Mânia râvnei lui Dumnezeu

Cum Se mânie Dumnezeu care ne iubeşte? Ce fel de mânie apare în contextul de la In. 2, 15, când: „Şi făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele”? Acesta e textul din ed. BOR 1988.

În NT, ed. Nestle-Aland, Stuttgart, 1981, „φραγελλιον εκ σχοινιων” ne spune despre un bici din funii , φραγελλιον grecesc fiind sinonim cu flagellum latinesc, de unde a rezultat flagelare din limba română. Acţiunea de a flagela se face cu un flagellum, adică cu un bici. Dacă Fiul lui Dumnezeu Şi-a făcut un bici din funii şi a răsturnat τας τραπεζας [mesele], Sfântul Ioan califică gestul Său drept unul profetic, o împlinire a Ps. 68, 9, care, în traducerea ÎPS Bartolomeu, adesea foarte plină de miez, apare: „că râvna casei Tale m-a mâncat”.

In. 2, 17, apare în ed. BOR 1988 în termenii: „Râvna casei Tale mă mistuie”. Diferenţa semnificativă între cele două ediţii scripturale apare între mă mistuie din ed. BOR 1988 şi „mă mănâncă” din ed. BOR 2001. ÎPS Bartolomeu, adică ed. BOR 2001, se calează perfect pe ediţia grecească a textului la In. 2, 17: ” ο ζηλος του οικου σου καταφαγεται με”. Zelul, râvna pentru casa lui Dumnezeu, mai bine-zis, pentru respectarea sfinţeniei interioare şi a sfinţeniei templului, a Bisericii, L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să aibă o anume violenţă: violenţa iubirii de Dumnezeu.

Pacifismul e teoria cum că violenţa nu e bună în niciuna dintre circumstanţe. Adică, noi nu trebuie să acţionăm violent pentru ceea ce iubim. În In. 2, 15, Hristos Dumnezeu Se arată violent pentru ceea ce iubeşte. Ierminiile patristice la acest text arată într-un mod pregnant faptul, că aici Domnul Şi-a arătat postura Sa de Judecător al lumii sau că Cel prea blând este şi Drept sau că va fi Drept cu toţi.

Textul evanghelic nu ne spune că Domnul a folosit biciul ci că şi-a făcut [ ποιησας] un bici. Ceea ce rezultă în definitiv din textul de la In. 2, 15 e aceea că El i-a scos din templu pe schimbătorii de bani, pe negociatorii financiari, care nu aveau ce să caute acolo, cât şi oile şi boii. Mânia dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu venea din râvna pentru sfinţenie şi nu pentru interese meschine. El le-a răsturnat mesele, le-a vărsat banii pe jos şi i-a scos, cu întreaga hărmălaie, din templu.

Un gest profetic şi judiciar, în cel mai bun sens cu putinţă, pentru că judiciarul, judecata trebuie să vină din râvna pentru sfinţenie şi nu din ranchiuni personale. Logica umană defectuoasă şi extremistă vede ori prea multă bunătate, ori prea multă dreptate, rectitudine în gesturile Fiului lui Dumnezeu. Cum să se mânie Fiul lui Dumnezeu pe noi, dacă ne iubeşte, se întreabă omul? Şi totuşi gestul acesta s-a petrecut, este real, e consemnat cu tărie de Scriptură, şi Cel care Şi-a făcut un bici era Cel ce a iubit pe om mai mult decât pe Sine.

La Rom. 8, 31, Sfântul Pavel, marea şi sublima minte a Bisericii, pe care o lăudăm începând cu această seară, la praznicul său de peste an, spunea: „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?”. Şi în versetul următor: „El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” [Rom. 8, 32]. Asta cu necruţatul reprezintă iarăşi un cuvânt tare, care reprezintă râvna Tatălui pentru mântuirea noastră.

Particula „οuκ εφεισατο” de la Rom. 8, 32 se traduce prin „nu L-a menajat [verbul φειδομαι]” pe Fiul, nu L-a cruţat Tatăl pe Fiul, nu L-a scăpat de moarte, pentru că moartea Lui era mântuirea noastră.

Râvna Fiului de a curăţa templul de farsori se întâmpină cu cea a Tatălui de a nu cruţa pe Fiul de la cruce. Râvna de a ne iubi a Tatălui este identică cu râvna de a iubi sfinţenia lui Dumnezeu a Fiului. Dacă vrem să înţelegem cele două versete, cel de la Ioan şi cel de la Romani, trebuie să înţelegem că sfinţenia şi mântuirea sunt lucruri râvnite, sunt lucruri pline de zel, lucruri care cer violenţa râvnei.

Râvna şi mânia par antagonice şi titlul articolului nostru pare a fi deplasat. Însă mânia lui Dumnezeu e mânia râvnei, mânie sfântă şi mânia duhovnicească a Sfinţilor vine din dragoste de adevăr, de sfinţenie. Avem Sfinţi sau Sfinte, care au intrat în templele păgâne şi le-au devastat, au zdrobit idolii, i-au aruncat la pământ, fapt pentru care au primit o moarte crudă, înfiorătoare. A califica mânia râvnei Sfinţilor drept un impuls malefic spre distrugere, spre răzbunare nu înseamnă decât a privi din afara logicii vieţii duhovniceşti.

Palma dată de Sfântul Nicolae ereticului Arie nu a venit din cauză că Sfântul suferea de sindromul enervării, a enervării necontrolate, ci din râvna pentru adevăr, din prea mare dragoste pentru Fiul lui Dumnezeu, căci nu a mai suportat insultele demonice la adresa Lui, după cum, blestemul Sfântului Calinic, aşezat la poarta Frăsineiului nu a venit dintr-o înţelegere defectuoasă a femeii şi a drepturilor sale, ci din nevoia de viaţă duhovnicească autentică a monahilor de acolo.

Logica umană decăzută nu poate înţelege logica enervării lui Dumnezeu, nici a pedepsei lui Dumnezeu şi nici a râvnei pentru adevăr. Când cineva luptă astăzi pentru adevăr, când e plin de zel pentru casa lui Dumnezeu e considerat fundamentalist,retrograd…în cuvintele cu care este elogiat punându-se întreaga vituperare [vorba domnului Sorin Dumitrescu] la adresa noastră. A vitupera = a denigra, a defăima. Cuvinte vituperande.

Trebuie să nu te enervezi deloc sau să te enervezi dumnezeieşte? Se pare că Scriptura nu cunoaşte verbul a se enerva, dar îl cunoaşte din plin pe cel de a se mânia, cf. Fac. 27, 44; 31, 36; 34, 7; 40, 2; 41, 10; Ieş. 15, 17;22, 24; Num. 11, 1; 11, 10…In., 3, 36; Rom. 1, 10; 9, 22; Efes. 4, 26; 5, 6; Col. 3, 6; I Tes. 1, 10 etc. Enervarea, iritarea, e o chestiune latentă în om, pe când mânia e violentă. Mânia omului cuvios ca şi mânia lui Dumnezeu vine din rănirea celei mai fine dragoste.

Locurile citate de noi ne spun în esenţa lor : Când se trece cu şenilele tancului peste sensibilităţile inimii, când se atentează la cele mai scumpe simţăminte şi certitudini, atunci nu vă aşteptaţi să stăm cu mâinile în sân şi să privim, nepăsători, cum Dumnezeul nostru, inima noastră, conştiinţa noastră sunt anulate ca un pai, ca un zero. Atunci vom acţiona cu râvnă pentru casa lui Dumnezeu şi pentru adevăr.

Când Fiul lui Dumnezeu împlineşte pe Mă mănâncă sau Mă mistuie râvna casei Tale, împlineşte de fapt vâlvătaia râvnei, a râvnei dumnezeieşti pentru cele ale lui Dumnezeu şi ale mântuirii. Sfinţii Mucenici, Sfinţii Mărturisitori, Sfinţii Evanghelizatori ai lumii erau mânaţi de acest zel năucitor, devastant, de a spune adevărul unor oameni care nu dădeau doi bani pe el sau de a le arăta că sfinţenia e reală unor oameni care credeau că toată lumea e perversă, că toată e curvă, că toată e prefăcută.

Pentru lumea secularizabilă continuu, pentru cea în care ne trăim zilele la modul real, dureros, cel mai năucitor ferment sau nebunie sfântă e acest zel profetic, zel al mântuirii care există în cei care se curăţesc de patimi. Cei care iau contact real cu tăria Scripturii şi a Vieţilor Sfinţilor devin ei înşişi plini de zel, plini de doruri străine lumii îmbâcsite de lehamite, şi astfel de oameni nu pot fi stăpâniţi şi îmbătaţi cu apă chioară.

Astfel de oameni sunt imposibil de timorat. Zelul, râvna, pe măsura ce vrei să o stingi, pe măsură ce oricine încearcă să te smintească în credinţa ta, să îţi spună să o laşi mai moale cu asceza, cu cunoaşterea şi cu rectitudinea, cu sfinţenia, că pe aici, pe pământ, găinăriile sunt la putere şi numai prin astfel de mijloace se poate trăi, ea se umple de şi mai multă putere şi vede şi mai evident mâna providenţei lui Dumnezeu în istoria lumii şi a vieţii personale.

Cei care vă ocupaţi cu studiul Scripturii şi al Sfinţilor, ştiţi cu prisosinţă, că atunci când Sfinţilor li se închidea o uşă li se deschidea alta, că atunci când îi trimiteau în exil ei deveneau şi mai cunoscuţi, iar atunci când cineva îi înjosea, nu făcea decât să le sporească slava. Oricum ai da-o, mai pe româneşte, cu oamenii care slujesc lui Dumnezeu, ei cad tot în picioare, şi se umplu de folosul duhovnicesc al vieţii cu Dumnezeu.

Pentru că a te mânca dorul de sfinţenie, a te roade, a roade măruntaiele tale dorul de bine, de frumos, de linişte, de adevăr, nu înseamnă decât că harul, focul lui Dumnezeu te arde şi te învăluie, că el te pătrunde şi te face torţă, pregătindu-te pâine plăcută, bună pentru masa lui Dumnezeu.

„Pâinile punerii înainte” de la Ieş. 25, 30 ne vorbesc, tipologic, despre trupurile şi sufletele noastre sfinţite, care „se vor afla pururea înaintea Mea” [cf. Ibidem]. Trebuie să te coci ca pâinea, să te pui în cuptorul ispitelor şi al durerilor, al răbdării, în cuptorul râvnei, ca să devii pâine care stai înainte, pe care Dumnezeu o va pune veşnic înaintea Sa. Însă, ca să fie pâine, trebuie să existe acţiunea drojdiei, acţiunea violentă a drojdiei, care face din făină un trup bun de mâncat.

Ca să fie pâine, trebuie să fie foc, trebuie să te mistuie dorul de Dumnezeu, dorul de bine între oameni, dorul de sfinţenie. Iar dacă, atunci când e dragoste, e mult foc, multă concentrare asupra celui iubit/ a celei iubită, mult entuziasm, cum să fie focul pentru Dumnezeu un foc mai mic şi nu unul infinit mai dureros, mai devorant interior, mai sfâşietor?

Râvna şi mânia lui Dumnezeu sunt împreună. Dragostea şi dreptatea sunt la un loc la Dumnezeu. Atotvederea şi atotsusţinerea fiecărei existenţe îşi găsesc în Dumnezeu identitatea lor non-antagonică. Cel care vede toate este în acelaşi timp în toate, ştie toate, cuprinde toate, susţine toate, le hrăneşte pe toate, le judecă pe toate, le iubeşte pe toate. Dacă am înţelege că toate energiile, puterile, lucrările lui Dumnezeu nu sunt despărţite ci sunt unite în fiinţa Treimii am înţelege de ce dreptatea Sa are milă şi mila Sa are râvnă, de ce bunătatea Sa e plină de prevedere şi candoarea Sa este deosebit de atentă cu adâncurile omului.

Dumnezeu nu dă niciodată haruri mai presus de puterea omului şi nici nu îi cere omului să facă lucruri cărora nu le înţelege rostul, utilitatea. Dumnezeu nu forţează pe om să fie bun, chiar dacă noi suntem nişte puncte de praf înaintea Lui şi nici nu Se bate cu noi, nu vrea să ne arate nouă cât de puternic este El. Măreţia lui Dumnezeu se înţelege din tăcerea şi smerenia Lui iar din urgia mâniei Lui se vede blândeţea Lui cu noi.

Dacă Dumnezeu ne-ar bate cu biciul la fiecare păcat, ce sănătate am mai avea? Iar dacă ne-ar da daruri, pe care noi, din cauza puţinătăţii noastre de minte, le-am pierde în două clipe, ce rost ar avea să ni le dea? Când nu înţelegem ceva din viaţa noastră, să nu dăm vina pe El, ci să vedem rostul fiecărei clipe care stă de faţă. Vom vedea că nimic nu e întâmplător în viaţa noastră, că nimic nu e mai mult sau mai puţin decât trebuie, că toate sunt perfecte într-o lume care trebuie să ne coacă, ca pe nişte pâini, pentru Împărăţia netrecătoare a lui Dumnezeu.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.