnezei], ierminia patristică a înţeles prin cer şi prin oştire de la Fac. 1, 1 şi 2, 1 o afirmare explicită a creării Puterilor cereşti de către Dumnezeu.

De la Fac. 2, 1 la Fac. 33, 2 nu mai apare ideea de oştire cerească. Ieş. 12, 41 este un alt verset important pentru tema noastră de cercetare: „Iar după trecerea celor patru sute treizeci de ani a ieşit toată oştirea Domnului din pământul Egiptului, noaptea.”, cf. ed. BOR 1988. Versetul nu se referă la poporul lui Israel, ci la Îngerii lui Dumnezeu care au păzit poporul lui Israel în Egipt, în timpul robiei şi care au ieşit împreună cu poporul şi au călăuzit poporul în pustiu.

Oştirea lui Dumnezeu apare subliniată la Ieş. 12, 41 din acelaşi motiv pentru care a fost subliniată şi la Fac. 33, 2, cf. LXX: ea este împreună cu cei care iubesc pe Dumnezeu, pentru că este trimisă de Dumnezeu să apere pe cei Sfinţi. Oştirea lui Dumnezeu sau a cerului apare şi la Ieş. 12, 51; Deut. 4, 19;17, 3; IV Regi 21, 3; 21,5; 23, 4; 23; 5; II Cronici sau II Paral. 18, 18…

La II Paralipomena 18, 18, Sf. Proroc Miheea spune: „L-am văzut pe Domnul şezând pe tronul Său, şi toată oştirea cerului stând împrejuru-I, de-a dreapta şi de-a strânga”, cf. ed. BOR 2001. Alte texte ale Scripturii referitoare la tema noastră: II Paral. 33, 3; 33, 5; Neem. 9, 6… La Sfântul Neemia, în textul ultim citat, apare: „Numai Tu eşti Domn; Tu ai făcut cerul şi cerul cerurilor şi toată statornicia lor, pământul întreg cu toate ale lui şi mările cu toate ale lor, Tu pe toate le chemi la viaţă şi Ţie Ţi Se închină oştirile cerului” [Neem. 9, 6], cf. ed. BOR 2001.

Is. 45, 12: „Eu cu mâinile am întins cerurile şi la toată oştirea lor Eu îi dau poruncă”, Cf. ed. BOR 1988. Cf. Ibidem, la Ier. 33, 22: „Precum e nenumărată oştirea cerească şi nenumărat nisipul mării, aşa voi înmulţi neamul lui David, robul Meu, şi al leviţilor celor ce-Mi slujesc Mie”; Dan. 4, 32: ” Toţi locuitorii pământului sunt socotiţi ca o nimica şi El face ce voieşte cu oştirea cerească şi cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să-L împiedice la lucrul Lui şi să-I zică: „Ce faci Tu?”; Apoc.19:19: „Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război cu Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui„.

Din Apoc. 19, 19 sau din Lc. 2, 13-14 [„Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând:Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”], se observă faptul că oastea lui Dumnezeu se manifestă la fel ca în locurile epifanice ale Vechiului Testament. Dumnezeul Savaot al Scripturii e Dumnezeul oştirilor cereşti. Dumnezeu Atotţiitorul sau Pantocratorul e Acelaşi Dumnezeu al oştirilor cereşti sau Creatorul/Făcătorul cerului şi al pământului.

Dumnezeu Savaot: I Regi 1, 3; 1, 11; 1, 20; 4, 4; 15, 2; 17, 45; II Regi 5, 10; 6, 12: „…ca să aducă chivotul Domnului, asupra căruia este chemat numele Domnului Savaot Cel ce şade pe heruvimi” etc. Dumnezeu Atotţiitorul: Rut 1, 20; 1, 21; Est. 4, 17; Amos 5; 16: „Domnul Dumnezeu Savaot, Atotţiitorul”. Toate citaţiile sunt cf. ed. BOR 1988.

Prezenţa oştirii cereşti în viaţa noastră este o prezenţă dorită de Dumnezeu pentru că este spre ajutorul nostru. Îngerul Domnului o găseşte pe Agar în pustiu [Fac. 16, 7]; doi Îngeri merg în Sodoma [ Fac. 19, 1]; Îngerul Domnului îl opreşte pe Sfântul Avraam să îl junghie pe fiul său Isaac [ Fac. 22, 1]; Sfântul Iacov are o vedenie în vis: „a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea” [Fac. 28, 12].

Îngerii lui Dumnezeu vin şi povăţuiesc, vin şi îi ajută pe cei Sfinţi, vin şi împlinesc pedeapsa lui Dumnezeu. Îngerii ne străjuiesc, cum spune Sf. David [ Ps. 33, 7] dar tot ei ne şi pedepsesc: ” Şi a ieşit îngerul Domnului şi a bătut în tabăra Asiriei o sută şi cincizeci de mii; iar dimineaţa, la sculare, toţi erau morţi”[ Is. 37, 36]. Când Sfântul Daniel era în groapă: ” Dumnezeu a trimis pe îngerul Său şi a astupat gura leilor” [Dan.6, 23]. După Judecata de apoi, „Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi. Şi îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” [ Mt. 13, 49-50].

Prezenţa Sfinţilor Îngeri în Scriptură e una comună. La fel, în Vieţile Sfinţilor, Sfinţii din cer şi Îngerii sunt prezenţe familiare şi nu sunt considerate nişte imixtiuni nedorite în viaţa personală. Dimpotrivă, comuniunea de credinţă şi de dragoste dintre membrii Bisericii de pe pământ şi a celei din cer, cere apropierea şi nu depărtarea unora de alţii.

Unitatea şi armonia dintre Puterile cereşti se înfăptuieşte şi între noi în Biserică. Cei care caută să îşi sfinţească viaţa se unesc între ei cu cei de dinaintea lor şi cu Puterile cereşti. Imaginea de pe Sfântul Disc, unde Puterile cereşti sunt împreună cu Sfinţii înaintea Domnului arată că cele cereşti nu sunt separate de cele pământeşti, că Îngerii nu sunt separaţi de oameni, ci sunt împreună.

„Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, nu spune altceva decât că fiecare avem nevoie de fiecare pentru a fi în Hristos. Mântuirea e comuniune şi mântuirea angajează întreagă Biserică. Dacă cred că mă pot mântui fără tot trupul Bisericii atunci cred în mod fals că mântuirea înseamnă o legătură egoistă cu Dumnezeu. Însă mântuirea mea implică mântuirea fraţilor mei, implică bucuria mea, împreună cu alţii, de Dumnezeu şi bucuria mea veşnică, împreună cu alţii, în faţa lui Dumnezeu.

Legătura de iubire a Sfinţilor Îngeri e aceeaşi legătură de iubire a Sfinţilor şi e iubirea Bisericii pentru că e iubirea Treimii. Fiecare poate trăi iubirea, deşertarea de sine pentru alţii pentru că fiecare persoană a Treimii iubeşte împreună cu Alta pe a treia. În Treime nu e iubire de sine ci întotdeauna este iubire participativă. Tatăl iubeşte pe Fiul şi împreună iubeşte pe Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt iubeşte pe Tatăl şi împreună cu Tatăl iubeşte pe Fiul iar Fiul iubeşte pe Sfântul Duh şi împreună cu Sfântul Duh iubeşte pe Tatăl. Nu există iubire de sine în Treime ci mereu o iubire de Altul şi împreună cu Altul de un al treilea.

Noi iubim pe Sfinţi şi pe Îngeri şi ei ne iubesc pe noi şi fiind împreunaţi în lupta noastră pentru adevăr şi pentru slava lui Dumnezeu, ei ne sunt aproape, sunt cu noi pururea. Prezenţa Sfinţilor Îngeri, a Sfinţilor, a Prea Curatei ne-a fost mai mult decât evidentă în viaţa noastră. Dacă nu simţim în noi harul lui Dumnezeu şi dacă prezneţa Sfinţilor şi a Îngerilor Lui nu este o prezenţă familiară e semn că suntem departe de viaţa cuvioasă a Bisericii. A trăi cuvios înseamnă a trăi cuviincios, a trăi potrivit evlaviei pe care o avem pentru Dumnezeu.

Fragmentul: „Doamne, iubit-am bunăcuviinţa casei Tale şi locul locaşului slavei Tale. Să nu pierzi cu cei necredincioşi sufletul meu şi cu vărsătorii de sânge viaţa mea” [Ps. 25, 8-9], nu degeaba apare în rugăciunea de la spălarea mâinilor preoţilor, când aceştia se pregătesc să înceapă Sfânta Proscomidie. Cei care iubesc bunăcuviinţa, podoaba interioară a preoţiei şi doresc să slujească acolo unde este Dumnezeu, la altarul Său cel Sfânt, trebuie să intre în faţa lui Dumnezeu cu inimă curată, cuvioasă, sfielnică.

Sfielnicia, teama, reverenţa de Dumnezeu se îmbină cu dragostea, cu dorul de Dumnezeu atunci când Îi slujim Lui. Aceeaşi teamă o trăiesc şi Îngerii, care slujesc cu frică şi cutremur lui Dumnezeu, dar la cote mult mai adânci decât noi. Organizaţiile religioase care au eliminat din cultul lor cinstirea Prea Curatei, a Sfinţilor, a Îngerilor, a Sfintelor Moaşte de aceea au oameni goi de cuvioşie, pentru că nu mai au de la cine învăţa şi cu cine se întrece în fapta bună. Pereţii aceia goi ai locaşurilor lor nu sunt un semn că au o închinare ideală, ci că sunt rupţi de cei Sfinţi, sunt rupţi de Sfinţii tuturor veacurilor şi de Puterile cele cereşti, sunt rupţi de membrii Împărăţiei lui Dumnezeu în concluzie.

Ei vor să spună că au o închinare nouă, care exclude închinarea Bisericii. Dar a inova în materie de realitate înseamnă a fabula. Biserica se închină Sfinţilor, îi cinsteşte, ca pe unii care sunt lângă Dumnezeu. La fel şi pe Îngeri. Biserica nu înlocuie pe Creator cu creaturile Sale, ci dă fiecăruia cinstea ce i se cuvine: lui Dumnezeu, ca Celui incomparabil şi celor din jurul Lui ca suitei, ca oştirii Celui în Treime slăvit şi închinat.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş