Sfânta Iuliana cea milostivă: soţie şi mamă sfântă

„Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui”

Matei 5, 7

” – Şi ce este inima milostivă? Şi a zis:- O inimă care arde pentru întreaga zidire, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru orice făptură. Şi când îşi aduce aminte de ele, sau când le vede pe ele, lacrimi izvorăsc din ochii celui milostiv. Din mila cea multă şi mare, care-i stăpâneşte inima şi din suferinţa cea multă, inima omului se mânie şi nu poate răbda, sau auzi, sau vedea că vreo făptură este păgubită sau mâhnită. Şi din pricina aceasta, el înalţă rugăciune cu lacrimi şi pentru dobitoace şi pentru vrăjmaşii adevărului şi pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul, asemenea şi pentru făpturile cele târâtoare se roagă el, din mare şi nemăsurată milă a lui, care curge din inima sa, după asemănarea lui Dumnezeu. El se roagă să fie păzită toată firea şi iertată”[1].

Cum a trăit oare sfânta Iuliana şi a ajuns să fie atât de bineplăcută lui Dumnezeu încât Maica Domnului şi sfinţii au vizitat-o, demonii au războit-o în chip văzut şi moaştele ei au ajuns făcătoare de minuni? Cum a reuşit o femeie fără carte să ajungă la o asemenea desăvârşire, încât să cunoască pe Dumnezeu şi Împărăţia Sa, lucru pentru care milioane de oameni se străduiesc de mii de ani şi mulţi nu reuşesc? Despre aceste întrebări fundamentale vom încerca să vorbim în cele ce urmează cercetând pas cu pas viaţa Sfintei Iuliana.

„Doamne miluieşte! Doamne miluieşte! Doamne miluieşte!”, ne rugăm mereu la dumnezeieştile slujbe. Iar Domnul zice: „judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă” (Iacov 2, 13). De aceea, şi noi, dacă vrem să aflăm milă la Judecata cea înfricoşătoare a lui Dumnezeu se cuvine să cercetăm vieţile sfinţilor ce sunt nişte oameni „recomandaţi” de însuşi Domnul ca pilde de vieţuire în această scurtă călătorie de pe pământ. Se cuvine să luăm aminte la viaţa lor pentru a învăţa şi noi cum au înţeles ei, povăţuiţi de Sfântul Duh, să împlinească poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

La moaştele sfintei Iuliana (pe numele ei întreg: Yulianya Ustinovna Osorina) curând după adormirea ei, oamenii au început să se roage iar Viaţa Sfintei, canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă în 1614, a început să fie inclusă în colecţiile de vieţi ale făcătorilor de minuni din zona Muromului.

Viaţa Sfintei ne stă înainte ca o vistierie plină de toate bunătăţile. Din ea se pot îmbogăţi şi tinerii şi bătrânii, şi părinţii şi copiii, şi femeile şi bărbaţii, şi soţii şi soţiile, şi mirenii şi monahii, căci fiecare va găsi câte o podoabă cu care-şi va putea împodobi viaţa.

Încă dinainte de naşterea ei putem să ne bucurăm de o învăţătură ce ne-o arată Domnul. Căci un asemenea rod binecuvântat nu a ieşit de oriunde, ci precum Maica Domnului a fost rodul unor părinţi sfinţi, aşa şi Sfânta Iuliana a fost o sfântă odrăslită din părinţi creştini iubitori de Dumnezeu şi de aproapele. Şi, deşi nu a avut totuşi nici un stareţ sfânt la care să ucenicească, precum se întâmplă în multe vieţi de Sfinţi, a avut pe părinţii săi binecredincioşi şi apoi pe bunica sa, care au crescut-o în toată evlavia şi frica lui Dumnezeu. Şi, mai ales, a avut drept călăuzitor în toată viaţa ei pe marele Sfânt Nicolae, făcătorul de minuni şi grabnic-ajutătorul nostru al tuturor. Deci să nu deznădăjduiască nici mirenii că nu mai sunt duhovnici îmbunătăţiţi şi nici călugării că nu mai sunt stareţi Sfinţi, căci iată cum în mijlocul lumii şi al necazurilor şi fără nici o carte aproape, Sfânta Iuliana a atins aşa culmi ale sfinţeniei încât Dumnezeu a învrednicit trupul ei ca, după adormire, să izvorască mir bine-mirositor. Aşadar, să credem cu tărie că Domnul are grijă de cei ce vor să facă voia Sa şi le povăţuieşte viaţa aşa încât să afle un colţişor de Rai.

