Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Despre simplitate şi împlinire (podcastul zilei de 5 iulie 2007)

Îl găsiţi aici, cât şi aici şi are 8: 58 minute.

Sensul vieţii este simplitatea, simplificarea interioară. Tinereţea acumulează, se interesează de foarte multe lucruri, date, vrea multe… Însă înaintarea în viaţă ne face să vedem că unele lucruri, doar unele sunt cu adevărat importante pentru noi sau doar unul, singurul.

Între oamenii duhovniceşti, singurul lucru important este mântuirea, sfinţirea, pacea Sfântului Duh în fiinţa noastră. Căutarea vieţii noastre creştine are un scop, trebuie să atingă scopul. Filosofarea despre scop fără să atingi scopul, fără ca scopul vieţii, telosul ei, să devii tu însuţi e o pierdere de timp şi de energie enormă.

Noi căutăm, suntem avizi de experienţe şi e normal să fie aşa, pentru că suntem creaţi de Dumnezeu cu dorul de viaţă, de umplere de viaţă. Acest vreau, strigat din toată inima şi din tot trupul nostru, e legitim. Însă ceea ce vrem trebuie să concorde cu ceea ce ne trebuie.

Când Sfântul Pavel spune că toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos [I Cor. 6, 12], ne învaţă că putem să facem tot ce vrem, dacă gândim libertatea ca împlinire a oricărei dorinţe personale, dar această libertate confiscată de libertinaj, de discreţionarism, ne viciază, ne îngustează ontologic.

Trebuie să vrem, dar să vrem bine, conform cu voia lui Dumnezeu. Simplitatea e o ajungere la voia lui Dumnezeu, la modul simplu în care Îl percepi pe El şi te percepi pe tine însuţi. Simplitatea e înţelepciune pentru că e rodul unei înţelepte mergeri către esenţial, către lucruri esenţiale. Şi liniştea, împăcarea, bunul gust al vieţii, bucuria plină de candoare sunt împrejmuite în realitatea simplităţii.

Simplitatea nu e o manieră barbară de a vedea lumea şi sensul vieţii ci o intuire a ceea ce este esenţial. Viaţa duhovnicească a Bisericii e plină de simplitate pentru că te duce spre lucrul esenţial, spre starea de bine în Dumnezeu.

Reverenda preoţească, rasa monahală, strachina de lut, basmaua simplă, cămaşa simplă, masa de lemn, chilia şi camera albă, vopsită cu var, care miros frumos, a proaspăt, colţul de pădure, cu iarbă şi aer proaspăt, feţele pline de bucurie, gesturile de dragoste, discuţiile nemeşteşugite dar adânci, lucrurile curate, neartificializate sunt măsuri ale simplităţii.

Biserica păstrează pentru această lume debusolată şi pentru viitoarele generaţiile gustul simplităţii, experienţa simplităţii. Acolo unde există întoarcere la pocăinţă, la omenie, la dragoste există şi dorul după simplitate, după pace, după frumos şi candoare.

Podcastul nostru abia a atins problema simplităţii, această realitate profundă. Însă, dacă nu acesta e scopul vieţii noastre, sentimentul de baroc, de surplus agasant din viaţa noastră arată că nu am intuit lucrurile esenţiale, esenţialul.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Filocalia românească, vol. 11

Next

Fericitul Macarie de la Saharna: primul Martir din timpul comunismului ce va fi canonizat în Basarabia

1 Comment

  1. sa fi simplu ,si sa traiesti simplu, e o adevarata arta pe care multi dintre noi din pacate nici n-o cunoastem,si nici macar nu dorim s-o cunoastem 🙁

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén