Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Simon Magul şi Satana la Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Amfilohie de Iconium

În primul rând, în acest articol vrem să elogiem efortul traductorial al prietenului, confratelui întru preoţie şi naşului nostru de cununie, părintele Marcel Hancheş, concretizat în cartea: „Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium”, vol. 1, trad. din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheş, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, 262 p.”.

În al doilea rând, vrem să subliniem faptul,că ultima predică a Sfântului Ioan Gură de Aur, inserată în textul cărţii de către traducătorul nostru, text cf. PG 59, col. 553-568, autentifică polemica Sfântului Apostol Petru avută cu Simon Magul la Roma şi faptul că, prin rugăciunea sa, primul eretic al epocii apostolice şi-a găsit sfârşitul ruşinos. Teologi recenţi consideră descrierea evenimentului un loc apocrif. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte de două ori în această predică despre realitatea de netăgăduit a evenimentului.

Primul pasaj, cf. sursa citată, p. 169: „Acestea le-a grăit Petru, Petru, cel cu adevărat fericit; Petru, piatra credinţei, pe care [piatră] Hristos a zidit Biserica; Petru, cel care ţine cheile cerurilor; Petru, cel ce a călcat valurile cu piciorul, iubitorul cel cald al Stăpânului Hristos, cel ce l-a azvârlit [la pământ] în Roma pe magul Simon, [căsi se cuvenea] ca verhovnicul şi întâistătătorul [Apostolilor să-l azvârle] pe cel dintâi tâlhar şi ucenicul diavolului în erezii”.

Simon Magul, care se considera puterea lui Dumnezeu pe pământ [cf. F. Ap. 8, 10] vine la Roma şi le arată oamenilor cum se înalţă el în văzduh. De fapt, dracii îl înălţau în văzduh, dar nimeni nu îi vedea, în afară de Sfântul Apostol Petru, care se roagă ca să se arate înşelăciunea lui Simon. Astfel, dracii îl scapă pe Simon cel înălţat în aer şi cade la pământ şi se face praf. Despre sfârşitul său ruşinos vorbeşte aici Sfântul Ioan Gură de Aur. Primul dintre Apostoli, verhovnicul Apostolilor biruie şi face de ruşine pe primul dintre eretici: pe Simon Magul.

În finalul primului text citat, se observă că Satana, diavolul, e considerat de Sfântul Ioan drept inspiratorul ereticilor. E revelator să amintim faptul, că ultima predică a Sfântului Ioan Gură de Aur, cea din care cităm, rostită după ce primise încredinţarea de la Dumnezeu că va adormi la scurt timp [cf. cap 1, p. 160], are următorul titlu: „Cuvânt despre prorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfârşitului veacului acestuia”.

Cu alte cuvinte testamentul duhovnicesc al Sfântului Ioan a fost un cuvânt împotriva ereticilor celor fără de Dumnezeu şi despre semnele venirii Domnului întru slava Sa.

Al doilea text referitor la Simon Magul, cf. Idem, p. 173, : „Ascultaţi ortodocşilor şi nu faceţi pogorăminte ereticilor. Ascultaţi păstorilor şi înfioraţi-vă şi să nu tăceţi, ci propovăduiţi cuvântul. Nu daţi loc diavolului, nu daţi vânat lupilor. Urmaţi Fericitului Apostol Petru care, pe când în Roma de trei ori blestematul Simon hulea şi spunea că el este puterea lui Dumnezeu, nu a tăcut nici pentru un ceas, nici nu a zăbovit, ci l-a mustrat şi l-a dovedit mincinos şi tâlhar şi potrivnic lui Dumnezeu şi, aruncându-l [jos], l-a predat pierzaniei”.

Sfântul Ioan reconfirmă moartea lui Simon Magul ca rezultat al rugăciunii Sfântului Apostol Petru. O rugăciune plină de zel împotriva unui mincinos [pentru că se considera ceva ce nu era, adică Sfânt şi întruparea Sfântului Duh], a unui tâlhar [pentru că fura pe credincioşii Bisericii pentru secta lui] şi potrivnic lui Dumnezeu [pentru că instaura un mod de a fi şi o credinţă mincinoasă care hulea Biserica şi pe Dumnezeu].

Simon moare la Roma. Tot la Roma, sunt martirizaţi din porunca împăratului Nero şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Polemica avută cu Simon şi moartea ruşinoasă a acestuia apare în viaţa Sfântului Apostol Petru şi ea este autentică.

Titlul nostru nu este întâmplător. Sfântul Ioan în cap. 6 al predicii, p. 175, îl numeşte pe Simon Magul: „cel dintâi în erezie, ucenicul şi înainte mergătorul lui Antihrist”. Ereticul este orice om care stă în afara Bisericii Ortodoxe, a singurei Biserici a lui Dumnezeu. A fi eretic înseamnă a alege, cu de la sine voinţă, cu îndârjire şi cutezanţă, să nu fii părtaş mântuirii şi sfinţeniei lui Dumnezeu în Biserica Sa. Erezia nu este un dat ci o alegere. Însă erezia strică ontologic pe cel care se raliază la ea.

În cap. 8 al predicii, p. 183-184, apare un pasaj foarte direct despre cum se pregăteşte primirea Antihristului: „Ia aminte cum sus şi jos [vorbeşte] de prorocii mincinoşi şi de dascălii mincinoşi şi de apostolii mincinoşi ai lui Antihrist, fiul pierzaniei, care, fiind pregătiţi mai dinainte prin duhurile necurate şi fiind lucraţi [posedaţi] de ele, se fac înainte mergători ai lui Antihrist şi ai potrivnicului [ai Satanei]. Şi amăgesc prin dogmele lor şi pregătesc un popor destoinic pentru a primi pe fiul pierzării”.

Cine ştie teoria dublului adevăr are de fapt înainte platforma program a mistificării. Ereticii nu mizează în polemicile lor pe logică, pe adevăr total, necenzurat, pe istoria acrivică a Bisericii, pe filiaţia faţă de Sfinţii din toate secolele ci pe tactica fragmentului, a mistificării datelor, pe forţa demonică ce emană din ei. Starea de euforie penticostală, înverşunarea deloc galantă a baptiştilor, militarismul iehovist, diplomaţia mormonă, transa adventă a sfârşitului, recursul la morală al evangheliştilor etc. nu sunt stări harice, ci multiple manifestări ale aceleiaşi stări de demonizare accentuată.

A miza pe evlavie, pe coerenţă, pe bun simţ în disputa cu ereticii înseamnă a miza pe lucruri care nu le sunt proprii. Tocmai de aceea nu vei avea parte de un discurs edificator despre propria lor doctrină, care se află într-o continuă schimbare şi alterare, ci întotdeauna vorbirile cu ei, când ajung în puncte grave de incoerenţă, se transformă într-o izbucnire necontrolată.

Psihologia ereticilor faţă de Biserica secolului al 4-lea, apare în predicile Sfântului Ioan cu pregnanţă. Ereticii alterau textele Scripturii, inventau texte revelate din senin, îşi instaurau ierarhii bisericeşti false şi pretindeau că au o viaţă mult mai curată decât a membrilor Bisericii. Encratiţii, spre exemplu, se considerau înfrânaţi, oameni evlavioşi, cum se cred evanghelicii de la noi când se numesc pocăiţi. Gnosticii, după cum spune şi numele lor, se credeau cunoscători ai unor lucruri nerevelate Bisericii sau interpretau Scripturile creştine de asemenea manieră, încât pe seama lor brodau tot felul de existenţe divine de ordinul zecilor, după cum penticostalii noştri vorbesc de o revelaţie continuă a Duhului, unde li se transmit lucruri speciale, de ultimă oră, care îmbogăţesc Scriptura.

Eunomienii se lăudau cu o vedere a esenţei lui Dumnezeu şi cu o cunoaştere a lui Dumnezeu după cum Se cunoaşte Dumnezeu Însuşi, precum romano-catolicii zilelor noastre iar mesalienii se considerau un fel de isihaşti, dar care trăiau într-o mare destrăbălare, care nu aveau nevoie de Biserică şi de Sfintele Taine, pentru că ei considerau că scot pe draci numai cu rugăciunea.

Diversitatea ereziilor şi a sectelor este aparentă. Toate au în comun un singur lucru: îndepărtarea oamenilor de Biserica una şi de mântuirea prin Hristos. Că unii aşteaptă regatul, că alţii calculează sfârşitul lumii, că unii vorbesc în limbi, că alţii au mare dar la evaghelizare etc. e prea puţin important. Treaba e că fiecare aşteaptă ceva şi nimeni nu primeşte nimic.

Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte de multe ori faptul, că lupii, ereticii, nu vin ca să ajute Biserica ci pentru ca să prade pe credincioşii slabi şi neîntăriţi ai Bisericii. Ereticii şi Satana sunt pentru el co-participanţi la răul făcut Bisericii.

În tratatul contra apotactiţilor sau a ghemeliţilor [sectă care renunţase la anumite lucruri, printre care şi consumul de carne, ouă şi lapte şi pentru aceasta membrii ei se simţeau aleşi], Sfântul Amfilohie de Iconium, prieten al Sfântului Vasile cel Mare, începe capitolul al 2-lea, p. 217, cu următoarele lucruri: „Începătorul [şi învăţătorul] tuturor ereziilor este diavolul. Căci, după cum Hristos este începătorul Bisericii soborniceşti şi S-a dat pe Sine pentru Ea ca să o sfinţească şi să o înfăţişeze Sieşi Biserică, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de acest fel (cf. Ef. 25, 27), aşa şi diavolul, fiind gata să amăgească şi să împrăştie, s-a făcut începătorul tuturor ereziilor. Căci numai ce a fost învăţat neamul oamenilor să se închine lui Dumnezeu, şi [gata] diavolul a făcut mulţi dumnezei cu nume mincinos”.

Punerea Satanei în antiteză radicală cu Hristos, îl arată pe Satana drept iniţiatorul şi susţinătorul tuturor ereziilor şi al separaţiilor pe false motive de credinţă, pe motive inventate de credinţă.

Sfântul Amfilohie ne dă aici un portret admirabil despre psihologia fostului credincios ortodox, care, peste noapte, devine eretic. Vă rog să îl ascultaţi cu atenţie, pentru că veţi regăsi imediat amprenta interioară a prietenului sau a rudei dv., care de câteva luni sau de câţiva ani a devenit un altfel de credincios, adică un penticostal, un mormon, un adventist, deşi, tot neamul său, şi el însuşi, era ortodox:

„Căci numai ce-l apucă diavolul pe careva dintre ei şi îl scoate din Biserică, că îl şi vezi din acel ceas pe unul ca acesta grăind fără cruţare nedreptate spre înălţime, nemaicunoscând de acum nici pe preotul care l-a botezat, nici pe Maica sa duhovnicească, Biserica ce l-a născut şi l-a hrănit, nici altarul de unde s-a hrănit şi s-a adăpat de copil, nici darurile cele sfinte aduse ca jertfă. Ci îndată cea dintâi procopseală şi mare ispravă este socotită de ei tăgăduirea şi hulirea împotriva Tainelor. Căci unul ca acesta începe să spună, sau mai degrabă diavolul grăieşte în el: Ce este Biserica? Ce e Botezul? Acela este sângele lui Hristos? Să nu fie ca acela să intre în gura mea!. Ticălosule! Dacă îţi păzeai inima cu toată străjuirea, dacă te rugai cu osteneală până la ultima suflare, rămânea cu tine straja [adică harul Duhului]. Dacă nu dădeai intrare diavolului în inima ta, nu ai fi robit spre voia aceluia”, cf. Idem, p. 222.

Apostazia, căderea de la Biserică a unui ortodox e văzută de Sfântul Amfilohie ca o lipsă acută de viaţă duhovnicească. Şi de aceea, dracul care îl punea pe fosul ortodox să bea, să fumeze, să curvească, când ajunge baptist, îl face să renunţe la ele pentru frumoasa mândrie de a se da de sfânt. Tocmai de aceea fostul ortodox mă va aborda pe mine ca preot pe o temă morală, spunându-mi că atunci când era ortodox era foarte păcătos, dar acum, de când e adventist, e un om sfânt. Însă, cine nu te-a lăsat frate Gheorghe să fii Sfânt când erai ortodox?

Avalanşa de moralism ascunde lipsa de fundamentare teologică. Teologii eterodocşi care au cunoaştere teologică vor încerca să pună între acolade marile probleme, lipsa de fundament a credinţei şi a Bisericii lor şi vor vorbi despre puncte comune între noi şi ei. Însă punctele comune sunt mereu divergente. Discuţiile inter-religioase, în materie de credinţă sunt nule dacă nu există pocăinţă, revenire în Biserica Ortodoxă.

Ambii Sfinţi de care ne ocupăm acum au o vehemenţă radicală împotriva contactului şi a prieteniei cu ereticii. În predica Sfântului Ioan Gură de Aur citată anterior, în cap. 4, p. 170, se consideră mâncatul împreună cu ereticii o vrăjmăşie a noastră faţă de Hristos: „Auziţi toţi cei care mâncaţi împreună cu ereticii hotărâre dureroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi suferă şi mai [mari] rele”.

Sfântul Amfilohie, vorbind şi el de Simon Magul, îl consideră începătorul tuturor ereziilor, ca unul care „a primit în inima lui toată răutatea diavolului”, cf. p. 229. Cap. 11, p. 230-232, din tratatul Sfântului Amfilohie citat anterior, ne dă amănunte foarte interesante despre evoluţia lui Simon Magul:

„Căci acesta, apropiindu-se de Filip Apostolul, care propovăduia în Samaria, şi fiind învăţat de el cuvântul adevărului, şi lepădându-se de diavol, şi unindu-se cu Dumnezeu, a fost învrednicit şi de Botez. El a rămas lângă Apostol şi, văzând semnele şi minunile săvârşite prin el, se uimea. Căci nu a ascultat [doar] în chip simplu propovăduirea, ci Scriptura arată că până la o vreme a rămas [lângă Filip] ca să se încredinţeze şi prin ochi, şi prin auz. Şi acestea le-a lucrat iubirea de oameni a lui Dumnezeu ca să-l câştige pe el. Şi dacă ar fi vrut, ar fi avut împărtăşire cu Acesta, dar în locul Lui el a cugetat cele potrivnice. Căci, arătând Sfântul Filip Apostolilor din Ierusalim că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu şi că e vremea să le fie daţi preoţi, pogorându-se Sfinţii Petru şi Ioan din Ierusalim şi punându-şi mâinile, au primit Duh Sfânt cei care erau vrednici de acest har [adică de preoţie]. Şi văzând Simon că prin mâinile Apostolilor se dă Duhul Sfânt, cugetând la iubirea de stăpânire, a adus daruri Apostolilor, zicând: Daţi-mi şi mie puterea acestea ca pe cel pe care îmi voi pune mâinile să primească Duh Sfânt. Dar Petru a zis către el: Argintul tău [să fie] cu tine spre pierzanie, că ai socotit că darul lui Dumnezeu se dobândeşte prin bani, şi celelalte următoare [câte se spun în F. Ap.].

Acesta este Simon care mai înainte s-a lepădat de diavol şi de îngerii lui, şi de toate lucrurile lui. Acesta este cel care a primit de la Apostolul Filip Botezul. Până aici era de lăudat, dar după aceasta e vrednic de milă. Căci depărtându-se de scop şi fiind judecat nevrednic de un asemenea har şi de hirotonie, a început să se războiască cu Apostolii, nemaicunoscându-i pe lucrători, nemaicunoscând pe cel care l-a născut, ci uitând de toţi.

Cel ce puţin mai înainte era ucenic acum e vrăjmaş. Ce ai păţit, omule? Cine te-a sălbăticit aşa? Cine te-a pornit spe furie oarbă? De ce te-ai dat cu totul pe sineţi celui rău încât ţi s-a împietrit toată inima şi nu mai primeşti îndemnul Apostolilor, ci te socoteşti mai drept decât Apostolii? Şi nu a încetat până la moarte să se lupte cu Apostolii şi nu s-a dat în lături să meargă din Samaria până la Roma şi acolo să lucreze împreună cu adiavolul şi să se lupte cu Hristos”.

Frustrarea lui Simon cel botezat şi membru al Bisericii a fost aceea că nu a fost hirotonit preot de către Sfinţii Apostoli. Pentru că nu a primit „puterea lui Dumnezeu”, pe Duhul, de la Sfinţii Apostoli, de aceea şi-a arogat singur titulatura de „putere a lui Dumnezeu” şi demonizându-se a început ca să facă minuni false cu ajutorul demonilor.

Cf. Vieţilor Sfinţilor pe luna iunie, ed. rom. 1997 [ Ed. Episcopiei Romanului şi Sf. Mănăstire Sihăstria], când Sfântul Petru ajunge la Roma, Simon se numea pe sine Hristos şi făcea diverse minuni false înaintea oamenilor. Sfântul Petru s-a dus la locuinţa lui Simon şi a aflat de la cei care îl aşteptau la poartă pe Simon, că e considerat de către ei un „zeu puternic”, cf. p. 481.

Sfântul Petru face pe câinele negru de la poarta lui Simon să grăiască omeneşte şi să îi spună lui Simon că vrea să vorbească cu el, cf. p. 482. Simon face năluciri în faţa lui Petru şi a oamenilor, Apostolul face minuni în faţa lor. Una din minunile Sfântului Petru e descrisă de istoricul Hegesip şi anume cum învie un mort, cf. Ibidem. Simon face prin năluciri demonice să pară că a înviat pe mort, dar tânărul nu se ridică. Sfântul Petru face rugăciune şi învie pe tânăr, ca şi pe Tavita. Sunt descrise şi alte minuni aici.

Simon devine prietenul împăratului Nero şi promite într-o zi oamenilor că se va lăsa tăiat pentru ca să învie a treia zi. Face un berbec să ia chip de om şi acela e tăiat în locul lui. Însă Sfântul Petru îl dă iarăşi de gol, arătând că a fost junghiat un berbec şi nu Simon, cf. Idem, p. 484. Într-altă zi se urcă pe o clădire înaltă din Roma şi le arată oamenilor cum zboară el. Textul sfânt spune: „Vrăjitorul Simon, zicând acestea, a plesnit din mâini, s-a înălţat în văzduh, a început a zbura [nu vă aduce aminte asta de iluzioniştii veacului nostru? nn.] şi a se sui în sus înălţându-l diavolii”, cf. Ibidem. Acesta e momentul când Sfântul Petru ceartă pe demoni şi „îndată au fugit de la Simon prin văzduh şi ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, şi astfel i s-a sfărâmat tot trupul”, cf. Idem, p. 484-485.

Însă Simon cade la pământ, e rănit grav, dar nu moare decât a doua zi. Nero vrea să pună mâna pe Sfântul Petru dar nu se întâmplă asta acum, ci după mai mulţi ani. El pune pe Sfântul Lin episcop de Roma, apoi merge spre Spania, contrar teoriei false a primatului papal romano-catolic, care stipulează mai mulţi ani de stat în Roma ai Apostolului şi un presupus episcopat al său aici, cf. Idem, p. 485.

Recapitulând lucrurile deja afirmate, primul eretic care părăseşte Biserica este Simon Magul, care moare ruşinos. Sfântul Ioan şi Sfântul Amfilohie validează moartea lui Simon din cauza Sfântului Apostol Petru. Ereticii sunt toţi cei care nu au părtăşie cu Biserica Ortodoxă, care e Biserica Apostolilor. Chiar dacă ortodocşii au păcate de tot felul, dacă se pocăiesc se pot mântui. Eterodocşii, chiar dacă au fragmente de adevăr şi o viaţă morală aleasă, fără dreapta credinţă şi părtăşia cu Biserica Ortodoxă stau în afara Bisericii lui Hristos şi nu moştenesc Împărăţia Cerurilor.

Pentru o aprofundare a acestei tematici, traducerea părintelui Marcel Hancheş este foarte expresivă şi notele sale de subsol pun în evidenţă locurile grele ale textelor. V-o recomandăm spre citire, alături de celelalte trei cărţi pe care le-a publicat până acum:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, trad. din lb. greacă veche de Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003, 131p.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, trad. din lb. greacă veche de Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, 181p.
3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor, trad. din lb. greacă veche de Pr. Marcel Hancheş şi Psa. Rusalina Hancheş, Ed. Marineasa, Timişoara, 2005, 188p.

Traducerile sale sunt foarte acrivice, poarta amprenta sa duhovnicească profundă şi emană evlavia dumnezeiască ce îl animă. El este nu numai un simplu traducător, ci un iermineut al Sfinţilor Părinţi care îi înţelege din intimizarea continuă cu ei. Eu, personal, sunt foarte recunoscător şi îndatorat viziunii sale teologice şi traductoriale, fapt pentru care îi mulţumesc cu dragoste şi pe această cale.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it:

Previous

„Heruvicul” pe glasul al 4-lea, corul Sf. Mănăstiri Stavropoleos

Next

Mânia râvnei lui Dumnezeu

5 Comments

  1. Alin Suciu

    Lucrez la traducerea unei omilii a lui Amfilochie (Despre sacrificiul lui Avraam) si as dori sa stiu cum se poate procura volumul preotului Hanches. Cuprinde cumva traduceri din Amfilochie?

  2. Domnule Alin Suciu,

    spor la traducere şi în viaţa dv. personală!

    Volumul intitulat „Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi”, vol. 1, trad. din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheş, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, 260p. conţine extrase din operele Sfântului Teodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Amfilohie de Iconium împotriva… a diverşi eretici ai timpului.

    De la p. 215 până la p. 260 se află extrasele din Sfântul Amfilohie şi ele sunt conform ed. BEPES 71, Atena, 1992.

    Fragmentele traduse din opera acestuia:

    1. „Împotriva apotactiţilor sau a ghemeliţilor” [ p. 215-256] din care rezultă că învăţătorul tuturor ereziilor e diavolul şi că toate ereziile au drept scop să tăgăduiască Biserica lui Dumnezeu.

    Apoi găsim o expunere a Sfântului Amfilohie despre Simon Magul, cap. 12 începând cu fraza: „după cum Biserica sobornicească şi apostolicească păstrează întreagă genealogia lui Hristos, aşa şi ereziile păstrează succesiunea de la Simon [ Magul]”, p. 232.

    2. „Epistola sinodală a episcopului Amfilofie de Iconiu” [ 257-260].

    Mulţumim pentru întrebare şi numai bine din partea noastră!

  3. Adrian

    Aberatii crestine!!

    • Dacă vi se par aberații „creștine”…trebuie să știți că există, la propriu, și aberații păgâne, științifice, pseudoștiințifice…

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén