Dacă impardonabil este un cuvânt împrumutat pe filieră franceză, japca a apărut în limba română pe filieră bulgară, de la zabka. Titlul nostru se traduce astfel: „De la faptul neiertabil la a lua ceva cu forţa, pe nedrept„. Este impardonabil ceva pentru un creştin ortodox? Este ceva de neiertat? Orice păcat spovedit este iertabil. Atunci, ce nu putem ierta cu adevărat în fiinţa noastră?

Unii au înţeles comunismul şi l-au iertat, s-au împăcat cu ideea că am trăit şi atunci iar alţii nu se pot împăca cu democraţia. Astăzi am înţeles, în treacăt, ce înseamnă viaţă de cartier. E viaţa unde toţi sunt cam la fel, unde toţi au aceleaşi doruri, ofuri, unde viaţa are o monotonie care se vrea umplută cu negarea altora sau cu idolatrizarea altora, care stau mai bine ierarhic. Am descins într-un cartier bucureşteam lăturalnic pentru câteva ore şi am avut impresia că nu sunt în Bucureşti, în România, ci într-o ţară ideală, care face abstracţie de spaţiul România pe care îl ştiu eu.

Mergând de la centru spre periferie şi stând ceva timp la periferie, am avut impresia că mă disipez în modul meu de a fi şi că devin un om mărunt, un om oarecare pierdut în cotloanele unei lumi necunoscute mie. Am avut sentimentul de lume închisă în sine, de spaţiu unde eşti furat de identitate. Nimeni nu avea parcă identitate acolo, ci toţi care doreau să aibă identitate mergeau spre centru, spre buricul Bucureştilor.

Cei care nu doreau să meargă spre centru, aveau o îmbrăcăminte de cartier, una care îmi spunea: „nu ne interesează ce crezi despre noi, noi suntem de aici”. Cei care au venit cu mine spre centru, aveau nişte haine care spuneau: „vrem să părem ca din centru, de aceea mergem spre centru”. Practic am simţit că nu pot fi iertabil pentru că sunt din centru şi nu sunt de la periferie. Situaţia mea financiară nu este prea mult diferită de a celor din periferie, dar ei nu mă puteau asimila.

Se simţea că nu sunt de acolo şi eram rejectat instinctiv. Emoţional, am fost luat cu japca, am fost deposedat de sinele meu pentru câteva ore, pentru ca să mă simt al nimănui. Mă simţeam al nimănui pentru că nu eram ca oamenii din cartier. Oamenii din cartier aveau ofuri, nevoi, afinităţi pe care şi le exibau şi în care nu mă încadram şi eu. Mergând spre centru simţeam că mă regăsesc, că mă adun şi că pot gândi în reperele care îmi sunt proprii.

De ce comportamentul meu şi fiinţa mea era impardonabilă pentru ei? Pentru că tot cel care nu era ca ei era un impostor, un om care nu suferă, un om care nu cunoaşte greutatea vieţii. Dacă veneam din altă parte nu înseamna că nu sufăr, că eu, în lumea mea, nu am probleme. Ei se uitau la mine şi vedeau că nu pot să îi asimilez cu totul, să le asimilez mentalitatea bădărană şi considerau că trebuie să mă excludă.

Nu puteau să mă ierte pentru că nu locuiesc acolo, lângă ei. O lume închisă, unde trebuia să fiu jefuit de mine însumi, jefuit de principiile mele pentru ca să fiu credibil. De ce ar fi trebuit să fiu credibil pentru ei? Nimeni nu mi-a furat nimic, dar toţi doreau să îmi fure personalitatea sau să îmi obtureze manifestarea ei. Simţeai cum te priveau curios şi în acelaşi timp indiferent, pe tine, care nu aparţineai vieţii cartierului.

Repliaţi pe sărăcia şi lipsa lor de educaţie, eu eram duşmanul de clasă, înstăritul şi educatul, intelectualul de care ei nu aveau nevoie. Dacă aş fi fost furat de bani, jecmănit, aş fi fost furat din punct de vedere sociologic: eu eram din afara cartierului şi păream că sunt altfel decât ei. Însă eu nu eram altfel decât ei în fiinţa mea, ci un om care stătea în altă parte, dar care le împărtăşeam suferinţa, necazul, sărăcia… Însă asta nu ar fi contat, ar fi fost socotită vrăjeală

Eu îi pot ierta? Da. Nici măcar nu am fost îndurerat pentru faptul că le eram indiferent. Le-am înţeles psihologia, modul de a fi, chiar dacă nu am stat decât câteva ore în cartierul lor. Eu nu am încercat să îi transform în ceea ce eram eu. Nici altă dată nu am să încerc acest lucru. Când încerci să converteşti un om de la un mod de viaţă la altul declanşezi tot felul de reacţii, de la cele sociale şi economice până la cele de personalitate.

Nu voi încerca niciodată să iau oameni cu japca, să îi conving cu forţa să trăiască un mod de viaţă care nu le este propriu. Nu poţi să trăieşti într-un anume fel decât dacă înţelegi modul de viaţă spre care eşti chemat. Pentru a fi un credincios ortodox autentic trebuie să îţi asumi bucuriile dar şi durerile acestei vieţi, bârfele şi insultele, laudele şi transpiraţia. Trebuie să faci paşi fireşti spre tine şi în acelaşi timp spre viaţa pe care ţi-o doreşti.

Cred că ei nu mă puteau ierta pentru că era un om firesc, prea firesc, că eram un om care mă simţeam bine cu ce sunt, cu cine sunt deşi nu eram dintre ei. Nu eu eram complexatul, ci mie mi se cerea să fiu complexat. De ce aş fi fost complexat? De ce să vreau să fiu complexat? Am trecut în faţa lor ca un om din afară, ca un om care nu cunosc cartierul. Nu e o poziţie prea simplistă prin care judeci un om? La rândul lor, nu pot fi judecaţi şi ei după grile de viaţă care nu le sunt proprii? Ce nu puteau să ierte?

Nu puteau să ierte că nu pot depăşi viaţa lor marginală şi cereau tuturor să fie marginali şi nu pioni de sine stătători. Cartierul te vrea prost, te vrea prins în cuşca propriei mentalităţi şi nu vrea să ieşi niciodată din acel spaţiu ca să vezi viaţa de la înălţime. Dacă ieşi, nu te mai poţi întoarce. Dacă ai ieşit şi te întorci înapoi, trebuie să demonstrezi că nu ai învăţat nimic nou în afară şi că nu mai puteai de dorul prostiei de acasă.

Eu cred că astfel de oameni nu pot fi furaţi de identitate pentru că ei se căznesc din zori şi până în noapte să nu aibă identitate. Ei vor să fie nimeni, nişte oameni oarecare, unii. Asumarea unei identităţi li se pare cea mai mare nebunie. Eşti cineva în cartier tocmai când nu ai chip, când nu eşti reperabil, când furi geanta din mână cocoanei şi te mănâncă deodată pământul, cotloanele, adâncimile cartierului.

Când eşti impardonabil eşti deposedat de bunuri sau ţi se interzice identitatea.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: