Zi: 29 iunie 2007

de Fericitul Serafim Rose

1. „Teologia cea de sus”

Astăzi am sărbătorit praznicul Părinţilor de la Sinoadele Ecumenice, care este în fiecare an în această perioadă după 16 iulie[i] [1]. După cum ne spune slujba ce le este închinată, aceşti Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice sunt cei şapte stâlpi de înţelepciune pe care Hristos Dumnezeul nostru a întemeiat Biserica. Este foarte important pentru noi ca, într-o asemenea zi, să ne gândim ce este teologia. Mai întâi de toate trebuie să fim foarte conştienţi că teologia nu este doar o chestiune a unor oameni care merg la şcoală, care devin foarte înţelepţi în citirea Scripturilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, ca apoi – fie singuri sau împreună cu alţii – să elaboreze foarte frumos şi logic, ceea ce gândesc ei că crede Biserica. Toate acestea sunt din punctul de vedere al unei înţelegeri omeneşti. Teologia este ceva mai înalt.

Un teolog foarte renumit al Bisericii de azi, din generaţia veche – ce acum e pe cale să dispară şi al cărei mesaj trebuie să-l înţelegem dacă vrem să rămânem ortodocşi – este Pr. Mihail Pomazanski[ii] [2] din Jordanville. Fiind conştient de toate dificultăţile pe care le întâmpină Ortodoxia acum, de acei oameni ce cad în învăţături greşite şi de toate aceste ispite ce ne aşteaptă, a zis: „Suntem în siguranţă într-un singur loc: slujbele bisericeşti”. Aceasta pentru că întreaga noastră teologie este conţinută în dumnezeieştile slujbe, ce au fost alcătuite de mari Părinţi, ca Sfântul Ioan Damaschin şi mulţi alţii, încă din vremea acestor Sinoade Ecumenice când întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii a fost foarte bine stabilită.

Astfel, Părintele Mihail ne scrie că dumnezeieştile slujbe sunt o garanţie [a dreptei credinţe, n. trad.] pentru noi în caz că oamenii încep să primească învăţături greşite.[iii] [3] De asemenea, în aceeaşi scrisoare, aminteşte în special Condacul către aceşti Părinţi. Acest condac, ce este repetat şi cu alte ocazii când sunt prăznuiţi Sfinţii Părinţi, sună astfel:

„Propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă, care, purtând haina adevărului, cea ţesută din teologia cea de sus, drept îndreptează şi slăveşte taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu”.[iv] [4]

Vedem aici că teologia este ceva ca o haină ţesută de sus: O haină a Adevărului ţesută din teologia cea de sus. Aceasta este, cu siguranţă, o concepţie despre teologie cam diferită de acele cursuri simple de ceea ce se numeşte teologie. Teologia – cunoaşterea lui Dumnezeu, ştiinţa lui Dumnezeu – este ceva ce vine de sus prin inspiraţie dumnezeiască. Când Sfinţii Părinţi se adună la Sinoade şi Duhul Sfânt este cu ei, acele lucruri pe care ei le condamnă, le definesc şi le hotărăsc nu sunt simple expresii ale înţelepciunii omeneşti, ci sunt ceva ce vine de sus.

2. Teologia Arhiepiscopului Ioan

Avem în vremea noastră, foarte aproape de noi, pe cineva care este teolog exact în acest fel: Arhiepiscopul Ioan Maximovici[v] [5], care, prin harul lui Dumnezeu, ne-a fost dăruit în aceste vremuri din urmă. La el găsim foarte multe lucruri ce ne ajută să rămânem creştini ortodocşi adevăraţi chiar şi în vremurile foarte dificile ce ne aşteaptă. Vedem în el un om Sfânt, un ascet cu o pravilă de rugăciune şi de ajutorare a celorlalţi şi chiar de neodihnă. Acest fapt este extrem de înalt şi înălţător; chiar dacă noi înşine nu facem acestea, totuşi vedem în el un exemplu plin de inspiraţie despre cum trăieşte un Sfânt Părinte în zilele noastre.

Continuăm să găsim noi comori în el, aspecte ce nu au fost prea mult discutate în trecut. Şi acum am ajuns la cea de-a zecea pomenire a adormirii sale, pe care am cinstit-o cu mai puţin de o lună în urmă. Se întâmplă de asemenea ca aceasta să fie şi a 50-a aniversare de când a devenit preot şi monah. Deci se cuvine a găsi acum o altă comoară a sa: comoara scrierilor sale teologice, care până acum au fost foarte puţin cunoscute, chiar şi în ruseşte. Am reuşit să adunăm câteva din scrierile lui, de fapt doar puţine; şi vedem că, într-adevăr, deşi nu este cinstit ca fiind un mare teolog, este de fapt un teolog mult mai mare decât mulţi dintre oamenii ce sunt slăviţi ca fiind teologi. Dar el este un teolog exact în sensul teologiei celei de sus şi nu doar al lecţiilor de şcoală sau academice, cum le numim noi. Din aceasta putem afla ceva foarte important despre cum să fim şi să rămânem creştini ortodocşi conştienţi şi adevăraţi şi cum să transmitem bogăţiile tradiţiei Ortodoxe, ce este ameninţată să se piardă de pe faţa pământului.

În ceea ce priveşte formaţia sa teologică, Arhiepiscopul Ioan, când era în Serbia, după ce a terminat Facultatea de Drept, a urmat obişnuita Academie Teologică şi a primit ceea ce noi numim titlul de doctor în teologie; aceasta înseamnă că a trecut prin toate cursurile şi ştie deci totul despre chestiunile, problemele teologice ş.a.m.d. În spatele acesteia, se află, totuşi, ceva mult mai important pentru un teolog adevărat – şi printr-un adevărat teolog înţelegem pe cineva care vorbeşte cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu, nu doar repetă ceea ce găseşte în cărţi. Adică, era dintr-o familie foarte evlavioasă, el însuşi fiind foarte evlavios din copilărie. Avea experienţa Sfintei Rusii dinainte de revoluţie, mergea la mănăstiri, cinstea Icoanele făcătoare de minuni, cinstea pe Sfinţi şi pe oamenii duhovniceşti, citea Vieţile Sfinţilor şi a fost pătruns de această întreagă atmosferă în Rusia, fapt ce era încă posibil atunci pentru oamenii evlavioşi. Pentru aceasta a devenit mai târziu un aşa de mare Teolog şi un aşa de mare Sfânt.

În afară de aceasta, vedem că a existat o persoană care l-a inspirat, deşi nu în sensul în care am spune azi că l-a „influenţat” (adică, nu putem spune că această persoană a influenţat aceasta sau aceea, ci mai degrabă l-a inspirat pe Arhiepiscopul Ioan să fie în întregime în Biserică şi să fie un teolog). Această persoană a fost Mitropolitul Antonie Hrapoviţki[vi] [6]. A fost primul întâistătător al Bisericii Ruse din Exil, un mare ierarh al ultimelor zile ale vechii Rusii şi o foarte importantă personalitate istorică a zilelor noastre, atât atunci cât şi acum. Era cunoscut pentru vorbirea sa liberă, pentru marea sa îndrăzneală şi pentru că nu era prea politicos când era vorba de probleme importante ale Bisericii.

Era un luptător foarte conştiincios pentru cele mai bune tradiţii ortodoxe. Accentua mereu nevoia de a ne „întoarce la Sfinţii Părinţi”, pe care bineînţeles că Arhiepiscopul Ioan a urmat-o întru totul; şi vorbea de asemenea şi despre teologia ortodoxă ca fiind foarte mult legată de viaţa duhovnicească şi morală ca opoziţie faţă de acea teologie învăţată simplu în şcoală şi apoi repetată.

Scrierile Mitropolitului Antonie sunt, totuşi, destul de diferite de cele ale Arhiepiscopului Ioan, pentru că Mitropolitul Antonie era implicat foarte mult în lumea academică. Era conducătorul mai multor academii teologice şi trebuia să fie mereu conştient de problemele timpului său. Trebuia să ştie ce gândeau nişte oameni ca tolstoiştii – oameni care încercau să submineze credinţa în Dumnezeu şi în Biserică – şi se gândea mereu cum ar putea să transmită mesajul Ortodoxiei unor asemenea oameni. Scria mereu lucrări despre teologia ortodoxă, fiind el însuşi foarte legat de problema prezentării Ortodoxiei oamenilor care erau departe de ea. Astfel, găsim că scrierile sale sunt de fapt mult mai puţin sugestive decât cele ale Arhiepiscopului Ioan, despre care vom vorbi acum.

3. Echilibrat între extreme

Lucrările teologice ale Arhiepiscopului Ioan sunt destul de puţine ca număr. Nu le-am găsit încă pe toate pentru că nu sunt încă adunate într-un singur loc. Se află în reviste vechi, de obicei reviste bisericeşti care aveau o circulaţie foarte restrânsă şi care acum sunt aproape toate pierdute. Unele sunt din vechile reviste bisericeşti din Iugoslavia anilor 1920 şi `30; altele sunt din propriile sale mici periodice din China şi America. Am găsit printr-o pură întâmplare, un articol lung – bineînţeles că prin harul lui Dumnezeu l-am găsit – ce a fost tipărit la Varşovia în 1930 şi din care probabil n-au mai rămas decât câteva copii.

Multe dintre scrierile sale sunt articole foarte scurte – predici foarte adânci – dar are şi mai multe articole lungi – de 20, 30, 40 de pagini – ce sunt foarte importante. A scris împotriva ereziei lui Bulgakov şi a sofiologiei. A scris despre Maica Domnului într-un tratat pe care îl traducem pentru un nou număr din „Cuvântul Ortodox”[vii] [7]. A scris de asemenea despre Sfânta Rusie, Noii Mucenici, Biserica – Trup al lui Hristos, însemnătatea diasporei ruse, monarhia ortodoxă şi multe alte asemenea teme.

Din scrierile sale teologice vedem că Arhiepiscopul Ioan era destul de diferit de Mitropolitul Antonie. Principala caracteristică pe care o putem desprinde din scrierile sale teologice este libertatea. Este întru totul adâncit în tradiţia ortodoxă şi este el însuşi un izvor de adevărată teologie ortodoxă. Nu are nici un fel de influenţe străine sau vreo supraaccentuare a unei părţi a tradiţiei din pricina vreunei controverse. El devine astfel foarte valoros ca autoritate în discuţiile ce se poartă în limba engleză despre aşa-zisa influenţă apuseană asupra teologiei ortodoxe din ultimii 700 de ani. De exemplu, într-un articol pe care l-a scris despre iconografie, afirmă adevăratul stil ortodox iconografic, dar în acelaşi timp nu este prea mâhnit de icoanele în stil apusean, atâta timp cât sunt în anumite limite[viii] [8] şi au fost binecuvântate să se afle în Biserică.

A scris de asemenea despre o întrebare: „Pentru ce s-a rugat Hristos în Grădina Ghetsimani?” Aici vedem cum a reuşit să se descurce cu un subiect care la vremea aceea era foarte controversat. Devenise controversat deoarece dascălul său, Mitropolitul Antonie opunându-se la ceea ce el numea: interpretarea scolastică a „răsplătirii făcute unui Dumnezeu jignit”, a mers puţin prea departe în direcţia opusă şi astfel a pus un accent prea mare pe semnificaţia rugăciunii lui Iisus Hristos din Grădina Ghetsimani, ca şi cum aceasta ar fi fost cea mai importantă parte a răscumpărării noastre, iar Crucea a fost cumva subestimată.

Aceasta se întâmplă adesea când cineva este implicat în polemici cu argumente cu alţi teologi. Unii merg puţin prea departe într-o parte şi ca o contracarare a acestui fapt celălalt merge prea departe în cealaltă parte. Arhiepiscopul Ioan avea un foarte bun echilibru în acestea, ceea ce arată cât de sănătos era punctul său de vedere şi cum nu cădea în nici un fel de extreme. A luat partea cea mai bună din învăţătura Mitropolitului Antonie despre acest subiect – dragostea compătimitoare a Domnului Iisus Hristos pentru întreaga omenire – şi în acelaşi timp a corectat câteva dintre greşelile pe care le avea Mitropolitul Antonie în articolul său.

De exemplu, Mitropolitul spunea că este necuviincios din partea noastră să gândim că Domnului Iisus Hristos I-ar fi fost frică de suferinţele ce-I stăteau înainte, pe când majoritatea Sfinţilor Părinţi vorbesc exact despre acest punct: prin aceasta se dovedeşte natura umană a lui Iisus Hristos, că Îi era teamă de suferinţele ce aveau să vină. Deci Arhiepiscopul Ioan a corectat aceasta şi a arătat de asemenea şi partea bună a învăţăturii Mitropolitului Antonie despre iubirea compătimitoare. Oamenii vorbeau una şi alta, unii apărând un punct de vedere, alţii apărându-l pe celălalt, iar Arhiepiscopul Ioan l-a discutat fără să facă din el niciun fel de controversă. De fapt, citindu-i articolul, n-ai ghici niciodată că era vreo controversă. Aceasta arată cât de echilibrat era.

4. „Influenţa apuseană”

La fel a fost şi cu problema „influenţei apusene”, despre care Mitropolitul Antonie a vorbit, de asemenea, mult. Este foarte important pentru noi să aflăm exact ce înseamnă aceasta, deoarece este adevărat că, pentru mai multe sute de ani, în Biserica Ortodoxă au existat împrumuturi în scrierile teologice, din apus, de la romano-catolici. Unii oameni vorbesc puţin prea mult despre influenţa apuseană; merg prea departe şi vor să arunce tot din ultimii 700 de ani. Bineînţeles că aşa ceva este greşit. Dar la Arhiepiscopul Ioan observăm că, la fel cum era foarte echilibrat faţă de Mitropolitul Antonie când au fost proteste împotriva învăţăturii lui, tot aşa echilibrat era şi în ce priveşte problema influenţei apusene.

Odată noi înşine l-am întrebat pe Arhiepiscopul Ioan despre problema învăţăturii Mitropolitului Antonie şi în felul său aparte, a dat din mână spunând, „Este nesemnificativă”. Cu alte cuvinte, această învăţătură are părţi foarte importante şi dacă sunt greşeli în ea, este un fapt secundar, neimportant.

Arhiepiscopul Ioan a avut aceeaşi atitudine şi faţă de un alt mare ierarh din teologia ortodoxă: Mitropolitul Petru Movilă[ix] [9], care a trăit în secolul al XVII-lea, în acelaşi timp cu Sfântul Iov de la Pociaev, în vestul Rusiei. Mitropolitul Petru era acuzat că este prea influenţat de apus; iar unii chiar vroiau să-l elimine de tot, spunând că nu e ortodox. Arhiepiscopul Ioan, avea, totuşi, mare evlavie la el şi putem vedea în această atitudine un aspect foarte important despre întreaga problemă a influenţei apusene.

Problema influenţei apusene a pătruns în Biserică după Sinodul de la Florenţa din 1439. Atunci a fost o vreme când, pentru motive politice, teologii bizantini au mers în apus şi au capitulat; adică au cedat în faţa învăţăturii romano-catolice şi au acceptat anumite învăţături care nu erau ortodoxe. Au semnat cu toţii Unirea cu Roma – toţi cu excepţia marelui stâlp al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului. După aceasta au urmat timpuri foarte grele pentru Biserică.

Noi, studiem acum aceste fapte după 500 de ani. Putem vedea că această falsă unire a fost bineînţeles respinsă şi că Biserica Ortodoxă nu a acceptat-o. Dar la vremea aceea şi o perioadă destul de îndelungată după aceea – peste o sută de ani – problema Unirii de la Florenţa a fost una foarte dificilă pentru Biserică. În Rusia, imediat ce Mitropolitul Isidor s-a întors şi a zis, „Am semnat Unirea”, l-au dat afară. A venit la Biserică şi Ţarul însuşi era acolo. „Ce-ai făcut?” a zis ţarul. „Ai semnat Unirea cu Roma?” – şi l-au băgat la închisoare şi au respins total Unirea. A trebuit să se reîntoarcă în Apus, scăpând prin Polonia şi în cele din urmă a ajuns cardinal în Biserica romano-catolică, un apostat de la Ortodoxie.

Sfântul Marcu al Efesului, pe de altă parte, a respins Unirea, mai întâi în Apus şi apoi în Grecia; şi când s-a întors a adunat în jurul lui oameni care erau de asemenea împotriva Unirii. Apoi, la numai 15 ani după Sinodul de la Florenţa, prin judecăţile lui Dumnezeu – şi foarte probabil tocmai pentru că fusese acceptată Unirea – a căzut Constantinopolul. După aceasta a fost patriarh Ghenadie, un ucenic al Sfântului Marcu al Efesului, care a respins Unirea; dar, pentru multă vreme, a existat multă confuzie în Biserica Greacă. Există o carte întreagă pe acest subiect, a lui Timothy Ware (P.S. Kallistos), numită Eustratios Argenti[x] [10] (Oxford, 1964), ce discută atitudinea grecilor faţă de Roma tocmai în aceste secole după 1450.

Vedem că era mare confuzie în Grecia: dacă catolicii sunt parte a Bisericii sau nu. De multe ori episcopii ortodocşi chemau franciscani sau iezuiţi să predice în bisericile lor. Romano-catolicii şi ortodocşii aveau chiar slujbe în aceleaşi biserici, deşi, în multe locuri din Grecia, aveau altarul într-un loc separat. În mod clar, ei nu prea ştiau dacă au acceptat sau nu Unirea. Erau mulţi care se împotriveau cu putere, dar alţii ziceau „Păi, am semnat actele; toţi au semnat, şi Patriarhul a semnat, şi Împăratul. Nu suntem îndatoraţi?”

În Grecia această problemă era mult mai gravă decât în Rusia, dar acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Rusia. În partea vestică a Rusiei au venit misionarii latini şi au încercat să atragă oamenii spre a deveni romano-catolici. De aici a pornit problema influenţei apusene în Rusia.

Această situaţie deja continua de 100 de ani şi mai bine, când, la sfârşitul secolului al XVI-lea, latinii au mai făcut o unire, de data aceasta în partea vestică a Rusiei: Unirea de la Brest-Litovsk, împotriva căreia a luptat Sfântul Iov de la Pociaev. În mod vădit, încercau să cucerească întregul Răsărit. Se foloseau de confuzia oamenilor din Grecia (dacă sunt sau nu în unire) ca de o şansă de a-şi instala proprii lor misionari, de a-şi aşeza proprii episcopi în oraşele greceşti, ca apoi să preia, de fapt, întregul Răsărit, începând cu Grecia şi mergând spre Rusia.

Acestea au fost vremuri foarte grele pentru Ortodoxie. Marii Părinţi ştiau că romano- catolicii au luat-o razna în doctrina lor şi s-au despărţit de Biserică şi totuşi era şi propaganda aceasta de a face parte din Biserica Latină, ca şi cum papa ar fi fost conducător între episcopi.

În acelaşi timp, în Apus a apărut ceea ce numim noi azi „Renaştere”: o întreagă mişcare culturală care, bineînţeles, că în mare parte, era o revigorare a vechilor idei păgâne. Întreaga semnificaţie a Renaşterii poate fi probabil însumată ca fiind o continuare a mişcării scolastice timpurii din Apus. Adică era caracterizată printr-o dezvoltare a înţelepciunii lumeşti, a ceva ce nu este necesar pentru mântuirea sufletului. Atunci, ştiinţa – a învăţa despre natură – a început să aibă importanţa pe care o are azi, limbile au început să fie studiate, erau făcute traduceri şi vechii clasici greci şi latini erau reîntorşi din uitare, ei fiind foarte puţin studiaţi în secolele timpurii după căderea Greciei şi Romei. Nivelul de învăţătură a crescut: oamenii au devenit mai conştienţi de istoria lumii, de ştiinţă şi de înţelepciunea lumească în general.

Prin ea însăşi această înţelepciune lumească nu are importanţă; dar odată ce cineva pătrunde în ea, acela capătă o anume atitudine a minţii. Această atitudine nu este în ea însăşi ostilă mântuirii, dar trebuie înţeleasă corect pentru a afla cum poate cineva să-şi mântuiască sufletul dacă o are. De fapt, în secolul XX, această mişcare culturală apuseană a invadat întreaga lume. Oricine vine la Ortodoxie azi, probabil cu excepţia unor triburi din Uganda şi Kenya, este implicat în această problemă de a şti cum să-ţi mântuieşti sufletul odată ce ai devenit înţelept lumeşte şi sofisticat, ştiind despre istoria lumii, ştiinţă, etc.

5. Dând răspuns pentru credinţa noastră

În secolul XVII, atât în Rusia cât şi în Grecia, educaţia ortodoxă era la un nivel foarte scăzut. În acea vreme erau oameni precum Mitropolitul Petru Movilă care au văzut că, în această aşa-zisă înţelepciune, această cunoaştere, această „educaţie de nivel universitar” venită din Apus era un mare pericol pentru Ortodoxie, deoarece oamenii ortodocşi obişnuiţi erau foarte simpli.

Sfântul Apostol Petru ne spune în Epistola sa că trebuie să fim gata să dăm răspuns celor ce ne întreabă despre credinţa noastră[xi] [11]. Astfel, o persoană simplă, ce crede Ortodoxia în felul în care a moştenit-o, nu prea e capabilă să aibă un răspuns atunci când cineva foarte deştept şi sofisticat îl întreabă tot felul de lucruri despre credinţă – şi nu neapărat cu o intenţie rea.

Am avut un exemplu chiar în mica noastră discuţie de ieri. Am citit în Vieţile Sfinţilor că a venit un balaur şi a început să ispitească pe sfânt, precum la Sfânta Marina sau Sfântul Ioan Mult-pătimitorul. Ce trebuie să credem noi despre aceasta? Citeşte acest text unor oameni ce trăiesc aici în Platina sau în San Francisco sau oriunde în lumea modernă şi care n-au fost crescuţi total în duhul evlaviei Ortodoxe şi vor avea tendinţa să râdă de tine. Încerci să le dai o explicaţie: „Păi, erau cu adevărat balauri”, şi ei zic: „Hai, nu ne păcăli, inventezi tu. Asta e superstiţie. Vrei să spui că tu încă mai crezi asta?” Ce le răspunzi? Sau dacă vreun copil de-al tău citeşte acasă viaţa unui Sfânt şi apoi se duce la şcoală şi vorbeşte despre ea, oamenii vor râde de el cu gura până la urechi. „Vrei să spui că tu chiar ai citit povestioarele alea naive?”, vor zice. „Balauri apărând într-un nor de fum?”.

În Vieţile Sfinţilor, părul Sfintei Marina şi barba Sfântului Ioan Mult-pătimitorul sunt cu adevărat pârlite de balaur cu focul ce iese din gura sa. Cum trebuie înţeleasă aceasta? Sfânta Marina era la închisoare; cum a trecut balaurul de pază, cum a trecut de uşa încuiată? Ce se întâmplă acolo? În primul rând, există balauri? Dacă eşti prea simplu în credinţa ta, vei zice: „Păi, cred, pentru că asta e ceea ce am moştenit de la Sfinţii Părinţi”. Iar ei vor zice: „Da, aşa e, dar tu trebuie să aduni scrierile Sfinţilor Părinţi, să le corectezi şi să arunci asemenea chestii din ele”. Şi, de fapt, dacă ne uităm la Biserica Romano-catolică de azi, vom vedea că exact asta fac. Ei cred că Sfântul Nicolae sau Sfântul Gheorghe nici nu există; i-au aruncat afară pentru că spun că asta e superstiţie.

De aceea, odată cu venirea educaţiei apusene, există pericolul ca Ortodoxia să fie atât de simplă şi de primitivă încât să nu ştie să răspundă despre ea însăşi. Astfel, va exista doar o insulă de oameni care vor zice simplu: „Cred, pentru că aşa am moştenit”; iar oamenii care au o educaţie apuseană nu vor putea crede. Vedem deci, că este nevoie să înţelegem ce este această problemă a educaţiei apusene, pentru a le putea răspunde cu propriile lor argumente şi pentru a le spune exact ce se întâmplă[xii] [12].

De fapt, chiar avem argumente. Există oameni care au citit Vieţile Sfinţilor şi le cred pentru că aşa le-au moştenit de la Sfinţii Părinţi, dar care în acelaşi timp au trecut prin universitate şi înţeleg ce se petrece în mintea apuseană. De fapt, după cum am spus, orice ortodox de azi are o minte apuseană. E clar că nu a scăpat niciunul, poate doar câţiva ţărani de undeva, care au o mentalitate simplă. Majoritatea oamenilor ortodocşi de azi – din Grecia, din Uniunea Sovietică, din toate acele ţări din spatele Cortinei de Fier, sau din Orientul Apropiat – au fost infectaţi de această educaţie apuseană – şi de aceea trebuie să avem un răspuns la acest nivel.

Exact acest lucru s-a întâmplat în Rusia. Existau oameni ce vedeau foarte departe, precum Mitropolitul Petru Movilă care au văzut că nu le putem răspunde decât dacă mai întâi învăţăm ce ştiu ei. Când a devenit Mitropolit al Kievului, a observat că aici erau şcoli foarte simple – şcoli greco-slavone – ce învăţau tradiţia simplu, aşa cum au moştenit-o, fără să poată răspunde la întrebările oamenilor care erau învăţaţi în ştiinţele apusene. De aceea a zis că trebuie să existe o şcoală latină. Oamenii au devenit deodată îngroziţi şi au zis: „Asta e ceva străin, e din afara Tradiţiei noastre”. Iar răspunsul său a fost: „Nu! Trebuie să aflăm ce ştiu ei, ca să le putem răspunde”.

Astfel, a înfiinţat intenţionat o şcoală latină şi, pentru un secol şi mai bine, învăţământul teologic din Rusia se făcea aproape numai în limba latină, toate cărţile fiind în latină. Bineînţeles că există şi aici pericole. Trebuie să fi capabil să distingi ce este Ortodoxie adevărată şi unde s-au împotmolit latinii în propriile lor învăţături. La aceea vreme nu era aşa de rău cum e azi, pentru că azi latinii au luat-o cu totul razna, în vreme ce atunci încă mai păstrau câte ceva din ce era înainte de Schismă. De aceea, cineva care are prudenţă şi discernământ poate citi aceste texte şi poate afla unde au dreptate şi unde greşesc şi le poate folosi în mod corespunzător.

Au fost cazuri când Mitropolitul Petru a folosit fraze care veneau direct de la latini şi nu se aflau la Părinţii dinainte. În asemenea cazuri nu trebuie să ne supărăm prea tare. Se întâmplă că tradiţia Ortodoxă este Tradiţia Adevărului şi de aceea, însăşi această Tradiţie corectează eroarea, oricând o afirmaţie exagerează sau deviază. Catehismul Mitropolitului Petru Movilă, de exemplu, a fost mai târziu corectat de un teolog grec. După aceea a fost corectat chiar şi mai mult în Rusia de Mitropolitul Platon şi în cele din urmă de Mitropolitul Filaret al Moscovei, marele ierarh care a eliminat învăţământul teologic în limba latină. Mitropolitul Filaret a trăit la începutul secolului al XIX-lea, deja două secole mai târziu. Atunci învăţătura apuseană fusese deja asimilată şi nu mai era necesar să aibă totul în latină. Ruşii aveau cărţile lor în ruseşte, nivelul educaţiei fusese mult ridicat, iar oamenii care mergeau la seminariile Ortodoxe sau la academiile teologice ştiau la fel de multe despre toată această învăţătură apuseană ca şi cei din apus. De aceea venise vremea ca ortodocşii din Rusia să renunţe a mai învăţa în latină şi să înceapă să înveţe în ruseşte.

Aceasta, deci, a fost marea misiune a Mitropolitului Filaret al Moscovei; să zică: „Nu mai suntem în vremurile în care noi să avem nevoie să mai fim atât de dependenţi de învăţătura apuseană într-o limbă apuseană. Să avem acum totul în propria noastră limbă şi să ne străduim să o curăţăm de tot ce nu e cum trebuie”. Prin acest proces au fost eliminate anumite cuvinte care nu erau rele în mod special prin ele însele, dar nu erau exact în conformitate cu vocabularul patristic.

Astăzi avem o situaţie în care Ortodoxia, fiind trecută prin această învăţătură apuseană, este capabilă să răspundă oamenilor din apus cu propriile lor argumente. Adică, suntem la fel de sofisticaţi ca şi ei; suntem la fel de „la curent” cu ştiinţa modernă şi învăţătura modernă; şi nu vom mai fi în poziţia ţăranului care pur şi simplu nu ştie ce să spună atunci când cineva începe să critice balaurii.

Din contră, acum o persoană care citeşte istoriile despre balauri va fi foarte pregătită în a căuta învăţătura patristică în această privinţă: cum se face că un demon care este imaterial poate pârli o barbă. Ştim că, după Sfântul Macarie cel Mare şi alţi Părinţi, diavolul nu este în întregime imaterial. Numai Dumnezeu este imaterial; iar demonii şi îngerii au trupuri adevărate, chiar dacă sunt cu mult mai puţin grosiere decât ale noastre. Acesta a fost şi cazul cu acei balauri care au torturat-o pe Sfânta Marina şi pe Sfântul Ioan Mult-pătimitorul. Nu erau fiare, ci erau demoni ce luaseră formă pentru a-i înspăimânta pe asceţi. Ştim aceasta din mai multe motive, mai ales datorită faptului că atunci când Sfântul făcea semnul crucii sau se ruga, balaurii dispăreau. Este clar că aceasta era o apariţie a demonilor.

Mai sunt şi alte cazuri precum cel al Sfântului Gheorghe în care se pare că a fost implicat un balaur adevărat, un fel de fiară adevărată. Astfel de fiare au existat; de fapt există chiar date despre ei. Chiar recent – acum 30 de ani în Monterey – a fost trasă la mal o asemenea fiară: era foarte neobişnuită, semănând cu ceea ce am putea numi „un monstru marin”. Aceasta este o altă chestiune, când sunt chiar fiare adevărate care nu dispar când faci semnul crucii şi când chiar le tragi trupurile pe străzi precum a făcut Sfântul Gheorghe.

Există bineînţeles, şi multe alte privinţe în care trebuie să ştim cum să interpretăm ceea ce am moştenit de la Sfinţii Părinţi. Putem face asta tocmai ştiind ce gândesc oamenii sofisticaţi din apus.

Aceasta a fost de fapt poziţia Mitropolitului Petru Movilă, care, în ciuda unor expresii care au fost corectate mai târziu şi nu au fost acceptate, este, în mare, un foarte mare Părinte. Ne-a transmis Ortodoxia şi a ajutat Ortodoxia să se apere singură împotriva ereticilor care încercau să ia Ortodoxia de la noi şi să o plaseze în întregime sub influenţa Apusului latin şi a înţelepciunii lumeşti. Datorită unora precum Mitropolitul Petru Movilă putem noi astăzi să ne împotrivim acestor apuseni cu propriile lor argumente.

6. Surse străine pentru mântuirea sufletelor

La fel, observăm această chestiune a aşa-zisei influenţe apusene într-o serie de cărţi ce au fost adaptate de Părinţi Răsăriteni, greci sau ruşi, după surse apusene. De exemplu, deja la 150 de ani după Petru Movilă, avem în Grecia pe marele Părinte Sfântul Nicodim din Sfântul Munte[xiii] [13], care a preluat mai multe cărţi direct din apus, în special cea numită „Războiul Nevăzut”. Unii oameni încă critică aceasta spunând: „De ce trebuie să iei cărţi din Apus când noi avem cărţile noastre în Răsărit?” Trebuie să înţelegem deci, care este semnificaţia acestui gest. Este puţin diferită faţă de situaţia lui Petru Movilă, deoarece Sfântul Nicodim lua ceva, special pentru scopuri duhovniceşti.

Raţiunea acestei fapte era că Sfântul Nicodim se îngrijea foarte mult de cum să prezinte tradiţia şi spiritualitatea Ortodoxă unor oameni care deja erau departe de vechea tradiţie a evlaviei. Aceştia aproape pierduseră mireasma Ortodoxiei. Unei persoane care nu e prea conştientă de limbajul ortodox duhovnicesc sau de viaţa duhovnicească nu-i poţi da dintr-o dată „Scara” Sfântului Ioan. Ştim oameni care o iau, o citesc şi zic: „O, asta-i pentru călugări. E prea avansată. N-o pot înţelege”. De aceea, trebuie să existe pentru ei ceva mai pentru nivelul lor, mai de „ABC”. Deja au fost corupţi de educaţia apuseană, deci trebuie să le dai ceva puţin mai elementar. Astfel, în mod special, Sfântul Nicodim a luat din Apus o carte ca „Războiul Nevăzut[xiv] [14], care în mare nu e o carte rea, pe care în plus a corectat-o, eliminând tot ce era latin şi a introdus lucruri ortodoxe.

Mai târziu, episcopul Teofan Zăvorâtul din Rusia a făcut ceva mai mult, prezentând această carte ca fiind excelentă pentru călăuzirea duhovnicească, în mod special pentru nivelul elementar. Acest fel de carte nu a apărut în vremurile vechi deoarece cei de atunci nu erau corupţi ca noi cei de azi. O carte ca „Războiul Nevăzut” este pentru noi cei de azi care suntem corupţi. Trebuie să ne întoarcem la izvoarele noastre, iar această carte ne ajută tocmai pentru a ne întoarce spre ele. Aceasta, deci, ne ajută să avem o imagine mai echilibrată a întregii probleme a influenţelor apusene.

Un caz similar a apărut atunci când Sfântul Macarie al Corintului, un prieten al Sfântului Nicodim, a scris o carte despre Împărtăşirea deasă. Datorită neglijenţei în viaţa duhovnicească, în acea vreme, atât în Grecia cât şi în Rusia, era obiceiul de a primi Împărtăşania foarte rar, adică o dată pe an, sau alte variante minime. Bineînţeles, aceasta nu era prea bine; reprezenta un minim de viaţă duhovnicească.

Ştim că toţi Sfinţii Părinţi din toate timpurile au încurajat primirea Sfintei Împărtăşanii mult mai des decât atât. Aceasta nu înseamnă neapărat mereu sau în fiecare zi, dar mai des decât o dată pe an. De fapt, deşi depinde de fiecare părinte duhovnicesc cât de des îi dă binecuvântarea cuiva să se împărtăşească, este adevărat că orice preot din zilele noastre care se îngrijeşte de încurajarea vieţii duhovniceşti, va încuraja oamenii să primească Împărtăşania la toate Marile Praznice şi de mai multe ori în timpul posturilor, ceea ce înseamnă destul de des.

Astfel se întâmplă că toată această idee a împărtăşirii dese a apărut în Apus. În 1640, un om din Franţa pe nume Ardenon a scris o carte numită „Despre deasa împărtăşire” ce prezintă scrierile Sfinţilor Părinţi pe acest subiect. În mare nu este o carte rea. Poate că se află unele lucruri în ea ce sunt spiritualitate catolică pură, dar sunt şi câteva capitole bune care sunt citate clare din Sfinţii Părinţi despre primirea Sfintei Împărtăşanii.

Cam în aceeaşi perioadă, în Spania, cineva pe numele său Miguel de Molinos[xv] [15] a scris şi el despre Împărtăşirea deasă. Este foarte probabil, deşi nu o putem dovedi chiar acum, ca Sfântul Macarie să fi citit una sau ambele cărţi şi chiar să fi tradus capitole întregi din ele pentru cartea lui. Nu trebuie oricum să ne supărăm prea tare că poate a luat o practică spirituală apuseană, dacă realizăm că Sfântul Macarie adapta din Apus ceva ce poate fi important pentru noi în starea noastră coruptă; de aceea nu e nimic greşit în acest lucru. De fapt, aceasta este ceea ce am putea numi o adevărată înţelepciune teologică: când nu ne temem de ceva străin doar pentru că e străin. Cineva poate lua ceva străin, având o înţelepciune mai înaltă, pe care o dă Biserica şi poate să adapteze pentru sine ce e folositor şi să arunce ce nu e bun.

Acest fel de înţelepciune teologică este exact ce găsim la Arhiepiscopul Ioan. El nu avea prea multe prejudecăţi împotriva surselor apusene. Se afla în plinătatea tradiţiei Ortodoxiei, în plinătatea tradiţiei acelora care adaptau de oriunde puteau surse pentru folosul duhovnicesc. De aceea, el cinstea în mod egal pe Mitropolitul Petru Movilă şi pe Mitropolitul Antonie Hrapoviţki. Dacă aceşti doi ierarhi par să se contrazică unul pe altul în câteva puncte, o înţelepciune teologică mai înaltă poate afla unde se află ei într-o legătură mai adâncă; şi nu trebuie să ne mâhnească prea tare aceste mici diferenţe, dacă unul este pro-apusean sau anti-apusean.

În cele din urmă, devine, în unele privinţe pro-apusean. Arhiepiscopul Ioan, de fapt, în articolul său despre iconografie spune că, în secolele când influenţa vestică venea înspre Răsărit, erau multe aspecte în care aceasta era negativă, dar şi multe aspecte prin care era un lucru bun. Aceasta, bineînţeles, porneşte de la ideea de a învăţa pentru a putea şti ce se întâmplă în Apus, pentru a putea combate ideile apusene pe propriul lor teren şi chiar de a adapta unele cărţi duhovniceşti pentru folosul Ortodoxiei. Să ne aducem aminte încă o dată că noi suntem astăzi într-o situaţie în care toţi cei care sunt ortodocşi sunt cufundaţi complet în această lume apuseană, în această înţelegere apuseană a lucrurilor; de aceea, am face bine să ştim să luăm înţelepciune din ea, să ştim ce să acceptăm şi ce să respingem.

Gestul pe care l-a făcut Arhiepiscopul Ioan cu mâna – ca şi cum ar zice „e neimportant” – poate fi aplicat, de exemplu, felului în care Mitropolitul Petru Movilă a folosit cuvântul „transubstanţiaţie”[xvi] [16]. Se întâmplă că acest cuvânt este legat de teologia lui Toma D`Aquino despre substanţă şi accidenţi şi aşa mai departe. Nu acceptăm această învăţătură, este prea filosofică pentru noi; şi de aceea nu e nevoie să folosim acest cuvânt. Poţi folosi cuvântul fără să fii nevoit să accepţi toată filosofia lui Toma D`Aquino; dar este mai bine să folosim alte cuvinte cum ar fi transformare sau prefacere, etc. Oricum, nu trebuie să ne supere folosirea acestui cuvânt: putem folosi orice promovează evlavia în aceste surse apusene şi să nu ne supărăm prea tare pentru aceasta.

7. Mai presus de ceartă

Lucrul important pe care noi îl învăţăm din scrierile Arhiepiscopului Ioan este: să ne ridicăm mai presus de ceartă în teologie[xvii] [17]. Dacă luăm oricare dintre scrierile Arhiepiscopului Ioan, fie o predică sau un articol mai lung, vedem că nu există absolut niciun fel de controversă. Chiar şi atunci când se „luptă” cu cineva ca Bulgakov şi trebuie să arate unde îi citează pe Părinţi greşit şi unde învăţătura sa nu e Ortodoxă – chiar şi acolo, nu ai impresia că se ceartă, ca teologii noştri savanţi. Din contră, este foarte calm. Unde e o anumită învăţătură a Părinţilor – o prezintă; şi unde Bulgakov greşeşte arată: „Aici nu e bine, aici a citat greşit”.

Dintre toţi aceşti eretici ai şcolii de la Paris, Bulgakov a fost considerat a fi unul dintre cei mai patristici, fiindcă îi cita în mod constant pe Părinţi. Majoritatea oamenilor nu i-au aprofundat pe Părinţi prea bine şi de aceea sunt foarte impresionaţi când, de exemplu, Bulgakov citează o învăţătură despre Maica Domnului. Bulgakov nu spune exact ce cred latinii – că există o concepţie imaculată – ci spune că Maica Domnului este fără de păcat. După învăţătura ortodoxă nu spunem că Maica Domnului este fără de păcat. Spunem că nu a căzut în păcat, dar ea a avut păcatul originar, păcatul strămoşesc şi de asemenea că ea avea urmările păcatului în mintea sa[xviii] [18].

Nu există nici un dubiu că a fost expusă aceloraşi păcate la care, în general, toată firea e expusă, în afară de Domnul nostru Iisus Hristos; dar ea nu a căzut în păcat. Bulgakov, totuşi, nu a înţeles această deosebire când a vorbit despre nepăcătoşenia Maicii Domnului; şi a citat 50 de texte din slujbele bisericeşti şi din scrierile Sfinţilor Părinţi despre această problemă a nepăcătoşeniei Maicii Domnului.

Arhiepiscopul Ioan, fiind un teolog foarte competent, a examinat toate aceste 50 de texte şi a arătat că nici măcar unul dintre ele nu spune ceea ce pretinde Bulgakov că ar spune. Bulgakov, ori scotea un text din context undeva, unde restul pasajului din acel Sfânt Părinte spunea exact opusul, ori îl făcea să spună mai mult decât trebuia. În general, Bulgakov pur şi simplu n-a înţeles cum se citesc Sfinţii Părinţi şi încerca să-i forţeze şi să-i facă să zică ceea ce voia el. Arhiepiscopul Ioan a trebuit să arate în fiecare caz că nu era adevărat, că aceşti Sfinţi Părinţi nu spuneau ceea ce credea Bulgakov că spuneau.

Aici vedem marea libertate a scrierilor teologice ale Arhiepiscopului Ioan: cum era mai presus de certuri pătimaşe. Unii oameni care merg la şcoli academice ţin foarte mult la „a demonstra” că celălalt este „pe dinafară” şi astfel să „triumfe”. E ca o ceartă de nivel studenţesc. Arhiepiscopul Ioan era mai presus de aceasta, arătând calm şi limpede care este învăţătura adevărată a Bisericii, fără să se tulbure pentru mici amănunte. Această libertate a duhului său teologic este foarte importantă pentru noi.

Există o povestire interesantă, pe care am auzit-o de la un preot din San Francisco, care ne arată cât de liber era Arhiepiscopul Ioan în duhul său teologic, cum era mai presus de micile detalii; cum, chiar când era vorba de mici detalii care în ele însele era foarte bune, totuşi el era mai presus de ele.

Faptul s-a întâmplat la Shangai, când şcoala rusă de catehism era la sfârşitul anului. În astfel de şcoli ortodoxe ruseşti aveau obiceiul să examineze oral. În loc să scrie răspunsurile la întrebări, studenţii trebuiau să se ridice şi să dea un răspuns oral, care arăta profesorului cât de capabili erau să se exprime, cât de politicoşi, cât de cuviincioşi, şi altele. De asemenea, examinatorul – care este de obicei conducătorul şcolii (în acest caz Arhiepiscopul Ioan) – vedea cât de bine i-a învăţat profesorul pe studenţi. La această examinare orală, s-a ridicat o fată şi recita partea din catehism despre Vechiul Testament. Era o parte care spunea: „Enumeră Profeţii mari şi Profeţii mici din Vechiul Testament”. Ştim, bineînţeles, că pentru scopuri practice, în aceste catehisme moderne Profeţii sunt împărţiţi în cei care au scris cărţi lungi cu prorocii importante în ele şi cei care au scris cărţi foarte mici în care profeţiile nu sunt atât de izbitoare. Este o distincţie clară şi un ajutor pentru a învăţa. Poţi memora numele mai bine dacă înveţi că există 12 Profeţi mici şi aşa mai departe. Înaintea lui Dumnezeu, totuşi, este limpede că nu e aşa de important. Astfel, când fata a început să enumere numele celor 12 Profeţi mici, destul de bine, după cum îi memorase, dintr-o dată Arhiepiscopul Ioan zice: „Nu există Profet mic!” Bineînţeles că fata s-a emoţionat iar profesorul a fost mustrat că i-a învăţat pe copii despre Profeţi mici şi mari.

De ce a spus Arhiepiscopul Ioan un asemenea lucru, de ce a negat ceea ce toată lumea învăţase? Pentru că se gândea în primul rând cum sunt la Dumnezeu. La Dumnezeu, bineînţeles, nu există Profeţi mici. Oricine este Profet vede viitorul; este în mod clar o persoană îndumnezeită, un Sfânt. Este adevărat că unii au prorocit mai puţin iar alţii mai mult, dar la Dumnezeu toţi sunt de seamă, toţi sunt Profeţi mari.

Această povestire ne arată că Vlădica Ioan era mai presus de a pune lucrurile pe categorii – deşi bineînţeles accepta faptul că se învaţă care sunt mici şi care mari. Aceasta arată din nou echilibrul său, sobrietatea şi libertatea sa – şi faptul că pentru el, învăţătura Bisericii era, mai înainte de toate, ceea ce citim în Condacul Sfinţilor Părinţi: ceva „ţesut din teologia cea de sus”. Vine de la Dumnezeu, are o altă mireasmă, nu este doar ceea ce citeşti în cărţi. Ajută şi ceea ce citeşti în cărţi şi e bine să înveţi. Dar trebuie să ne amintim că mai presus de aceasta este teologia ce vine de sus, de la Dumnezeu.

Aceasta este ceea ce-l face azi pe Arhiepiscopul Ioan atât de plin de inspiraţie şi un adevărat exemplu pentru a nu ne încurca cu amănunte, cu mici controverse, ci să ne amintim că Teologia este ceva ce vine de sus, de la Dumnezeu. El însuşi, fiind prezent zi de zi la slujbele dumnezeieşti, folosea această sursă mai mult decât toate atunci când făcea teologie.

Poate că mai mult decât oricare alt teolog al timpurilor moderne, el citează slujbele Bisericii, deoarece pentru el Teologia nu ţinea doar de faptul de a citi cărţi şi de a scrie, ci însemna în primul rând a adânci învăţătura Bisericii din slujbe. Şi de aceea atitudinea de controversă, de polemici este absentă în lucrările sale chiar şi atunci când demonstrează ce e bine şi ce e greşit.

---

* Pentru o mai bună înţelegere a contextului în care a fost scris acest articol se poate citi capitolul „Supercorectitudine” din cartea Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 456-470. Aici se arată că articolul de mai jos a fost scris ca un răspuns echilibrat dat acelor „supercorecţi” creştini care considerau că Ortodoxia a fost supusă în ultimele veacuri unei devastatoare influenţe apusene, astfel încât mulţi dintre marii sfinţi şi învăţători precum: Sf. Nicodim Aghioritul, Sf. Nectarie, Sf. Ioan de Kronstadt, Arhiepiscopul Ioan Maximovici erau văzuţi ca nişte scolastici ce trebuiau corectaţi de către noii teologi „supercorecţi”. Iată ce spune într-o scrisoare fericitul Părinte Serafim: „Pr. Mihail Pomazansky şi alţi buni teologi vor admite fără şovăire că au existat asemenea ’influenţe apusene’ în textele teologice din ultima perioadă a istoriei ruse (şi greceşti), dar ei subliniază că influenţele au rămas doar exterioare, neatingând vreodată inima învăţăturii ortodoxe. A spune altceva înseamnă a admite că Ortodoxia s-a pierdut (!) în aceste ultime veacuri şi abia acum tinerii «teologi» […] «regăsesc» ortodoxia Părinţilor. […]

Dacă asemenea renumiţi teologi, precum Mitropolitul Filaret al Moscovei, Episcopul Teofan Zăvorâtul, Episcopul Ignatie Briancianinov, Arhiepiscopul Averchie de Jordanville, Pr. Mihail Pomazansky, nu sunt defel ortodocşi, ca şi, în general, teologia predată în seminariile noastre de mai bine de un veac, atunci înseamnă că ne aflăm într-o stare foarte primejdioasă, şi unde vom afla autoritatea teologică cu care să stăm tari împotriva tuturor erorilor şi ispitelor acestor vremuri? [Teologii noii partide] învaţă: Noi vă vom învăţa ce este corect, noi îi vom citi pe Sfinţii Părinţi pentru voi şi vă vom învăţa dogma corectă, noi avem traducători şi tâlcuitori excelenţi ce sunt mai ortodocşi decât Episcopul Teofan Zăvorâtul, Mitropolitul Filaret al Moscovei, Arhiepiscopul Averchie şi toţi ceilalţi. Aceştia joacă un joc nespus de periculos: fără să vrea, ei îşi surpă de sub picioare temeliile ortodoxe”. (Op. cit., p. 461)

Iar într-o altă scrisoare către un preot, Părintele Serafim arată cu claritate: „Acest lucru vă îndreaptă către un fel de protestantism, socotind că există un fel de lacună în tradiţia teologică ortodoxă pe care numai grupul dumneavoastră reuşeşte să o repare, sărind peste intervalul «robiei latine» şi întorcându-se la «izvoarele originare». […] Însăşi noţiunea de «robie latină» este pusă în joc de către Pr. Alexander Schmemann şi colegii săi cu scopul de a nimici ideea continuităţii Tradiţiei ortodoxe de-a lungul veacurilor. Să nu cădeţi în această capcană! Există mari teologi ai ultimelor veacuri ce au folosit expresii pe care ne-ar plăcea să le vedem îmbunătăţite; dar aceasta nu înseamnă că ei se aflau în «robia latină» sau că trebuie discreditaţi. Ei nu folosesc acele expresii în acelaşi context ca latinii, deci subiectul cu pricina nu este unul foarte important”. (Op. cit., p. 461-462)

[i] [1] În calendarul folosit de Biserica Ortodoxă din America, în Duminica a 5-a după Rusalii se face prăznuirea Sfinţilor Părinţi ce au participat la primele şase Sinoade Ecumenice.

[ii] [2] Părintele de origine rusă Mihail Pomazansky (1888-1988) este autorul a numeroase articole pe diverse teme teologice şi al lucrării „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, carte ce a fost tradusă de Părintele Serafim în limba engleză.

[iii][3] Cu toate că există voci printre teologi care spun că nu numai limbajul cărţilor de cult trebuie actualizat, ci însuşi conţinutul acestora trebuie schimbat în ce priveşte numele unor eretici condamnaţi în ele.

[iv][4] Vezi Mineiul pe Iulie, ziua a şaisprezecea.

[v][5] Sfântul Ioan Maximovici, Făcătorul de Minuni (1896-1966) a fost proslăvit de Dumnezeu cu Moaşte întregi, aflate astăzi în catedrala Bucuria tuturor celor necăjiţi din San Francisco. Era înrudit cu Sfântul Ierarh Ioan (Maximovici) de Tobolsk (1651-1715). Sfântul este de asemenea şi mare făcător de minuni, o parte dintre acestea fiind descrise în două cărţi apărute şi în limba română. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora în anul 1994.

[vi][6] A trăit între anii 1864-1934.

[vii][7] Lucrare tradusă şi în limba română cu titlul Cinstirea Maicii Domnului în tradiţia ortodoxă, trad. de Cristian Maxim, Editura Icos, Cluj –Napoca, 2000.

[viii][8] Probabil ca în afara acestor limite se află, de ex., acele icoane cu reprezentări necanonice ale Sfintei Treimi.

[ix][9] Canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2002.

[x] [10] Scriitor bisericesc din sec. XVIII.

[xi] [11] I Petru 3, 15

[xii] [12] Este tot o lucrare a dragostei de aproapele.

[xiii] [13] Sfântul Nicodim a trăit între anii 1749-1809 fiind contemporan cu Sfântul Ierarh Macarie al Corintului: 1731-1805.

[xiv][14] Carte scrisă de italianul Lorenzo Scupoli (1530–1610) şi apărută la Veneţia în 1589 cu titlul „Războiul spiritual”.

[xv][15] 1640-1696; Cleric romano-catolic, fondatorul mişcării quietiste, condamnat de papa Inochentie al XI-lea. A scris despre împărtăşania deasă cartea cu titlul: „Scurt tratat despre împărtăşirea zilnică”, apărută la Veneţia în anul 1687. Tot aici a tipărit şi Sfântul Nicodim Filocalia în anul 1782 şi deci se poate ca aici să fi găsit cei doi şi cartea lui Molinos.

[xvi] [16] Acesta este termenul romano-catolic pentru prefacerea darurilor ce se petrece în momentul epiclezei în cadrul Sfintei Liturghii.

[xvii] [17] Acest fel de a face teologie este explicat de Pr. Serafim şi în prefaţa pe care a scris-o la Dogmatica Pr. Mihail Pomazansky. Aici el spune: „Pentru creştinii ortodocşi din zilele noastre care sunt înconjuraţi de non-ortodocşi, sunt foarte folositoare distincţiile atente pe care le face între învăţăturile ortodoxe şi cele ale romano-catolicismului şi protestantismului, chiar în unele opinii care la exterior par identice. El face aceasta fără vreun ton iritat împotriva non-ortodcşilor – ton care astăzi este atât de comun în scrierile polemice – ci, după ce totdeauna mai întâi descrie cu nepărtinire punctul de vedere al acelora, prezintă învăţătura ortodoxă într-o manieră obiectivă ce ajută pe creştinul ortodox să-şi înţeleagă credinţa mult mai bine.

Pr. Mihail, în toate scrierile sale nu încearcă să descopere ceva nou sau să se evidenţieze prin asprimea criticilor sale – greşeli comune în teologia academică de azi. Mai degrabă, el încearcă să dăruiască propriile sale reflecţii smerite şi senine despre bogăţia învăţăturii ortodoxe pe care o acceptă ca fiind deja stabilită şi experimentată de veacuri de către teologii şi creştinii simplii dinaintea lui. Chiar şi atunci când, în numele adevărului, găseşte că este necesar să critice o concepţie, fie ea înăuntru sau în afara Bisericii Ortodoxe, o face cu atâta delicateţe şi bună intenţie, încât este imposibil ca cineva să se simtă ofensat.

Mai mult decât orice, în scrierile Pr. Mihail se poate găsi o caracteristică a teologiei ortodoxe autentice ce este adesea uitată în vremea noastră rece şi raţionalistă. Teologia nu este în primul rând despre argumente, critici, dovezi şi contestări ale dovezilor; ea este, mai întâi de toate, cuvântul oamenilor despre Dumnezeu, în concordanţă cu de Dumnezeu inspirata învăţătură a Ortodoxiei. De aceea, prima ei ţintă şi intenţie este totdeauna aceea de a inspira, de a încălzi inima, de a ridica pe om mai presus de preocupările meschine pământeşti, pentru a întrezări dumnezeiescul început şi sfârşit al tuturor lucrurilor şi astfel să dăruiască energia şi încurajarea de a lupta spre a ajunge la Dumnezeu şi la casa noastră cea cerească.

Acesta este cu siguranţă, înţelesul şi duhul Teologiei celor trei străluciţi «eologi» ai Ortodoxiei: Sf. Ioan Evanghelistul, Sf. Grigorie de Nazians şi Sf. Simeon Noul Teolog; ei, se poate spune că au dat tonul teologiei ortodoxe şi acesta va rămâne tonul şi sarcina teologiei chiar şi în vremurile noastre analitice şi împietrite la inimă. […] Pr. Mihail este calm şi obiectiv, exprimându-se mai degrabă prin afirmaţii sobre discrete decât prin exagerarea ce vine din părere de sine îngustă.”, Cf. Protopresbyter M. Pomazansky, Orthodox Dogmatic Theology, translated and edited by Hieromonk Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Brotherhood, 1997, p. 17, 12.

[xviii] [18] Această expresie trebuie înţeleasă în sensul celor spuse mai sus de Părintele Serafim: este vorba de păcătoşenia (sinfulness) apărută în urma păcatului strămoşesc de care nu este lipsit nici un om. „Străină oricărei căderi în păcat ea nu a fost străină ispitei păcatului” spune Sf. Ambrozie al Mediolanului citat de Sf. Ioan Maximovici în cartea sa Cinstirea Maicii Domnului în tradiţia ortodoxă, trad. de Cristian Maxim, Editura Icos, Cluj –Napoca, 2000, p. 65.

Iată ce spune şi Sfântul Siluan: „Într-o zi ascultam în biserică citirea din proorocul Isaia, iar la cuvintele «Spălaţi-vă şi vă veţi curăţi» [Isaia 1, 16], mi-a venit gândul: «Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată chiar şi numai cu gândul». Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea un glas mi-a spus lămurit: «Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul». Astfel, Duhul Sfânt a mărturisit în inima mea curăţia ei”, Cf. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. de Diac. Ioan. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 145.

…………………………………….

Acest text a fost transcris de pe o casetă audio cu un cuvânt liber rostit de Părintele Serafim Rose în luna iulie a anului 1976, la Mănăstirea Sfântul Gherman din Alaska din Platina, California, cu ocazia Duminicii Sfinţilor Părinţi ai celor Şapte Sinoade Ecumenice, în amintirea celei de-a zecea pomeniri a adormirii Arhiepiscopului Ioan. Ulterior, Părintele Serafim a inclus câteva idei din acest cuvânt şi în articolul său: „Teologia Ortodoxă a Arhiepiscopului Ioan Maximovici” apărut pentru prima oară în Calendarul Sfântul Gherman pe anul 1976 şi apoi ca introducere la cartea Arhiepiscopului Ioan: „Cinstirea Maicii Domnului în tradiţia ortodoxă”.

Articolul a fost publicat în limba engleză în revista: „The Orthodox Word”, nr. 175-176, anul 1994, p. 142-158 iar în limba română în revista: Glasul Bisericii, 66 (2007), nr. 1-3, p. 140-156.

Traducătorul mulţumeşte Frăţiei Sfântului Gherman pentru permisiunea de a publica acest articol în limba română.

Traducere din limba engleză şi note de Victor Popescu-Sandu