Politica din oameni şi presupoziţiile lui Heidegger

Un articol ce surprinde impresii personale de călătorie. Asta pentru ca cititorii noştri să ştie că totul s-a întâmplat în mers, în mersul trenului. Personalul mizer în care eram, mă punea la un loc cu oameni diverşi, prea diverşi. Un grup de 5 femei se întorceau de la Bucureşti după ce vânduseră laptele şi brânza. Un bărbat, beat, făcea tărăboi cu două dintre ele. Doamna cu bagaj mult, nesimţită din cale afară, nu se sinchisea la faptul că toată lumea trebuia să mă deranjeze ca să treacă de noi, pentru că dânsa stătea la geam. Lânga ea, pseudo-doamna, a vrut să se aşeze în grabă şi s-a aşezat. Cei doi, care veneau de la o înmormântare, erau prea lejeri în gesturi pentru vârsta lor de 60 de ani.

Perpendicular cu mine, cu modul meu de a vedea întreaga scenă, era o domnişoară de până în 20 de ani, rasă în cap, cu o băsmăluţă foarte cochetă prinsă la spate, într-un costum verde la modă şi care avea nişte ochi atenţi, pătrunzători. Eu şi ea, priveam tăcuţi rumoarea plictisită a vagonului de tren. Nu cred să fi văzut gesturi mai delicate ca la această tânără, fapt pentru care m-am îndrăgostit instinctiv de modul ei de a fi.

De ce a vrut Dumnezeu să o văd pe această tânără delicată, pusă într-un context atât de nedelicat? Privind cu atenţie gesturile tuturor, am înţeles că rostul prezenţei mele acolo era ca să înţeleg ceva fundamental: diferenţa dintre oamenii turtiţi interior de către un regim politic discreţionar şi cei care aleg să trăiască în noi condiţii de existenţă şi de luciditate.

Toate celelalte personaje ale scenei aparţineau trecutului în aşa manieră, încât erau ca nişte cutii de bere contorsionate, care nu se vor mai îndrepta niciodată. Aparţineau unui comunism cu faţă anti-umană, erau nişte fosile vii ale regimului în care trăiseră şi nu respirau în lumea de acum, ci într-un trecut iluzoriu.Tânăra cu ochi pătrunzători era singura fiinţă lucidă în acest peisaj. Modul cum îi privea pe cei din jur, fără să îi desconsidere, arăta că ştie să accepte situaţia. Nu se lupta interior cu cei din jurul ei. Nu dorea să fie egalata în maniere, însă când vorbea la telefon, când se ştergea de transpiraţie, când îşi mişca picioarele sau mâinile, o făcea cu o graţie care nu le era specifică celorlalţi.

Modul cum te comporţi arată cum ştii să îţi percepi fiinţa şi statutul tău în societate. Raportarea tinerei la cele din jurul ei arăta că e un om care trăieşte acum şi nu într-o himerică existenţă.

Comunismul a făcut din oameni brute, nişte fiinţe insensibile, i-a unidimensionat pe cei care nu aveau o coloană vertebrală. Democraţia banalizează fiinţa umană, o însingurează şi o ideologizează în funcţie de valoarea banului, a salariului. Ca să treci de unidimensionarea şi de banalizarea fiinţei tale, să scapi de cele două extreme, unde ori eşti o unealtă de lucru alături de altele ca şi tine ori eşti o unealtă de lucru în măsura în care te lupţi cu toţi ca să fii cel mai bun, trebuie să nu accepţi interior că eşti un nimeni iar pe de altă parte să nu crezi că rolul vieţii tale nu este evident.

Dacă comunismul dizolva personalitatea la nivelul masei de oameni, democraţia încearcă să iluzioneze pe fiecare în parte cu statutul de potenţial lider, conducător, învingător. Cei care erau amprente vii ale trecutului erau o apă şi un pământ, erau oameni creaţi după acelaşi calapod şi care se mişcau în acelaşi perimetru al iniţiativei. Domnişoara noastră era un om al prezentului, conştientă de distanţa dintre ea şi ceilalţi din jur, fără să creadă că prin aceasta are şi statut de lider sau de persoană care a prins trenul vieţii.

Ea era lucidă, cu bun simţ, manierată, la zi cu tehnologia şi modul de relaţionare cu oamenii. Făcea parte din prezentul real. Putea să înţeleagă că cei mai în vârstă nu mai se regăsesc în lumea ei dar nu dorea să îi scoată cu forţa din această lume, pe motiv că nu îi mai simt sensul.

O lecţie adâncă de filosofie politică, o lecţie despre rolul activ, determinant al politicii în viaţa oamenilor. Cadrul real al politicii statale, metalitatea pe care acesta o creează se repercutează direct asupra oamenilor care nu ştiu să discearnă lucrurile şi devin exponatele lamentabile ale unei ideologii care a trecut peste noi. Dacă orice reclamă şi orice trend e însuşit fără discernământ, şi noi, generaţia tânără ne transformăm în exponatele lamentabile ale unei ideologii în vogă. De fapt există vestigii ideologizate ale comunismului şi altele ale democraţiei. Cei bătrâni sunt în prima categorie, cei tineri în a doua. Însă îţi însuşeşti ideologia, politica unei clipe istorice, numai dacă te pierzi în orizontul ei şi nu poţi să priveşti mai departe de ea.

Discuţia e mai largă. La întoarcere, am avut parte de mai mult loc liber, şi, după ce mi-am făcut rugăciunile de seară în tăcere, din memorie, am recitit banala şi plina de presupoziţii disertaţie despre metafizică a lui Martin Heidegger. Am avut în geantă ediţia Kleininger-Liiceanu de la Ed. Politică, 1988 şi am recitit disertaţia filosofului despre metafizică, rostită în 1929.

În primul rând, este teribil de enervant să scrii cu majusculă cuvântul Nimic şi Dasein. Deşi nimicul e catalogat când ca un concept negativ obiectiv, sub forma deplinei negări a totalităţii fiinţării (p. 38), care nu are nimic de-a face cu omul, când ca realitate subiectivă, interioară, pentru că nimicul e revelat prin teamă şi în teamă (p. 42), Heidegger pleacă în cercetarea sa de la presupoziţia că există o teamă originară în om (p. 47), prin care se explică existenţa omului şi de la presupoziţia că dasein-ul uman, calitatea de întrebător, de scormonitor a omului se fundamentează în nimic, adică în teamă.

Teama, plictisul, finitudinea, nimicnicia, spune Heidegger, caracterizează fiinţa omului. Încercarea lui de a vorbi despre metafizică nu face decât să istoricizeze total teritoriul metafizicii, pentru că el defineşte metafizica, nu ca transcendere spre ceva care nu aparţine lumii, spre o realitate dumnezeiască, ci: „metafizica este modalitatea de a întreba trecând dincolo de fiinţare, în aşa fel încât fiinţarea să poată fi redobândită, ca atare şi în întregul ei, pentru înţelegere”(p. 47).

De fapt metafizica cuprinde la autorul nostru toate datele pe care noi putem să le gândim despre fiinţa noastră dacă încercăm să ne privim din afara noastră, detaşat. O privire lucidă despre noi înşine, despre noi care ne gândim existenţa înseamnă metafizică. Însă nu e nimic mai presus de noi în gestul de a ne gândi existenţa, ci e un lucru pur uman, un lucru banal. Heidegger pune semnul egal între fiinţa noastră şi metafizică: „Metafizica este survenirea fundamentală în Dasein. Ea este însuşi Dasein-ul”(p. 50).

Aşa că noi suntem metafizica, metafizica reprezintă propria noastră gândire despre cum existăm, şi această evanescentă privire asupra existenţie noastre, e socotită de autor drept un act plin de gravitate [Ibidem], de tărie a omului. Şi mergând în ton cu banalitatea gândirii heideggeriene, redăm definiţia autorului despre filozofie: „Filozofia…este punerea-în-mişcare a metafizicii” (p. 51), adică a fiinţei umane. Şi ce cred eu, insul solitar despre mine, despre lume, despre ce mai vreau eu, se numeşte filozofie, pentru că e o gândire din mine, despre mine şi despre cum văd eu lumea.

Însă, de ce să gândeşti fiinţa umană pândită non-stop de teamă şi să nu vezi că omul e plin de speranţă, de dragoste? De ce nu a continuat să pună sentimentul la baza existenţei, atâta timp cât dispoziţia afectivă a fost catalogată în p. 40, „departe de a fi o simplă întâmplare”? Dezvăluirea sentimentului, dacă e cea care fundamentază existenţa, de ce este abandonată în analiză în schimbul disertaţiei despre nimic, o disertaţie de altfel confuză, când nimicul e de fapt revelarea temei?

Heidegger presupune că omul stă în teamă, că teama e cea care îl domină şi la fel şi nimicnicia, micimea sa, însă teama nu creează, nu deschide fiinţa. Nu poţi să afli că evoluezi în teamă, atâta timp cât teama te ţine pe loc. Heidegger pleacă defectuos spre analizarea omului şi a metafizicii, făcând din om o fiinţă abandonată în teamă şi din metafizică un spaţiu al reflecţiei psihologice şi nu a experienţei care transcende umanul. Metafizica sa e de fapt o parte componentă a istoriei şi nu o intuiţie a vieţii duhovniceşti, o batere la porţile transcendenţei.

Restrictivismul filosofului nostru la anumite realităţi ale existenţei este un act deliberat şi acesta falsifică terenul cercetării. Presupoziţia nimicului într-o disertaţie despre metafizică e una dintre cele mai aberante alegeri. Orice demers gnoseologic trebuie să pornească de la ontologie şi de la datele reale ale omului, ale existenţei ca atare. Heidegger discută esenţialist şi nu personalist existenţa omului. Dasein-ul lui este fiinţa care se întreabă ( cine a auzit că fiinţa vorbeşte sau se întreabă?) şi nu persoana care se întreabă. Însă nu fiinţa mea se întreabă, ci eu, care am o fiinţă pe care o personalizez continuu mă întreb.

De ce nu-l caracterizează pe om în mod preponderent bucuria ci plictisul? De ce omul e prezentat negativist, de ce sumbrul prinde contur în viaţa omului şi un astfel de filosof ca Heidegger este un filosof umanist, când el este anti-umanist? De ce nu se observă pata de umbră a soteriologiei protestante şi concepţia protestantă despre om în filosofia lui Heidegger, care nu e de fapt decât o teologie secătuită de sevă autentică?

Recitirea acestui text mi-a produs o repulsie instinctivă. Am repulsie faţă de futilităţi, de frivolităţi ce par pedante. Întorcând concepte teologice pe dos, transformând realităţile teologice în concepte rupte de viaţă, Heidegger nu mă poate învăţa decât să mă întreb. Şi nici măcar atât, în măsura în care întrebările nu sar dincolo de propria mea viziunea îngustă despre lume.

Esenţa filosofiei sale este grija ca omul să rămână tot la fel de prost ca şi înainte, dar să ştie să îşi mintă frumos conştiinţa. Şi încă o întrebare: De ce „nu se poate spune ce anume te face să-ţi fie urât?” (p. 41). Conştiinţa încărcată te face să-ţi fie urât, să te temi, să te simţi o umbră. Filosofia lui Heidegger este expresia conştiinţei sale îmbâcsită de păcat, de teamă, de dezolare.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *