Obsesia sau faptul mărunt care te domină

În spatele obsesiilor noastre stau deopotrivă fascinaţia şi falsa căutare. Fascinaţia nu ne propune o căutare a sursei care ne acaparează ci o plutire în aceste sentimente apoase, vaporoase, care au atingere directă cu influenţa demonică. O parte dintr-un om, un obiect, o idee, o realitate anume devine imaginea care ne obsedează de la un moment dat, ne tracasează continuu.

Am auzit şi am trăit în parte diverse obsesii, diverse gânduri inoculate de demoni în fiinţa mea, ca şi când ar fi fost ale mele. Există obsesia întunericului, a morţii violente, a sânilor mari, a sexului sălbatic, a aruncării de la etaj, a aruncării în apă, senzaţia că lângă tine sunt anume oameni morţi care te-au şocat cândva, obsesia apariţiilor unor demoni din senin, obsesia bolii incurabile, obsesia neprevăzutului continuu, a neprevăzutului pe care îl aştepţi…

Imaginea care este reluată continuu în capul nostru ne aminteşte de păcate nespovedite sau ne împinge la păcate cu care nu suntem de acord în fiinţa noastră. Obsesia vrea să garanteze faptul că nu ne-am schimbat, că nu ne putem schimba şi că nu suntem liberi în noi înşine. Atacul demonic care produce în noi obsesiile vrea să ne ataşeze de anumite imagini, de anumite stări de spirit, în care să trăim sub impresia fricii, a sexualului sau a deznădejdii.

Oamenii duhovniceşti au explicat întotdeauna faptul că furia demonilor se manifestă haotic faţă de noi dacă începem să rezistăm ispitelor, obsesiilor, insinuărilor demonice în fiinţa noastră. Cel mai adesea demonii ne aduc în minte, în mod recursiv, imagini obsesive care să se caleze pe dorinţele şi incertitudinile noastre. Unui om instabil emoţional îi vor aduce obsesii care să-l facă puternic în aparenţă sau care să îl timoreze şi mai mult. Celui care se linişteşte interior îi vor aduce motive de enervare, de risipire. Celor temperamentali le vor aduce obsesii pline de cruzime şi de exaltare sexuală, pe când celor înceţi le vor aduce stări de apatie şi de tristeţi resemnate, acre.

Oamenilor culturali li se inoculează cel mai adesea obsesia deşertăciunii admirabile, a grobianului împachetat lingvistic. Romanele fracturiste apărute în România ultimilor ani sunt depozitele insaţiabile ale unei unei sexualităţi pline de hule şi de locuri sadice. Când francezii fac un film religios, el va conţine, cu siguranţă, câteva hule care te vor face să vomiţi. Filmul românesc comunist, până nu drăcuia şi înjura de cele mai sfinte lucruri nu se simţea bine. Obsesia de a fi animal, brută, sadic, orgiastic, semi-zeu, diavolul în persoană are la bază dorinţele ascunse ale oamenilor, de care demonii profită.

Obsesia nu este decât un fapt mărunt, ridicat deodată, la rangul de singură închipuire a noastră. Toată literatura romantică este o privire obsedată de ceva: de femeie, de întuneric, de moarte. Oricum am întoarce cuvintele, obsesiile nu au de-a face cu limbajul, ci cu adâncimile nesigure ale fiinţei noastre. Obsesiile apar în noi şi ne subjugă pentru că suntem goi de har, pentru că nu ştim să luptăm cu demonii, pentru că nu avem o viaţă duhovnicească, ci mintea noastră şi fiinţa noastră sunt un loc în care demonii îşi fac mendrele cum vor.

Pe cineva îl obsedează ciorapii doamnelor, altul doreşte să ajungă şef, unul doreşte să facă sex cu şefa lui, pe unul îl obsedează mizeria de pe jos şi praful, unul e obsedat că va muri la o anumită vârstă, altul e obsedat de faptul că nu e mai frumos, că nu e mai înalt, că nu e mai deştept. Obsesia nu conduce pe om la un rezultat, la o căutare, ci ea este captivitate, stagnare a mea în faţa unei imagini părut-inexpugnabilă.

Eşti în faţa unei situaţii limită. Crezi că nu o vei trece. Demonii vin şi îţi spun că nu ai nicio şansă. Tu te rogi, te linişteşti, îţi pui toată nădejdea în Prea Curata Stăpână şi vrei să se facă voia Prea Sfinţiei Sale cu tine. Eşti în ziua în care ar fi trebuit să se petreacă lucrul rău, cu care demonii te înfricoşează. Şi ce surpriză ai? Lucrurile se petrec altfel decât în filmul horror pe care demonii îl creaseră în mintea noastră. Înţelegem atunci că ei doreau să ne submineze liniştea, sănătatea, pentru că lucrurile aveau să se schimbe pentru noi.

Demonii ştiu când noi suntem lăudaţi sau ocărâţi de cineva, află mai repede decât noi amănuntele acestea şi profită de repeziciunea pe care fiinţa lor spirituală le-o oferă. Simţind, presimţind că se apropie un lucru bun în fiinţa noastră, o bucurie, ei încearcă din răsputeri să îţi strice detaliile antecedente ale bucuriei tale. Vor să te facă să nu percepi bucuria la reala ei valoare. Iar dacă cineva are ceva cu tine, vor să îţi crească impactul durerii şi al dezamăgirii pe care cuvintele lui îl are asupra ta, pentru ca să te tulburi, să te lupţi mental cu cel care te ofensează în chip şi fel.

Te-a enervat că nu te-a salutat colegul tău. Acest fapt mărunt poate deveni o obsesie. În spatele unui gest real sau ireal demonii ne ajută să fantazăm tot felul de scenarii. Privirile soţiei tale pot părea suspecte, grija mamei tale faţă de tine poate să devină şi ea suspectă, oricine poate deveni suspect din senin, dacă punem la inimă scenariile frauduloase, pe care, cu atâta generozitate parşivă, ni le pun la îndemână demonii.

Cum poţi să înţelegi obsesiile, să le dejoci? Prin rugăciune şi atenţie. Te rogi lui Dumnezeu să îţi arate care e motivul pentru care o imagine, un gând anume te tot bate la cap şi eşti atent spre ce vor să te îndrepte demonii. Te vor mort, te vor bolnav, vor să păcătuieşti, vor să devii penibil. Dacă înţelegem toate aceste lucruri, atunci obsesiile demonice ne-au ajutat în viaţa noastră, au fost îngăduinţe din partea lui Dumnezeu ca să înţelegem în mod experimental cum gândesc aceste fiinţe demonice, care vor să ne înşele continuu.

Când Sfântul Pavel spune că gândurile Satanei nu ne sunt ascunse, nu ne sunt necunoscute [II Cor. 2, 11], a vrut să spună de fapt, că atenţia noastră la ispite ne învaţă ce vor demonii să se petreacă cu noi. Lupta cu gândurile, cu demonii, ne învaţă gândurile Satanei. Şi gândurile lui sunt numai răul şi toată înşelarea, pentru că bune nu ne învaţă, după cum a spus Domnul: ” Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” [In. 8, 44].

Oamenii duhovniceşti judecă amănuntele şi ştiu să vadă amănunte care altora le scapă. Obsesiile sunt formate din amănunte exploatate împotriva noastră. Dacă începi să huleşti, să te îndoieşti în inima ta, să te încrezi, să vrei putere sau plăcere, demonii te servesc imediat cu obsesii apetisante, tulburătoare sau de-a dreptul demenţiale.

De câte ori citesc un blog observ obsesiile, gândurile de care sunt ţinuţi cei care scriu pe el. Sunt foarte atent la conversaţii, la oamenii din faţa mea, la oamenii cu care vorbesc la telefon şi observ cine sunt atunci în fiinţa lor, ce vor dincolo de cuvinte, de ce folosesc anumite cuvinte, de ce sunt traversaţi de anumite sentimente. Şi întotdeauna învăţ enorm de multe lucruri, citesc enorm de multe lucruri în oameni. De aceea nu am sentimentul niciodată că pierd timpul discutând cu cineva, pentru că fiecare e o carte pe care o citesc şi din care învăţ.

Obsesiile stau, se fixează între ochii tăi şi conştiinţa ta. Ele sun paiul de care nu poţi să vezi, bârna care îţi obturează vederea, reala vedere. Când Sfântul Pavel, tot el, vorbeşte de lăcomie ca de o închinare la idoli [cf. Col. 3, 5], dă definiţia cea mai bună a obsesiei: pentru că ea este alipirea de ceva, o privire de foarte aproape a unui lucru, care nu te mai face să vezi mai departe de el. Privirea duhovnicească vede obsesia, ispita din afară, de sus, de jos, din dreapta şi din stânga: ştie ce vrea, unde bate. Când eşti foarte aproape de perete sau de ecran, lipit de ele, nu mai poţi să vezi peretele şi ecranul din altă parte decât din faţă sau nu-l mei vezi deloc. Peretele sau ecranul devin una cu ochiul tău.

Iar când eşti prins în năvod, în plasa obsesiei, nu mai stai să judeci la rece lucrurile, pentru că eşti incapabil să faci acest lucru. Desprinderea de ea este o judecare a ei la rece. Însă, numai când începi să conştientizezi ce vrea să facă cu tine, începi să înţelegi că e un rău de care trebuie să te debarasezi.

Obsesiile sunt înşelări demonice de care te dezlipeşti numai gândind duhovniceşte, numai dezlipindu-te prin înţelegere de ele. Rugăciunea, pocăinţa, mărturisirea păcatelor, împărtăşirea cu Domnul, întreruperea relaţiilor care te duc la păcat, îţi dau prilejul să vezi de ce suferi, ce suferinţă mare este obsesia şi, mai ales, ce pierdere de vreme, ce rămânere în loc ţi-a produs în viaţa ta.