Certitudinea neştiinţei în miriştea de vorbe multe

Orice cercetător cunoaşte la perfecţie, în inima lui, că nu ştie ceea ce ştie. Avem certitudinea neştiinţei personale, a necuprinderii, a prostiei crase în faţa marilor realităţi ale vieţii şi ale veşniciei. Aprioric, orice om care scrie un articol sau o carte ştiinţifică, pleacă de la punctul că nu ştie ce are să scrie dar vrem să afle ce să scrie, în funcţie de cercetarea pe care o face. Dacă cercetarea filologică sau teologică este muncă pe texte, atenţie la detalii, rezultatul final e posterior cercetării, deşi cartea se formează pe măsura cercetării.

Subiectul pe care îl cercetăm sau cercetarea reală nu înseamnă să ai certitudini ci să ai căutări. Dacă ai căutări nu ştii prea multe despre subiect. Dacă nu ai căutări şi crezi că a scrie o carte ştiinţifică înseamnă a-ţi aminti idei şi fraze citite cândva, acest lucru se numeşte spoliere a ideii de cercetare. A cerceta înseamnă a cerceta acum un subiect, făcând abstracţie că ai mai citit o sută de cărţi despre subiect. A cerceta în domeniul Teologiei un text sau un singut verset înseamnă a face abstracţie că ştii ceva despre textul cu pricina şi a o lua de la zero în întrebările despre conţinutul său.

Ce conţine textul? Ce înseamnă fiecare cuvânt în parte din acest text? Ce înţeles are textul? Dacă pornim de la ce înseamnă, nu de la ce conţine, e ca şi cum am vrea să cercetăm foiţa de ceapă fără să o punem la microscop. Analiza patristică a Scripturii [a se vedea comentariile Sfântului Chiril al Alexandriei la Scriptură sau ale Sfântului Grigorie de Nyssa] ia în calcul fiecare cuvânt al cărţii biblice şi îl explică duhovniceşte, după sensul adânc al fiecărui cuvânt în parte.

Dacă în cadrul cercetării plecăm de la context şi nu de la fiecare cuvânt în parte al frazei, al pasajului judecat de către noi, nu vom ajunge niciodată la o cercetare corectă, pentru că nu ştim să legăm cuvintele frazei între ele din punct de vedere duhovnicesc. Când tâlcuim un verset trebuie să facem muncă de cercetare asupra fiecărui cuvânt în parte ca să ajungem la înţelesul frazei.

Spre exemplu, ca să înţelegem Amos 1, 1: „Cuvintele lui Amos, unul dintre păstorii din Tecoa, care a avut vedenie pentru Israel în vremea lui Ozia, regele lui Iuda, în vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioaş, regele lui Israel, doi ani înaintea cutremurului de pământ”, trebuie să luăm fiecare cuvânt în parte al versetului şi să cercetăm ce înseamnă fiecare membru al frazei. Ce înseamnă cuvinte? Cine e Amos? Unde e Tecoa? Ce fel de păstor era? Ce înseamnă vedenie? De ce a avut vedenie pentru Israel? Cine este Ozia?…

Pentru cineva care nu are de-a face cu munca de cercetare teologică toate lucrurile sunt uluitor de grele. Aşa şi este. Trebuie să ştii unde să cauţi informaţiile, să vezi cine ţi le girează, trebuie să ştii să traduci textele care conţin informaţiile pe care le doreşti, trebuie să ai textele…

Pentru că o astfel de cercetare corectă, smerită presupune foarte multă muncă nu am citit prea multe comentarii recente la Scriptură şi la Părinţi care să aibă o cercetare corectă, smerită, cu întrebări despre orice particulă a textului. Nu am prea găsit oameni care să îmi dovedească, pe de o parte, o muncă enormă de cercetare iar, pe de altă parte, o dragoste neostoită de sfinţenia textelor Bisericii. Însă, am cumpărat sau am citit cărţi scrise pe deasupra textelor, cercetări bazate pe idei preconcepute sau pe neadevăruri, care au privit textele de la distanţă şi nu din lăuntrul lor.

Din cauza unei astfel de spolieri a ideii de cercetare, cercetătorii în Teologie pot spune multe inepţii şi ele sunt crezute de alţi oameni, care, din cauză că nu pot proba sau infirma concluziile teologilor sau din iubire faţă de aceştia, le preiau de bune. Însă, atunci când iei o carte şi o judeci pe fărâme, faţă în faţă cu bibliografia pe care o prezintă şi cu ideile enunţate în ea, observi şi bunele şi relele cărţii iar rele ale cărţii sunt pentru mine frazele scrise fără acoperire textuală şi fără muncă de cercetare.

După câte neadevăruri mi s-au infirmat până acum, la o muncă de cercetare personală faţă de anumite opinii teologice, mi-e teamă să mai creditez o idee până nu o cercetez. Şi chiar dacă cercetez ceva, nu mă apuc imediat să trag concluzii, dacă nu pun datele cercetării faţă în faţă cu marii Părinţi ai Bisericii.

Eu, teologul X, vreau să fac un studiu despre eshatologie. Mi-am ales tema şi mă apuc de studiat. Studiul meu trebuie să ajungă la concluzii, la concluzii din ce în ce mai fundamentate. Eu trebuie să studiez textele Scripturii, ale Sfinţilor Părinţi mai întâi despre subiectul meu, să văd poziţii diverse despre temă şi cum se armonizează toate acestea. Apoi trec la poziţii eretice, lăturalnice despre subiectul meu, la cercetări ştiinţifice de orice coloratură ca să observ cât s-au inspirat sau cât au infirmat Scripturile şi Părinţii cercetătorii pe care îi studiez.

Munca mea e de a vedea, cu iubire de adevăr, cu evlavie şi nepărtinire, ce a spus unul sau altul. Dacă sunt teolog ortodox atunci trebuie să cercetez ceva care mă îmbogăţeşte şi care îmbogăţeşte duhovniceşte şi pe alţii iar cercetarea trebuie să mă lumineze la minte şi nu să mă pună în şi mai mare încurcătură, în îndoială perpetuă. Dacă cercetez bine, onest şi smerit textele pentru subiectul meu nu mai spun o mulţime de vorbe pe din afara subiectului, ci, ceea ce rezultă din cercetarea mea.

Dacă din cercetarea mea nu rezultă mai mult decât rezultă atunci nu trebuie să spun din burtă neadevăruri sau să spun că alţii zic că aşa e mai bine. Dacă neştiinţa mea a ajuns la anumite certitudini interioare, personale, care sunt certitudinile dintotdeauna ale Bisericii atunci trebuie să dau slavă lui Dumnezeu pentru aceste lucruri şi să merg mai departe.

Inflaţia de vorbe vine din non-inflaţia de fapte. Inflaţia de vorbe faţă de un text sau de un subiect prinde la gură cască dar nu şi la grădinari. De aceea nu poţi să vinzi castraveţi zbârciţi la grădinari şi să le spui că ai luat astăzi, de dimineaţă, pe răcoare, din vrej, castraveţii pe care îi vinzi la piaţă. Între cercetători, fiecare ştie ce ştie şi ce nu ştie, chiar dacă unii nu admit că sunt mai proşti decât o spun. Când cunoşti măruntaiele textului [plural preferat de părintele Ică jr. în schimbul sintagmei: cele dinlăuntru], atunci convingi cu înţelegerea complexităţii textului, a temei studiate.

Dacă există muncă de cercetare înseamnă că există neştiinţă, afirmare a neştiinţei. Ar trebui să ne subliniem şi mai mult neştiinţa, de la începutul cărţii, pentru ca cititorul să observe cât am crescut în înţelegere scriind cartea din faţa lui. Dacă există progres în cercetare înseamnă că există şi progres în înţelegere. Iar dacă am crescut în înţelegere trebuie să creştem şi în sfinţenie. Înţelegerea corectă, adâncă, adevărată înseamnă o transformare ontologică, pentru că tot darul cel bun şi desăvârşit de sus este, de la Părintele luminilor.

Miriştea e câmpul, cu aspectul său dezolant, după ce ai cules roadele de pe el. Ai treierat grâul sau ai treierat pălăriile de floarea soarelui şi au mai rămas decât paiele, cotoarele, resturile destinate animalelor. Miriştea de vorbe multe reprezintă totalitatea locvace, foarte vorbitoare, a ideilor neştiinţei, care ţi se servesc drept certitudini. Însă certitudinile în Teologie au intimitate cu Dumnezeu, pentru că sunt expresia harului, a luminării Sale.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *