Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 4 iulie 2007

Filocalia românească, vol. 11

O găsiţi aici, în format pdf, p. 832 p.

Pr. Dorin.

Hristologii extremiste şi consecinţele lor

Hristos este cel mai adesea singularizat în pictura naivă neoprotestantă, pe premisa că este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. I Tim. 2, 5: „Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus”, mi s-a repetat până la exasperare în medii neoprotestante, de fiecare dată omul Iisus, în mod monofizit, primând în discuţie. Sublinierea mijlocitorului singular se face cu intenţia de a elibera hristologia de conexiunile sale cu sanctologia, Maica lui Dumnezeu şi Sfinţii fiind văzuţi, într-un mod absurd, drept contra-candidaţi la mijlocirea lui Hristos.

Hristos apare în pictura anti-iconică neoprotestantă sub forma Păstorului cel bun, cu turma de oi sau, cel mai adesea, ca Tânăr frumos, fără suferinţă pe chip, fără interiorizare, pus într-un peisaj de prost gust. În ambele situaţii El este numai om. Nu pare altceva decât un om. În diversele teologii neoprotestante problema hristologiei, oricât de mult se bate monedă pe ea în aparenţă, are coloraturi iluministe, nestoriene sau monofizite.

Hristos apare ca Propovăduitor, ca Mântuitor subiectiv cel mai adesea iar relaţia dintre dumnezeire şi umanitate în persoana lui Hristos Dumnezeu fiind escamotată, socotită în afara discuţiilor teologice, pentru că este considerată o problemă a-scripturală. Mie, personal, mi-e greu să accept ideea, văzând modul cum se gândeşte teologic persoana Fiului lui Dumnezeu în teologia neoprotestantă, să cred că au o hristologie închegată sau că Hristos e văzut în termeni divino-umani.

Discuţia hristologică neoprotestantă la nivelul Scripturii e o discuţie şablonardă, care denaturează contextul în defavoarea versetului singularizant. Discursul hristologic neoprotestant este un discurs descleiat, compus dintr-un număr de versete care nu sunt privite din interior ci din exterior. Legătura duhovnicească cu Hristos a Bisericii Ortodoxe e înlocuită în hristologia neoprotestantă cu raportarea la un Hristos al versetelor, care nu sfinţeşte şi nu îndumnezeieşte actual ci doar ipotetic sau retroactiv.

Subiectivismul hristologiei neoprotestante goleşte persoana lui Hristos de orice realitate obiectivă, fapt pentru care nu este important cum este Hristos, ci, numai ceea ce face pentru noi. Unirea ipostatică a persoanei lui Hristos, cu toate consecinţele ei, precizată prin dogma de la Calcedon, este înţeleasă arbitrar sau desconsiderată pur şi simplu. Deşi, în aparenţă, Fiul lui Dumnezeu este deopotrivă, după întruparea Sa din Fecioară, Dumnezeu şi om, nu se explică în termeni lipsiţi de echivoc realitatea persoanei divino-umane a lui Hristos.

Ci ori se vorbeşte excesiv despre venirea lui Hristos în viaţa sa, care l-a mântuit în cadrul sectei în care se află, ori de o mântuire personală care nu are semne evidente ci e tot una cu o efuziune sentimentală greu de caracterizat ca firească, normală.

Bisericile neoprotestante, fiind o lume caracterizată de o tendinţă iconoclastă prounţată, de ce optează totuşi pentru o imagistică religioasă? Dacă Sfintele Icoane par a nu fi pentru ei educatoare şi călăuzitoare spre mântuire, pe lângă sfinţitoare şi plinitoare de frumuseţe în viaţa noastră, ce rol au aceste tablouri chicioase în viaţa lor, cu un Hristos pictat imprecis şi senzualist?

În slujba de „cununie” religioasă a „Creştinilor după Evanghelie” din Bucureşti s-a observat apariţia verighetelor, a hainei albe de mireasă, a jurămintelor, a lumânărilor albe care aveau un simbolism anume dar nu şi prezenţa lui Hristos. Hristos era nevăzut, nereprezentat în niciun fel. Într-o postare relativ recentă a domnului Mateescu, baptiştii din Georgia au optat din motive de prozelitism pentru simboluri şi maniere ortodoxe de cult. Însă în cel de al doilea exemplu avem de-a face cu o iconografie vagă, neprecizată şi nu de una cu realism dogmatico-ascetic.

Hristosul subiectiv neoprotestant, cu Care se intră în relaţie cu ochii închişi şi prin rugăciuni inventate ad-hoc, cel mai adesea de un penibil desăvărşit, este perceput ca rupt de Treime. Este o inflaţie de hristologie fals-spiritualistă în puţinătatea cultului neoprotestant, în care Hristos din cer nu e Fiul Tatălui şi nici împreună cu Tatăl şi cu Duhul închinat şi preaslăvit ci e un Hristos pentru mine, în faţa Căruia mă încred şi Căruia Îi spun că sunt mântuit.

Am asistat la rugăciuni neoprotestante care erau adevărate acte de preaslăvire de sine şi nu acte de smerenie în faţa lui Hristos. Insistenţa pe cruce e şi ea aparentă. Crucea Domnului nu e decât un motiv de a te lăuda că eşti mântuit. Răstignirea nu apare în portretistica neoprotestantă pentru că nu apare nici asumarea crucii, la propriu, în fiinţa lor.

Cărui Hristos se roagă neoprotestantul? În niciun caz lui Hristos al Scripturii, ci unui Hristos iluminist, Care nu pare să fie un Dumnezeu al tuturor, ci este numai Dumnezeul sectei respective. Hristos e confesionalizat, este o simplă mască a închipuitului individualism soteriologic neoprotestant. Cum am putea să ne închinăm aceluiaşi Hristos, dacă nu ştim cine este Hristos al Bisericii şi al Scripturii, dar căutăm o relaţie interioară cu un Hristos la Care ne raportăm în funcţie de versetul prin care vrem să-I întrezărim chipul ?

Dacă Hristos nu apare iconic nicăieri, ce fel de chip uman crede credinciosul neoprotestant că are Hristos? Însă neoprotestantul se teme să nu fie iubit şi închinat chipul lui Hristos, dar nu se teme să se fotografieze cu ultima marcă de aparat de fotografiat. Dacă sunt iconoclaşti cu chipul lui Hristos, de ce nu este interzisă cu desăvârşire fotografia în perimetrul acestor organizaţii religioase? Cum poţi să nu vrei să Îl vezi pe Hristos? Şi cum să vezi chipul lui Hristos iconic şi să nu ai niciun fel de reverenţă în faţa Sa?

Avântul iconoclast protestanto-neoprotestant ţine de subumanism şi de lipsa de realism, de obscurantismul acestor secte, ţinând seama că trăim într-o lume a imaginii şi a teologiei vederii.

Realismul iconic ortodox arată că Hristos e Dumnezeu şi om, fără ca dumnezeirea Sa să se temporalizeze şi fără ca umanitatea Sa să se piardă în dumnezeire. Hristos Dumnezeu este Dumnezeul şi Mântuitorul tuturor, e un Mântuitor obiectiv, care a trăit ca om într-un timp şi în situaţii obiective, iar unirea noastră cu El nu Îl transformă într-un Dumnezeu personal, într-un Dumnezeu oglindit după mintea mea, ci în cea mai mare unire cu mine, El este întotdeauna Domnul şi Dumnezeul meu şi al tuturor.

Fără să te raliezi la hristologia Sfinţilor Părinţi şi a Bisericii şi să trăieşti cu Hristos în Biserica Sa, nu poţi să ai decât o hristologie extremistă, unilaterală. Iar teologia neoprotestantă, fără să intrăm în amănunte, căci tot acolo ajungem, ne prezintă o imagine edulcorată a lui Hristos, o înlocuire a lui Hristos, Dumnezeul şi Creatorul lumii, Pantocratorul şi Mântuitorul lumii, Arhiereul şi Judecătorul lumii cu un Hristos care nu mai face nimic, pentru că a făcut totul cândva.

Mântuirea universală se confundă în teologia protestantă şi neoprotestantă cu mântuirea personală, fiecare credincios nemaiavând altceva de făcut decât să facă misiune prozelitistă, căci în rest au o mântuire asigurată. Conceptul de mântuire asigurată, sinonim cu cel de mântuire prin har îl face pe credinciosul neoprotestant să fie un paseist convins, să vorbească despre mântuirea sa la timpul trecut şi nu la timpul prezent şi în fapt, îl transformă într-un leneş şi un ignorant al ascezei şi al rugăciunii.

Cărui Hristos vă rugaţi, dacă Acela nu creează în voi îndumnezeirea, ci voi rămâneţi tot nişte oameni neîndreptaţi şi cu o gândire căzută, grosolană? În afară de o fanfaronadă neîncetată, în care Domnul Iisus nu este decât un om şi nimic mai mult, nu am putut să constat altceva în sânul organizaţiilor post-reformate.

Tocmai de aceea am spus că neoprotestanţii au o hristologie iluministă în esenţă, pentru că Hristos este ce vreţi dv. dar mai puţin Dumnezeu şi om în mod neîntrerupt.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Biserica şi cimitirul descoperite sub banca BCR, sucursala Lipscani

Articolul domnului Vasile Surcel, publicat în 4 iulie 2007 în Jurnalul Naţional evidenţiază descoperirile arheologice, de pe şantierul Lipscani, conduse de către arheologul Gheorghe Mănucu Adameşteanu, de la Muzeul de Istorie al Bucureştiului şi făcute cu ajutorul unor specialişti de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Muzeul Naţional de Istorie şi Institutul Naţional al Monumentelor Istorice.

„În actuala campanie de săpături, începută cu câteva luni în urmă, s-a explorat o zonă largă ce a inclus fosta Uliţă Domnească (Smîrdan), actualele străzi Franceză, Poştei, Stavropoleos şi, bineînţeles, Uliţa Mare, care s-a mai numit şi Uliţa Şerban Vodă, şi pe care noi o cunoaştem sub numele de Lipscani. Aici, sediul în care acum funcţionează Sucursala Lipscani a Băncii Comerciale este o clădire elegantă, construită pe la o mie opt sute nouăzeci şi ceva. Săpată adânc în pământ, fundaţia clădirii nu este din ciment, ci din zid gros de cărămidă, care înainte de a fi ridicat a străpuns alte vestigii cu mult mai vechi. Documentele, dar şi tradiţia istorică vorbesc despre faptul că, sub actuala bancă, a existat cândva o biserică, ale cărei urme n-au cum să mai iasă acum la lumină. Construit pe la 1564-1565, locaşul s-a numit mai întâi „Biserica lui Ghiorma Banul”, după numele ctitorului ei. Boier mare, Ghiorma a trăit într-o perioadă complicată, în care a ştiut să intre în graţiile doamnei Chiajna. Norocul l-a părăsit însă pe înaltul boier, care, peste câţiva ani, a fost executat de vodă Alexandru al II-lea Mircea, cunoscut sub ciudata poreclă de „Oaie Seacă”. După „închinarea” către Muntele Athos, locaşului i s-a zis „Biserica Grecilor”. Ceva mai târziu, pe lângă ea s-a construit şi un han, cel ale cărui ziduri ies acum la lumină. Vechile vestigii pot fi uşor identificate, după materialul de construcţie: în timp ce cărămizile din temelia băncii sunt „moderne”, ca ale noastre, cele din zidurile hanului sunt cărămizi „feudale”, mai late şi mai subţiri decât cele moderne”.

„Cimitirul descoperit acum de arheologi lângă BCR este o adevărată surpriză, căci despre el nu se ştia absolut nimic. Săpăturile pentru fundaţia actualei clădiri a BCR s-au suprapus peste vechile morminte. Cercetarea actuală arată clar că meşterii de la sfârşitul secolului al XIX-lea n-au avut nici un fel de reţinere să taie picioarele câtorva schelete care le-au ieşit în cale. Acum arheologii degajează cu atenţie orice rămăşiţă. La prima vedere, scheletele par aruncate alandala, suprapuse ca într-o groapă comună. Atenţi la stratigrafia sitului, specialiştii ne-au spus că nu este vorba despre aşa ceva, ci de înmormântări făcute după tot tipicul, dar într-un spaţiu restrâns şi într-o perioadă de timp relativ scurtă. În marea lor majoritate, scheletele sunt bine păstrate, iar câteva dintre ele au o dantură impecabilă. Fapt care l-a făcut pe unul dintre privitorii curioşi să exclame, aproape plin de invidie: „Ia uită-te la ăla ce procopsit era la dantură! Un dinte nu-i lipsea”. Arheologii ne-au relatat că, de fapt, acolo era un fel de cimitir „de cartier”, în care erau înmormântaţi oameni obişnuiţi, bărbaţi, femei şi copii, localnici care trăiseră prin zonă. Piese metalice cu rol de accesorii vestimentare nu s-au păstrat. În schimb s-au găsit câteva monede”.

Pr. Dorin

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno