Bătrâneţe, chiciul apei colorate, flori, tehnologie cu cifru

1.

Cât de peiorativ este apelativul babo? E o babă nenorocită, o hoaşcă bătrână, spune tânărul de lângă ea. Cuvântul hoaşcă vine din limba ucraineană, de la hasca şi e denumit de un anume dicţionar drept un cuvânt popular peiorativ, ce desemnează pe o femeie bătrână şi rea. Sinonime: hârcă, hoancă, hoanghină. Părintele profesor Vasile Răducă ne vorbea la un moment dat despre sinonimul boanghină. Baba neonorocită este întotdeauna suma tuturor deficienţelor nesuportate de către tineri: bătrâneţe, boală, neputinţă. Când vrei să anulezi pe cineva în discursul tău îi inventezi deficienţe sau îi maximalizezi erorile.

Bătrânii sunt cei mai defavorizaţi oameni ai societăţii, cei mai puţin stimaţi, din cauza preconcepţiei că ei sunt debranşaţi de la realitate. Însă ei trăiesc cea mai dură realitate: realitatea indiferenţei, a nesimţirii celorlalţi, a lipsei de ajutor. Stau la coadă la medicamente pe scăunele, primesc pensii mizere, sunt plini de neputinţe, de ofuri, de doruri neostoite. Tânărul care trece ca un tanc pe lângă un bătrân este o calamitate pentru societate. Nesimţirea, lipsa de simpatie pentru cel de lângă tine, e cea mai mare cangrenă a societăţii noastre.

Urâtul din oameni e mai urât decât urâtul spălat de către firmele de igenizare. Bucureştiul e saturat de bătrâni forţaţi să cerşească de către diverşi mafioţi, de bătrâni uitaţi, de bătrâni care îşi doresc moartea, pentru că viaţa e mult prea scumpă şi amară. Protecţia bătrânilor pe căi legale este încă de domeniul proiectului. Bătrânii sunt discriminaţi nu pentru că au lucrat cândva şi acum nu mai pot să lucreze, ci sunt discriminaţi de către cei tineri, pentru că ei cred că omul e o maşină care nu se strică niciodată.

Luându-se la întrecere cu maşinile tehnologice, oamenii au început să gândească numai în parametrii performanţei şi nu ai vieţii reale. De aceea avem o viaţă trăită mecanic, funcţional şi nu în ritmul firesc al inimii, al vieţii liniştite, calme. Proiectăm asupra celorlalţi membri ai societăţii această viziune mecanicistă, mişcarea extrem de rapidă cu care ne învaţă tehnologia de ultimă oră, şi uităm că noi nu suntem maşini, ci oameni. Boala, neputinţa, necazul, durerea, neliniştea sunt cele care ne aduc cu picioarele pe pământ şi ne spun că noi nu putem fi oamenii performanţei dacă nu rămânem totuşi oameni.

Tânărul o denigra pe bunica lui pentru că avea nevoie să se ducă să joace un joc pe computer. De aceea doamna în vărstă, bunica lui, era o babă nenorocită. Femeia nu se mişca atât de repede ca el, ca mucosul de nici 20 de ani. Şi, cu siguranţă, că această bunică hoaşcă, a fost cea care l-a crescut şi l-a făcut mare, însă tânărul e în puterea vârstei şi nu gândeşte încă în termenii recunoştinţei. E totuşi timp, ca să devină un bătrân cărat de către alţii.

2.

Astăzi, 3 iulie 2007, mi-a fost dat să văd unul dintre cele mai mari chiciuri proiectate pentru centrul capitalei noastre: din cişmelele via Casa Poporului curgea apă colorată, apă roşie, galbenă sau albastră, de credeai că eşti în faţa plăgilor din Egipt, când apa se transforma în sânge. Era o privelişte dezolantă, lugubră. Ce mi-a fost bestivalul de mai ieri, care m-a lăsat cu un gust sordid, dar care a încălzit la inimă pe toţi rokerii, acelaşi lucru mi-a fost şi apa colorată din fântânile arteziene, colorată din două motive evidente: ca să nu se mai scalde oamenii fără adăpost în ea sau florarii să nu o mai pună la flori.

Nu ştiu cui ar trebuie să mulţumesc şi pentru această trăznaie, însă noi nu mergem niciodată înapoi cu tâmpeniile ci le continuăm până în pânzele albe. Pentru că noi nu colorăm numai apa, ci desfundăm şi toate şoselele, tăiem apa sau lumina în mijlocul verii, ne înghesuim în mijloace de transport precum verzele, aruncăm gunoiul în mijlocul străzii şi ne uităm la el cu o curiozitate artistică, nu avem bani dar îi fumăm şi îi bem tot timpul, şi facem în aşa fel, încât nici noi şi nici cei de lângă noi să nu se simtă bine.

3.

Ce mai înseamnă să cumperi astăzi flori? O florăreasă supraponderală are o anume soluţie cu care stropeşte florile şi acestea se menţin verzi până când le cumperi. Ce fac florile acestea super-ierbicizate când le pui în glastra ta? Încep să cânte hip hop, cu siguranţă, sau manele. Frumuseţe perisabilă. Dacă vrei să faci floarea să fie eternă ea te învaţă că timpul e scurt.

Cunosc, am început să miros profesoarele după maldărul de flori pe care le au, câteodată, în braţe. Ştii că e profesoară, pentru că florile, unele, sunt mai de vază, altele mai puţin galante, după bugetul fiecăruia. Şi ele au o bucurie pe care nu şi-o pot disimula când se văd cu braţele pline de flori.

Am trecut pe lângă o maşină în care erau aruncate trei coroane. Erau pentru o înmormântare. Braţele pline de flori ale profesoarelor contrastează profund cu aceste coroane de înmormântare. Tocmai mă întâlnisem cu un coleg preot care îmi spusese că are o înmormântare. Bucuria şi tristeţea, viaţa şi moartea se sărută în fiinţa noastră. Şi, până la urmă, care mai este rolul florilor, în afară de a-ţi semnala că viaţa e scurtă şi îţi scapă printre degete?

4.

Tehnologia din raft contrastează cu vânzătorul care mă întreabă: ce doresc? De ce trebuie să doresc ceva? Nu pot doar să mă uit? Sau cum aş şti ce îmi doresc, dacă nu privesc exponatele cu atenţie? Întrebări banale, indiferente, fără datele psihologiei clientului. Dacă marii magnaţi în afaceri de acum, la începuturile lor, ar fi fost tot la fel de indiferenţi faţă de clienţii lor ca patronii şi vânzătorii români, acum erau pe străzi.

Marfa stă pe raft iar vânzătorul te priveşte cu dispreţ. La el, cumpărătorul este numai cel care are bani să cumpere acum, pe loc, nu şi potenţialul cumpărător. Psihologia vânzătorului român de IT este extrem de mioapă: el te cuantifică după îmbrăcămintea pe care o ai pe tine. Însă îmbăăcămintea nu are nimic de-a face cu portofelul.

Toată această animozitate a vânzătorului faţă de potenţialul client vine din aceea că el nu este un vânzător specializat ci unul aflat în treabă. Noi avem nevoie de specialişti în vânzări şi nu de numărători de bani. Când m-aş duce la un întrebător din acesta ca să cumpăr un hard, un stick sau o camaeră de luat vederi el ar trebui să ştie din ce e format fiecare obiect în parte, să ştie cum funcţionează, cum se repară, cum se inventează altul mai bun? Vânzătorul pe care eu mi-l doresc trebuie să fie un om cu facultate specială, cu studii aprofundate în domeniu. Că aşa, ştiu şi eu să citesc instrucţiunile de folosire, că asta e mufa şi aici se apasă şi nu am nevoie de îndrumători de duzină.

Şi, pentru că nu avem oamenii de care avem nevoie, nu avem vânzări prea multe şi nici relaţii prea bune între vânzători şi clienţi. Ori încearcă să te înşele, şi îţi dau un aparat ultrauzat de către ei, ori te fac să te simţi prost pe banii tăi. De aceea, de multe ori, încerc să găsesc unul mai cu cap, ca să putem vorbi şi nu tinerei fără studii şi fără nicio pregătire, care au învăţat cum se manipulează obiectul, dar nu ştiu din ce e compus obiectul.

Sau, poate, cer iarăşi prea mult…

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş