Zi: 25 iunie 2007

Mi s-a sugerat că „e rău să ai certitudini” sau Colegiul Noua Europă e pe Strada Plantelor, nr. 21

One comment

Conferinţa părintelui profesor Alexander Golitzin, publicitată anterior, a fost decepţionantă, bineînţeles, din punctul nostru de vedere. A fost o reiterare a unor lucruri deja afirmate de către Sfinţia sa, alături de statornicia în neadevăruri neacceptate de conştiinţa Bisericii.

Însă, să încep cu lucrurile care mi-au plăcut: apa rece, într-un pahar mic, dublu, un scaun negru confortabil şi zâmbetul condescendent al domnului Andrei Pleşu, când i-am spus părintelui Alexander, că opinia sa despre Sfântul Dionisie Areopagitul are marcă de Melanchton şi nu de Părinţii Bisericii. Şi mi-a mai plăcut ceva: intermedierea lingvistică a colegului Mihail Neamţu, care a mai ciupit din prestanţa mea, pentru ca să îl onoreze pe invitatul nostru.

De ce să nu îmi placă o conferinţă în limba engleză, despre subiecte teologice gata preparate, răsjudecate [la noi se spune: răsuflate] şi pentru care nu s-a făcut nicio muncă de cercetare prealabilă? Vreo 30 de minute părintele Golitzin, 10-15 domnul Dr. Silviu Bunta, 5 întrebări, din care una domnul Neamţu, alta un profesor greco-catolic care ne-a citit pe blog [chiar azi!…], a treia a subsemnatului, a patra a unui coleg mai tânăr iar a cincea [care au fost de fapt trei] a domnului Petre Guran.

Întrebările colegilor de întrebat au fost neinsidioase, au fost confortabile. A mea, din păcate, a stârnit o dezamăgire pitorească. Care a fost întrebarea? După ce l-am anunţat pe părintele Golitzin, prin intermediul colegului Mihail, că are o optică defectuoasă, ca să nu spun mai mult, despre Sfântul Dionisie Areopagitul, i-am spus că Tradiţia Bisericii îl mărturiseşte pe Sfântul Dionisie Areopagitul drept Părinte apostolic, trăitor în secolul I şi nu în secolul VI cum susţine Sfinţia sa şi că, dacă îl eliminăm pe Sfântul Dionisie din secolul I, nu se mai poate lega înţelegerea teologiei slavei din Scriptură [subiectul conferinţei] cu teologia mistică a Bisericii.

Cam atât am apucat să îi spun, pentru că am devenit deranjant. Când am devenit deranjant [nu aveam reverenda pe mine şi tricoul de pe mine mă putea arăta şi fierar betonist la o adică], domnul Pleşu m-a privit condescendent, cu umor benign iar colegul de conferenţiat, Dr. Bunta, care a vrut să îmi dea o lecţie de engleză, mi-a spus în engleză şi nu în română, limba sa de baştină, că nu sunt aşa de important şi nici subiectul nu e de aşa manieră, încât să continui.

Domnul Silviu Bunta a zâmbit satisfăcut, eu am zâmbit satisfăcut că sunt tratat ca un prost, şi, bineînţeles ochii lor m-au caracterizat drept un băiat simpatic, un necunoscut nebărbierit şi cam insolent, care îmi permit să le stric vara ideatică sau somnul care nu naşte monştri. Domnul Pleşu, care nu are organ pentru mistică, a fost intimidat de tricou sau poate de insolenţa mea şi nu şi-a dat seama că întrebarea mea vine din conştiinţă teologică şi preoţească şi nu din măcinat frunză la câini pe strada Plantelor, nr. 21.

Confraţii [unii mă cunoşteau] au zis să iasă ortodocşi la apelul discriminării şi al non-dialogului şi să mă facă să par…inoportun sau…tun. Aşa că a trebuit să reascult placa arhiştiută, în care părintele Golitzin, urmând pe fratele Melanchton, fratele lui Luther, Martin Luther, a ajuns la concluzia că Sfântul Dionisie este un părinte imprecis al Bisericii din sec. al VI-lea, pe următoarele supoziţii:

1: nimeni nu a vorbit de Sfântul Dionisie până la Sfântul Maxim Mărturisitorul.
2: există un pasaj din Plotin într-o scriere a Sfântului Dionisie
3: există un text în opera sa dintr-un părinte ortodox din secolul al IV-lea.

Folosind preconcepţiile criticii istorice, părintele Golitzin a făcut din cel mai mare mistic al Bisericii, din omul care a vorbit prima dată după Apostoli, de Liturghia Bisericii, de Tainele Bisericii, de ierarhia Bisericii, de vederea lui Dumnezeu şi de ierarhiile cereşti cu comentariu apriat şi e normativ pentru Biserică; din acesta zic, a făcut un om dubios, un plotinian, un om obscur. Bineînţeles că Sfinţia sa s-a prevalat de faptul că şi alţii au susţinut inepţiile cu pricina. Ştiam şi noi asta. Tocmai de aceea inima ne plânge când scriem acum, de ce fel de ortodocşi avem şi cum apără ei adevărul.

E ca şi cum aş spune că Eminescu a trăit în secolul 4 şi să îl iau la rost, de ce a folosit pe scriitorii de dinaintea lui, adică pe cronicari, pe filosofii germani, pe paşoptişti şi preromantici. În studiile Sfinţiei sale nu ne-a convins că a făcut o cercetare acrivică asupra teologiei şi a posterităţii Sfântului Dionisie, ci s-a raliat la ideea apărută în secolul 17, cum că Sfântul Dionisie e dubios.

Dacă părintele profesor Golitzin vrea să meargă cu critica literară până la capăt şi să nu gândească cu conştiinţa Bisericii ci cu mintea insului singular atunci trebuie scos din calendarul ortodox Sfântul Dionisie Areopagitul, să nu mai fie pomenit la 3 octombrie de întreaga Biserică Ortodoxă, să se scoată din orice ediţie critică Epistolele sale, dacă el se dă că îi cunoaşte pe Timotei şi pe Ierotei din epoca apostolică dar nu îi cunoaşte, să fie tipărită opera lui ca Pseudo-Dionisie şi ca neaparţinând Bisericii, şi odată cu asta să se scoată din orice Dogmatică faptul că există 9 cete îngereşti, că există preoţie cu trei trepte din primul veac apostolic şi Sfintele Taine.

Şi dacă e să mergem cu critica literară până la capăt atunci întreaga Scriptură e ambiguă pentru că există tradiţia iahvistă şi tradiţia elohimică în Facere, există vreo 4 autori pentru Isaia, în Ev. după Matei sunt interpolări, Apocalipsa nu aparţine canonului Scripturii ci în locul ei era Păstorul lui Herma, Liturghiile nu aparţin celor trei ci numai trei fragmente…şi toate celelalte inepţii apărute pe teren teologic în Apus şi Răsărit, pentru ca să fim la modă. Şi mai ales, trebuie să scoatem paginile din Vieţile Sfinţilor şi din cărţile de cult despre Sf. Sfinţit Mucenic Dionisie Areopagitul, adică despre cel de aici, pentru că sunt toate false, după cum spun recenţii teologi.

De ce, în Paris, cea mai mare catedrală e închinată lui Saint Denis? Care Dionisie? Nu e vorba despre altul, ci despre Sfântul Dionisie Areopagitul, care a fost episcopul martir al Parisului.

Cum va fi catalogat articolul nostru de faţă? Fundamentalist şi bădăran. Eu, ca teolog ortodox şi cercetător al Sfinţilor Părinţi, nu pot să citesc corect Tradiţia din cauza ochelarilor de cal ai evlaviei şi ai iubirii de Sfinţii lui Dumnezeu. Nu sunt distant, nu sunt critic faţă de surse şi nici insolent faţă de ele. Eu nu am bunul obicei să îmi bat joc de Sfinţi şi să îi corectez. Cred că sunt un om bolnav: am evlavie, nu mă las manipulat de orice zicere şi am şi certitudinile Bisericii de partea mea. Nu vreau să fiu în ton cu scientia de ultimă oră şi mă încumet, într-un mod prosteşte, să mai cred ce spun colbăitele ( îi place mult lui Mihail Neamţu acest cuvânt) Vieţi ale Sfinţilor şi ale Părinţilor.

Colegiul Noua Europă, o fostă casă naţionalizată refăcută pe bani elveţieni [îmi spune un participant la eveniment], e avid de oameni în pas cu timpul şi nu de preoţi rămaşi cu evlavia în inimă. Dar membrii ei se ocupă cu Teologia [ups, eroare!] deşi sunt filosofi sau liberi vorbitori iar eu, ca teolog şi preot al Bisericii trebuie să nu mă bag acolo unde alţii nu au organ [e citat din domnul Pleşu], organ pentru mistică.

Să fie oare vreo similitudine între Strada Plantelor şi gândire? Sau între Plante şi Tufe de Veneţia? Bineînţeles că e o adevărată măgărie, o adevărată sfidare aplombul meu imbecil şi, îmi retrag, respectuos, retoricele întrebări. Asta cu retrasul părerilor şi cu autocritica e un prost obicei intelectual sau pseudo-intelectual pe care l-am învăţat din mersul meu pe la intelectuali. Însă fiecare dezvăţ are şi un învăţ.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

De la impardonabil la a lua cu japca

Leave a comment

Dacă impardonabil este un cuvânt împrumutat pe filieră franceză, japca a apărut în limba română pe filieră bulgară, de la zabka. Titlul nostru se traduce astfel: „De la faptul neiertabil la a lua ceva cu forţa, pe nedrept„. Este impardonabil ceva pentru un creştin ortodox? Este ceva de neiertat? Orice păcat spovedit este iertabil. Atunci, ce nu putem ierta cu adevărat în fiinţa noastră?

Unii au înţeles comunismul şi l-au iertat, s-au împăcat cu ideea că am trăit şi atunci iar alţii nu se pot împăca cu democraţia. Astăzi am înţeles, în treacăt, ce înseamnă viaţă de cartier. E viaţa unde toţi sunt cam la fel, unde toţi au aceleaşi doruri, ofuri, unde viaţa are o monotonie care se vrea umplută cu negarea altora sau cu idolatrizarea altora, care stau mai bine ierarhic. Am descins într-un cartier bucureşteam lăturalnic pentru câteva ore şi am avut impresia că nu sunt în Bucureşti, în România, ci într-o ţară ideală, care face abstracţie de spaţiul România pe care îl ştiu eu.

Mergând de la centru spre periferie şi stând ceva timp la periferie, am avut impresia că mă disipez în modul meu de a fi şi că devin un om mărunt, un om oarecare pierdut în cotloanele unei lumi necunoscute mie. Am avut sentimentul de lume închisă în sine, de spaţiu unde eşti furat de identitate. Nimeni nu avea parcă identitate acolo, ci toţi care doreau să aibă identitate mergeau spre centru, spre buricul Bucureştilor.

Cei care nu doreau să meargă spre centru, aveau o îmbrăcăminte de cartier, una care îmi spunea: „nu ne interesează ce crezi despre noi, noi suntem de aici”. Cei care au venit cu mine spre centru, aveau nişte haine care spuneau: „vrem să părem ca din centru, de aceea mergem spre centru”. Practic am simţit că nu pot fi iertabil pentru că sunt din centru şi nu sunt de la periferie. Situaţia mea financiară nu este prea mult diferită de a celor din periferie, dar ei nu mă puteau asimila.

Se simţea că nu sunt de acolo şi eram rejectat instinctiv. Emoţional, am fost luat cu japca, am fost deposedat de sinele meu pentru câteva ore, pentru ca să mă simt al nimănui. Mă simţeam al nimănui pentru că nu eram ca oamenii din cartier. Oamenii din cartier aveau ofuri, nevoi, afinităţi pe care şi le exibau şi în care nu mă încadram şi eu. Mergând spre centru simţeam că mă regăsesc, că mă adun şi că pot gândi în reperele care îmi sunt proprii.

De ce comportamentul meu şi fiinţa mea era impardonabilă pentru ei? Pentru că tot cel care nu era ca ei era un impostor, un om care nu suferă, un om care nu cunoaşte greutatea vieţii. Dacă veneam din altă parte nu înseamna că nu sufăr, că eu, în lumea mea, nu am probleme. Ei se uitau la mine şi vedeau că nu pot să îi asimilez cu totul, să le asimilez mentalitatea bădărană şi considerau că trebuie să mă excludă.

Nu puteau să mă ierte pentru că nu locuiesc acolo, lângă ei. O lume închisă, unde trebuia să fiu jefuit de mine însumi, jefuit de principiile mele pentru ca să fiu credibil. De ce ar fi trebuit să fiu credibil pentru ei? Nimeni nu mi-a furat nimic, dar toţi doreau să îmi fure personalitatea sau să îmi obtureze manifestarea ei. Simţeai cum te priveau curios şi în acelaşi timp indiferent, pe tine, care nu aparţineai vieţii cartierului.

Repliaţi pe sărăcia şi lipsa lor de educaţie, eu eram duşmanul de clasă, înstăritul şi educatul, intelectualul de care ei nu aveau nevoie. Dacă aş fi fost furat de bani, jecmănit, aş fi fost furat din punct de vedere sociologic: eu eram din afara cartierului şi păream că sunt altfel decât ei. Însă eu nu eram altfel decât ei în fiinţa mea, ci un om care stătea în altă parte, dar care le împărtăşeam suferinţa, necazul, sărăcia… Însă asta nu ar fi contat, ar fi fost socotită vrăjeală…

Eu îi pot ierta? Da. Nici măcar nu am fost îndurerat pentru faptul că le eram indiferent. Le-am înţeles psihologia, modul de a fi, chiar dacă nu am stat decât câteva ore în cartierul lor. Eu nu am încercat să îi transform în ceea ce eram eu. Nici altă dată nu am să încerc acest lucru. Când încerci să converteşti un om de la un mod de viaţă la altul declanşezi tot felul de reacţii, de la cele sociale şi economice până la cele de personalitate.

Nu voi încerca niciodată să iau oameni cu japca, să îi conving cu forţa să trăiască un mod de viaţă care nu le este propriu. Nu poţi să trăieşti într-un anume fel decât dacă înţelegi modul de viaţă spre care eşti chemat. Pentru a fi un credincios ortodox autentic trebuie să îţi asumi bucuriile dar şi durerile acestei vieţi, bârfele şi insultele, laudele şi transpiraţia. Trebuie să faci paşi fireşti spre tine şi în acelaşi timp spre viaţa pe care ţi-o doreşti.

Cred că ei nu mă puteau ierta pentru că era un om firesc, prea firesc, că eram un om care mă simţeam bine cu ce sunt, cu cine sunt deşi nu eram dintre ei. Nu eu eram complexatul, ci mie mi se cerea să fiu complexat. De ce aş fi fost complexat? De ce să vreau să fiu complexat? Am trecut în faţa lor ca un om din afară, ca un om care nu cunosc cartierul. Nu e o poziţie prea simplistă prin care judeci un om? La rândul lor, nu pot fi judecaţi şi ei după grile de viaţă care nu le sunt proprii? Ce nu puteau să ierte?

Nu puteau să ierte că nu pot depăşi viaţa lor marginală şi cereau tuturor să fie marginali şi nu pioni de sine stătători. Cartierul te vrea prost, te vrea prins în cuşca propriei mentalităţi şi nu vrea să ieşi niciodată din acel spaţiu ca să vezi viaţa de la înălţime. Dacă ieşi, nu te mai poţi întoarce. Dacă ai ieşit şi te întorci înapoi, trebuie să demonstrezi că nu ai învăţat nimic nou în afară şi că nu mai puteai de dorul prostiei de acasă.

Eu cred că astfel de oameni nu pot fi furaţi de identitate pentru că ei se căznesc din zori şi până în noapte să nu aibă identitate. Ei vor să fie nimeni, nişte oameni oarecare, unii. Asumarea unei identităţi li se pare cea mai mare nebunie. Eşti cineva în cartier tocmai când nu ai chip, când nu eşti reperabil, când furi geanta din mână cocoanei şi te mănâncă deodată pământul, cotloanele, adâncimile cartierului.

Când eşti impardonabil eşti deposedat de bunuri sau ţi se interzice identitatea.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.