Credinţă şi necredinţă
Adeseori ni se cer dovezi ale credinţei noastre, explicaţii raţionale. Cei care nu cred în Dumnezeu sau nu sunt de acord cu credinţa noastră se arată foarte şocaţi, glisând pe o partitură cunoscută de la batjocoră la dispreţ, că noi putem să credem, în secolul XXI. Un timp am fost nemulţumită în mine însămi de această atitudine şi m-am indignat profund.
Aceasta pentru că mi s-a părut normal ca, din moment ce noi dăm libertatea oricărui om să nu creadă, dacă nu vrea – căci însuşi Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să creadă şi să se mântuiască forţat – şi ateii sau agnosticii să fie în stare, în virtutea toleranţei, a umanismului şi a respectului celuilalt, precepte aflate pe buzele lor neîncetat, să ne dea nouă dreptul şi libertatea să credem, dacă aşa dorim.
Însă lucrurile nu se întâmplă aşa. Pe când noi suntem intoleranţi numai cu păcatul în sine, cu păcatul care trăieşte şi în noi, nu numai în alţii, dar nu suntem intoleranţi şi absurzi cu oamenii, există destul de mulţi şi din ce în ce mai radicali, care se situează pe o poziţie de totală insuportabilitate a persoanei şi a credinţei noastre, de rejecţie a noastră in integrum. O atitudine care, considerăm noi, nu are nimic de-a face cu raţionalitatea, cu raţiunea.
Lucrurile se nuanţează însă şi putem arunca o lumină mai profundă asupra acestui tablou, dacă observăm că, de foarte multe ori (de mult mai multe ori decât pare la prima vedere), cei care se declară principial agnostici sau atei, cred în tot felul de lucruri oculte, în superstiţii născute din sincretisme religioase, dintre cele mai bizare, în tot felul de basme potmoderne sau SF, sau pur şi simplu mărturisesc, după o vreme îndelungată, că sunt de altă religie sau masoni sau mai ştiu ce altceva.
Apar în mass-media tot felul de discuţii şi dialoguri despre religie şi despre credinţa ortodoxă, în care personajele implicate nu spun niciodată ce cred ele însele, cine sunt, ce religie acceptă sau care sunt preceptele după care se ghidează în viaţă. Tu trebuie să ghiceşti cam ce crede realizatorul unei emisiuni sau invitatul său, după felul în care vorbeşte, când cea mai elementară decenţă ar fi trebuit să-l înveţe să înceapă cu începutul, adică să se prezinte, în ce calitate şi de pe ce poziţii principiale discută.
Oare vă puteţi imagina o masă rotundă, având ca subiect o discuţie politică, în care invitaţii să nu precizeze de niciun fel în ce tabără politică se află şi să vorbească aşa, o oră-două, lăsându-vă să ghiciţi în ce partid se află fiecare? Însă tocmai asta se întâmplă când ni se servesc dezbateri în mass-media, pe teme religioase şi morale extrem de grave şi de profunde, în care invitaţii sunt anonimi confesional, care ne prezintă o osmoză incredibilă de idei şi concepţii religioas-morale şi sociale, fără cap şi fără coadă.
Însă faptele acestea nu mă mai miră şi nici nu mă mai indignează de la o vreme încoace, fiindcă stând şi gândindu-mă mai bine, am conştientizat mai profund faptul că între credinţă şi necredinţă e o prăpastie pe care o treci sau nu o treci, că trecerea e o săritură pe care o faci împreună cu harul dumnezeiesc şi care nu poate fi calificată în termenii unei evoluţii ce poate fi urmărită raţional.
Evoluţie există numai înainte de a veni la credinţă sau după ce ai venit la credinţă, există evoluţie duhovnicească, dar între cele două e totuşi un abis despre care poţi să spui că momentul depăşirii lui a fost de ordinul clipelor, al orelor sau al anilor. Însă odată aflat pe celălalt mal, nu mai înţelegi nimic din ceea ce erai înainte de a fi credincios, tot aşa după cum cel necredincios se uită la tine indiferent sau uimit de opţiunea ta, de ce-ai ales să fii.
Ateul sau agnosticul nu se poate închipui vreodată cum ar fi să fie credincios, iar cel ce a devenit credincios stă la fel de uluit şi se întreabă cum a putut să trăiască vreodată fără Dumnezeul lui, cum a putut să lasă să existe acel interval de timp, în care să nu-l macine dorul de Dumnezeu, de Sfinţi, de adevărata lui ontologie şi identitate divino-umană.
Dacă totuşi ne-am chinui să găsim o comparaţie, am putea spune că e ca atunci când, fiind un tânăr sceptic faţă de iubirea adevărată (din diferite motive), nu poţi şi nu vrei să crezi că ea există şi consideri femeia/ bărbatul ca pe un mijloc de împlinire sexuală sau de integrare socială mai eficientă şi nimic mai mult. Iar dacă ţi se întâmplă o iubire mare, nu mai poţi să faci altceva decât să te priveşti retrospectiv ca pe un străin, înainte de acest mare eveniment al vieţii tale, ca pe unul pe care nu mai vrei să-l mai întâlneşti nici măcar pe străzile gândurilor, de care ţi-e silă, deşi erai tu însuţi.
Spre deosebire de cei care se declară atei sau agnostici şi care nu au experienţa credinţei, cei mai mulţi dintre credincioşii noştri de astăzi cunosc ce înseamnă experienţa necredinţei, a indiferenţei faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de Sfinţii Lui, fraţii şi surorile noastre mai mari. Ar trebui să fim ascultaţi şi nu să fim deconcertaţi sistematic, măcar pentru faptul că noi venim cu o experienţă dublă în spate, o experienţă cu mult mai bogată faptic şi ideatic, în comparaţie cu raţionalismul lor linear.
Însă acest lucru nu se petrece, ceea ce demonstrează cu prisosinţă că nu au nicio logică, nicio raţiune în felul în care discriminează credinţa şi aleg zvăpăiala patimilor sau obscurantismul sincretismelor agnostic-gnostice.
Psa. Drd. Gianina Picioruş