Deci vedem cum părinţii ei sunt pildă şi nădejde pentru părinţii zilelor noastre. Erau ei înşişi foarte credincioşi şi plini de fapte bune şi deşi erau foarte bogaţi, făcând parte din boierimea curţii imperiale, erau milostivi către săraci. Şi vedem că datorită vieţii lor virtuoase şi Sfânta Iuliana a avut de unde să ia pildă de viaţă creştinească aşa încât a devenit ea însăşi sfântă. Căci se ştie şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi mai vechi sau mai noi că, pentru însuşirea vieţii creştine de către copii, cel mai bun mijloc este însăşi pilda părinţilor.

Încă de când era o copilă sfânta deprinsese buna cuviinţă, smerenia şi ascultarea de cei mai mari. Şi ochii Domnului erau asupra ei căci nu a fost mincinos Dumnezeu când ne-a promis zicând: „Către cine caută ochiul meu dacă nu spre cel smerit care tremură la cuvântul Meu?” (Isaia 66, 2). Vedem cum sfânta asculta de mătuşa sa cu toată supunerea. Crede cineva că aceasta este o virtute mică? Iată că în zilele noastre această sfântă virtute atât de bineplăcută lui Dumnezeu şi împlinită de însuşi Domnul Iisus Hristos care „S-a făcut ascultător până la moarte” Tatălui ceresc, este întâlnită foarte rar. Încă de acum o sută de ani Sfântul Ioan de Kronstadt spunea: „În împărăţia dracilor este rânduială şi supunere a unora dintre duhurile rele faţă de altele – a celor aflate mai sus, a celor mai slabe faţă de cele mai puternice; iar în statul creştin a pierit orice supunere, orice autoritate: copiii nu recunosc autoritatea părinţilor, supuşii – autoritatea educatorilor, studenţii nu recunosc autoritatea profesorilor şi rectorilor; toţi au luat în propriile mâini baghete de dirijor şi toţi au început să comande în loc să se supună şi să înveţe liniştiţi şi fără pretenţii, cum era înainte. De aici iese ceva ciudat, aiurit. Călăuzirea duhovnicească, sfinţita autoritate a Bisericii sunt călcate în picioare, slujbele nu sunt băgate în seamă, propovăduirea este neputincioasă, moralitatea creştinească decade din ce în ce mai mult, anarhia creşte – până şi băieţeii şi fetiţele fac ce poftesc” [2].Iată de ce sfânta virtute a ascultării despre care se vorbeşte atât de mult în Biserica Ortodoxă a fost practicată cu mult sârg şi de Sfânta Iuliana.

Ierarhia, fie cea din Biserică, cea a conducerii statului, a şcolilor, a familiei sau a vârstei, este un principiu dumnezeiesc ce a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ pentru buna rânduială a lumii şi pentru ca fiecare să-şi sporească darul care i-a fost dat de Domnul „căci nu toţi pot fi cap şi nu toţi picioare”. Ierarhie este în însăşi Sfânta Treime prin faptul că Unul singur este izvorul fiinţei dumnezeieşti: Tatăl. Deci, aşa cum este în Sfânta Treime, unde există un singur izvor al fiinţei dar Persoanele sunt perfect egale în cinste, aşa trebuie să se vadă pe sine atât conducătorii cât şi supuşii: ca egali dar cu daruri diferite. Învăţătura despre ascultare este învăţătura despre smerenie fără de care nimeni nu se poate mântui. De aceea Sfânta Iuliana ne este pildă nouă tuturor prin buna ei cuviinţă creştinească, ea care s-a supus în toată viaţa sa: întâi părinţilor, bunicii, mătuşii, apoi soţului, părintelui duhovnic şi mai presus de toate s-a supus lui Dumnezeu (primind fără cârtire mulţimea nenumărată de necazuri din viaţa ei) de unde şi-a luat izvorul smereniei.

Încă mică fiind cu vârsta, mintea îi era de bătrân, căci deja se învăţase să rabde cu smerenie ocările. Căci de multe ori verişorii ei şi mătuşa o ocărau pentru viaţa sa cuviincioasă şi plină de osteneli pentru dragostea de Dumnezeu. O altă virtute folositoare este aceea că nu se lăsa influenţată de ce ziceau oamenii, chiar rudele şi nici nu se ruşina de a practica sfintele virtuţi şi nevoinţe, chiar dacă cei din jur o considerau cam nebună şi prea aspră cu sine. Din nefericire acest lucru se întâmplă şi azi, când din toate părţile apar multe concepţii greşite despre viaţă. Societatea ne îmbie mai mult la sporirea confortului, la lupta pentru a deveni cineva şi de a strânge averi mai mult decât strictul necesar. Ni se inculcă, câteodată chiar fără să ne dăm seama, un spirit de competiţie cu ceilalţi oameni, care nu ne îndeamnă deloc la a-i socoti fraţi ci competitori în drumul nostru de a avea mai mult, de a fi mai bine văzuţi şi altele asemenea. Aşadar vedem că Sfânta Iuliana de mică a stat ca o stâncă în faţa tuturor acestor ispite şi nu şi-a schimbat felul de vieţuire de dragul oamenilor, ci a socotit precum Sfinţii Apostoli, că mai bine este să asculte de Dumnezeu decât de oameni (Fapte 5, 29).

Ea de mică şi-a dat seama că nu trebuie să caute mângâierile pe care le dă lumea, ci pe cele care vin din slujirea celorlalţi. Şi nu a lăsat deloc egoismul să o cuprindă, ci a făcut problemele celorlalţi problemele sale: căci ea făcea haine pentru orfani, văduve şi neputincioşii din sat şi se îngrijea de cei în nevoi şi de cei bolnavi. Având această temelie a dragostei de aproapele, ea a reuşit să se ferească mai târziu şi de ceea ce s-ar putea numi egoism „familial”, adică de atitudinea celui care zice: „să-mi fie bine mie şi familiei mele” şi de restul să nu-i pese. Bineînţeles că pe primul plan este crucea propriei familii, dar creştinul, ştiind de la Domnul că orice om este un chip al Său, este responsabil faţă de „întregul Adam”, şi el încearcă, chiar şi căsătorit fiind, să trăiască încă de pe acum, acea stare ce va veni după înviere, când „nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri” „şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai Învierii” (Marcu 12, 25; Luca 20, 36). Sfânta Iuliana a trăit această stare a frăţietăţii „globale” care va fi în „cerul nou şi pământul nou„, după ce „cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut” (Apoc. 21, 1).

În vreme ce în Apus, în anul 1595 apărea piesa lui Shakespeare, Romeo şi Julieta care ştim că, din păcate, se termină cu sinuciderea celor doi, în Răsăritul dreptcredincios se desfăşura în Sfânta Taină a Cununiei această simplă viaţă sfântă plină de adevărata dragoste – cea întru Hristos Iisus – a doi oameni: Sfânta Iuliana şi soţul ei.

La vârsta de 16 ani ea s-a măritat urmând acea sfântă rânduială din vechime a creştinilor de a se căsători devreme pentru a fi curaţi amândoi soţii în momentul acestei Sfinte şi dumnezeieşti Taine şi pentru a se crea o legătură strânsă şi curată între cei doi încă de tineri când nu sunt plini de viclenie, ci capabili de o dragoste curată. Aceste căsătorii se ştie că de obicei, durează până la mormânt. Aceasta deoarece, căsătoria timpurie, opreşte relativizarea relaţiei unice soţ-soţie ce se realizează prin schimbarea multor „parteneri”. Orice relaţie trupească cu cineva înainte de căsătorie este o înşelare a viitorului soţ, pentru că, după cum se ştie, din păcate, de cele mai multe ori, prima iubire nu devine şi viitoarea soţie.

Sfânta, încă de tânără se obişnuise să se roage mult, atât dimineaţa cât şi seara, şi acest sfânt obicei nu l-a părăsit nici după ce s-a căsătorit, ci a ajuns să facă împreună cu soţul ei Gheorghe aceste rugăciuni, precum se cuvine într-o familie ce caută mântuirea. De asemenea, şi metanii făcea câte 100 şi mai multe, căci se ştie: dacă trupul este smerit atunci şi sufletul va fi pătruns de o stare de smerenie ce este atât de bineplăcută Domnului.

O altă faptă vrednică de urmat pentru familiile zilelor noastre este aceea că ei au lăsat să se nască toţi copiii pe care a îngăduit Dumnezeu să-i aibă, adică zece fii şi trei fiice. Aceasta fiindcă atunci se ştia cât de groaznic este păcatul avortului şi cât de mult trebuie să ne ferim de el (dar nu prin anticoncepţionale!).

Răbdarea: iată o altă virtute ce aduce mult folos unei familii. Deşi soţul ei era plecat câteodată chiar pentru trei ani, Sfânta Iuliana nu cârtea, nici nu cerea să divorţeze, şi nici nu trăda curăţia acestei Taine Sfinte care este cununia, ci continua să lucreze fapte bune spre folosul ei şi al aproapelui.

Cu vremea în sufletul sfintei a apărut o dorinţă de mai multă lepădare de griji lumeşti pentru a sluji Domnului şi, precum alţi sfinţi ai Bisericii, care după o viaţă de familie s-au dedicat cu totul slujirii lui Dumnezeu, şi ea dorea să se desăvârşească urcând încă o treaptă şi intrând în monahism [3]. Dar, la insistenţele soţului şi datorită copiilor, ea şi-a dat seama că aceasta a fost mai degrabă o ispită [4] – de a-şi părăsi copiii – decât o dorinţă bineplăcută Domnului şi s-a supus voii lui Dumnezeu trăind în continuare cu soţul dar fără să mai aibă nici un fel de legături trupeşti, ci au trăit de atunci ca frate şi soră pentru încă zece ani. Probabil că acest gând i-a venit şi văzând exemplul socrilor săi care s-au călugărit spre sfârşitul vieţii.

Aceasta iarăşi nu trebuie să ne mire, căci familiile din trecut, conştiente de apropierea morţii şi de necesitatea unei pregătiri deosebite pentru Judecata ce are loc imediat după moarte, se lepădau cât mai mult de dulceţile lumii acesteia şi se dedicau mai mult bucuriei ce izvorăşte pocăinţă, din faptele bune şi virtuţi. Un exemplu contemporan cunoscut este şi Părintele Stăniloae cu soţia sa, despre care Părintele Cleopa, duhovnicul lor, a spus că au trăit ca frate şi soră cu mai mult de treizeci de ani înainte să se mute la Domnul. O altă învăţătură extrem de necesară zilelor noastre este faptul că atunci când soţul a adormit, sfânta nu s-a tulburat peste măsură, nu a căzut în depresie şi nici nu s-a sinucis, ci cu multă credinţă şi bărbăţie şi-a continuat viaţa rugându-se cu râvnă pentru odihna celui adormit.

Ca şi Sfânta Xenia din Sankt Petersburg nici Sfânta Iuliana nu şi-a idolatrizat soţul astfel încât să ajungă la depresie odată cu dispariţia lui trupească, ci cunoscând că mai presus de toate trebuie pusă iubirea de Dumnezeu, ea şi-a găsit alinare tot în Împăratul Ceresc – Mângâietorul, încredinţându-se în purtarea de grijă atotcuprinzătoare a Sa. Asemenea şi iubiţii părăsiţi din ziua de astăzi, bine ar fi dacă ar pune, precum zice porunca (Luca 10, 27), dragostea lui Dumnezeu pe primul loc în inimă şi apoi pe cea pentru soţ, soţie, iubit. Astfel ar putea fi evitate mult mai uşor dramele şi suferinţele teribile ale despărţirii – fie prin divorţ, moarte sau alte motive – despre care ştim că sunt atât de frecvente.

Relatarea acestor „clătinări” din viaţa Sfintei, ca şi în cazul sfinţilor apostoli din scrierile Noului Testament, nu face decât să întărească autenticitatea scrierii. Aceste scăderi omeneşti, ne fac să prindem mai mult curaj şi să ne dăm seama că sfinţenia nu este ceva „de basm”, o viaţă romanţată, utopică, la care nimeni nu poate ajunge, ci este ceva foarte realist, pe care oricare dintre noi o putem atinge, dacă vrem cu adevărat. Multe asemenea soţii şi mame vor fi fost de-a lungul istoriei creştinismului şi fără îndoială că mai sunt şi acum, dar Domnul a rânduit ca această viaţă să ajungă „până la marginile pământului„, rânduind ca un fiu al sfintei să înveţe carte şi punând în inima sa gândul cel bun şi evlavia faţă de sfinţenia mamei sale.

Fără îndoială că atitudinea sa faţă de căsătorie a fost modelată şi de prezenţa în conştiinţa locuitorilor Muromului, a vieţii sfinţilor Petru şi Fevronia care trăiseră acolo cu trei secole în urmă şi care au fost canonizaţi chiar în timpul vieţii Sfintei. Viaţa cneazului Petru şi a soţiei sale a fost caracterizată tot de numeroase fapte de milostenie şi a fost încununată, spre sfârşitul vieţii, de tunderea lor în monahism. Ei sunt cinstiţi astăzi în întreaga Rusie ca ocrotitori ai familiilor [5].

Faptele sale bune cine le poate număra? Căci fiul ei ni le descrie cu multă limpezime: îngrijea orfanii, bolnavii, chiar şi pe cei cu boli molipsitoare de care alţii se fereau, hrănea pururea pe cei flămânzi, cerceta pe cei din închisori, era iubitoare de străini pe care îi ospăta şi îi îngrijea. Într-un cuvânt: a împlinit toate cele despre care vorbeşte Domnul Iisus Hristos: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine„. (Matei 25, 35)

Ce putem spune despre smerenia sa faţă de slujitorii ei în care nu vedea nişte slugi, ci vedea alte chipuri ale lui Dumnezeu precum ea însăşi. Aceasta este teologia iubirii de aproapele. Aproapele nu este nicidecum un mijloc care trebuie exploatat pentru nevoile noastre, ci o persoană unică şi irepetabilă pentru care Domnul nostru Iisus Hristos şi-a dat viaţa şi decât care nici universul întreg nu e mai important. Porunca de a iubi aproapele a fost înţeleasă de Sfânta Iuliana în toată complexitatea ei: căci nu se mărginea numai la a le da cele necesare vieţii trupeşti, ci se şi ruga pentru cei adormiţi, îi şi sfătuia pe toţi câţi putea spre o viaţă cât mai aproape de Dumnezeu.

Astăzi nu mai există slugi, dar există patroni şi angajaţi şi Sfânta Iuliana este pildă pentru ce fel de grijă ar trebui să aibă „şefu” faţă de cei angajaţi, mai ales să se asigure de bunăstarea lor, să nu le dea să muncească peste puterile lor, punând profitul mai presus de respectul faţă de ei. Sfânta Iuliana a împlinit cu râvnă acel cuvânt al Patericului: „Să nu nesocoteşti pe cel ce îţi slujeşte ţie, că tu nu ştii, că poate ete mai mult Duhul şi darul lui Dumnezeu într-însul decât în tine. Pentru aceea, să nu fim nesocotitori spre cei ce ne slujesc
nouă” (Cuvinte de la Sfinţii anonimi, X, 23).

Apoi nemânierea ei este peste măsură de descris. Că, deşi fiul ei cel mare fusese în mod brutal omorât de un slujitor, ea nu s-a răzbunat pe acela cu nici cel mai mic gest, ci mai degrabă s-a întristat pentru sufletul lui bolnav. Ce dovadă mai mare există pentru sfinţenia unei persoane decât iubirea de vrăjmaşi? Căci după cum ne spune Sfântul Siluan, acesta este criteriul unei vieţi duhovniceşti autentice.

O altă mărturie a vieţii sale care ajunsese la o măsură foarte înaltă de sfinţenie este faptul că Dumnezeu a îngăduit ca demonii să i se arate în chip trupesc, adică i-a putut vedea cu ochii trupeşti şi noi ştim din învăţăturile Sfinţilor Părinţi că numai cei care au trecut de lupta cu patimile ajung la lupta făţişă cu duhurile necurate pentru a dobândi şi mai multe cununi şi experienţă duhovnicească. Înşişi diavolii au mărturisit atunci cât de puternice arme sunt smerenia, milostenia şi rugăciunea împotriva lor.

Dar despre ce rugăciune este vorba? Este vorba de rugăciunea lui Iisus pe care sfânta o săvârşea cu multă sârguinţă şi ajunsese la mare sporire în lucrarea ei încât şi noaptea în timp ce dormea o spunea, după cum mărturiseşte fiul ei. De aceea în icoane sfânta apare cu şiragul de metanii în mână, iar ultimul lucru pe care l-a făcut înainte de moarte a fost înfăşurarea metaniilor pe mână.

Sfinţenia Iulianei a fost mărturisită de însăşi Preacurata Născătoare de Dumnezeu, care atunci când s-a arătat preotului din sat a numărat-o pe Iuliana în ceata sfinţilor milostivi numind-o Iuliana cea milostivă. Astfel ea s-a alăturat altor sfinţi din calendarul nostru ortodox ce au fost cinstiţi cu acest nume: Paulin cel Milostiv – episcop de Nola (23 ian.), Dionisie Milostivul (28 martie), Teofan cel Milostiv – cuvios (29 sept.), Martin cel Milostiv – episcop de Tours (11 noie.), Sfântul Ioan cel Milostiv – Patriarhul Alexandriei (12 noe.), Sfântul Filaret cel Milostiv – cuvios (1 dec.), Sfântul Bonifatie Milostivul – episcop de Ferentia (19 dec.).

Dar Maica Domnului nu a lăudat doar milostivirea Sfintei, ci a confirmat şi prezenţa Duhului Sfânt în inima ei: „Trebuie să o cinsteşti căci are mai puţin de şaizeci de ani şi Duhul Sfânt sălăşluieşte întru ea„. Acesta este cel mai important semn al sfinţeniei şi atât Sfântul Serafim de Sarov cât şi Sfântul Siluan, alţi doi mari Sfinţi care au fost cercetaţi de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, spuneau că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Aşadar, cea care s-a făcut vas ales al Duhului Sfânt, învrednicindu-se a purta în pântece pe Fiul lui Dumnezeu, a confirmat la sfânta Iuliana, ceea ce Fiul ei spusese despre sfinţi: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (Ioan 14, 23) Desăvârşirea Sfintei Iuliana iese cu atât mai mult în evidenţă cu cât ea nu a fost nici monahie, nici muceniţă, nici cneaghină, fiind singura femeie de acest fel canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă.

Dar să cercetăm puţin ce a zis Maica Domnului despre această sfântă. Pe lângă cuvintele ce arată sfinţenia Iulianei, Maica Domnului a mustrat-o că nu mai vine la biserică să se roage. Aceasta este încă o încredinţare pentru toţi cei care, din nefericire, cred că se pot mântui nevenind la Biserică, şi pretinzând că au o relaţie cu Dumnezeu personală, se roagă acasă sau în mijlocul naturii neavând nevoie de nici un mijlocitor între ei şi Dumnezeu.

Iată că însăşi Preacurata Fecioară alungă toate îndoielile celor care consideră rugăciunea de acasă la fel cu cea din biserică. În Biserică la sfintele slujbe, după cum ne mărturisesc părinţii cei duhovniceşti ce au văzut acestea, se află prezentă Maica Domnului, cu toţi sfinţii şi îngerii şi Însuşi Domnul Iisus Hristos în Sfânta Împărtăşanie ce se află în toate zilele pe Sfânta Masă a bisericilor. Să ne aducem aminte numai de Acatistul Acoperământului Maicii Domnului unde se spune clar cum a fost văzută Maica Domnului în Biserică la slujbă acoperind pe credincioşi cu sfântul ei omofor. Iată şi alte două mărturii despre importanţa rugăciunii în biserică:

„Pot, zice, să mă rog şi în casă! Te amăgeşti pe tine, omule! Că a te ruga în casă poţi, însă a te ruga aşa precum în biserică, aceasta este cu neputinţă. Acolo unde sunt atâta mulţime de părinţi, acolo unde este strigarea tuturor, dimpreună se trimite rugăciunea sus la Dumnezeu. Nu eşti auzit când aşa, deosebi, rogi pe Stăpânul, ca atunci când te rogi cu fraţii tăi. Pentru că aici e ceva mai mult, unirea, conglăsuirea şi legătura dragostei şi rugăciunile preoţilor; că şi pentru aceasta stau în Biserică preoţii, deoarece rugăciunile mulţimii fiind slabe, să se apuce de cele ale preoţilor şi să se suie împreună cu acestea la ceruri” [6].

„Unii credincioşi gândesc, de ce să mai mergem la biserică, putem să ne rugăm şi acasă. Însă rugăciunea bisericească nici nu poate fi comparată cu rugăciunea de acasă. În biserică vei spune din suflet doar o dată «Doamne miluieşte», iar acasă, în schimbul acesteia trebuie să citeşti întreaga Psaltire. În biserică vei face doar o metanie – acasă trebuie să faci o mie. Dacă vei sta cu trezvie la Sfânta Liturghie, aceasta va înlocui şase mii de rugăciuni ale lui Iisus, astfel spun Părinţii de la Optina. Trebuie să fim oameni bisericeşti, să mergem la biserică în fiecare sâmbătă seară, duminica şi în fiecare sărbătoare. Nefericit este omul care a absentat măcar la o slujbă de duminică, căci ea nu se va întoarce niciodată. Pravila Apostolilor spune: cine a absentat de la trei Liturghii consecutiv, fără o cauză bineîntemeiată, acela se înstrăinează în mod invizibil de Duhul Sfânt, adică se află deja în afara gardului bisericii şi nimereşte sub influenţa duhurilor rele şi vrăjitorilor. Biserica este un colţ de cer pe pământ. Trecând pragul bisericii, trebuie să ştim că trecem de pe pământ la cer” [7].

Participarea la slujbele Bisericii, ascultarea cu evlavie a scrierilor sfinte, creşterea copiilor în credinţă, rugăciunea lui Iisus, postul, asceza, cinstirea vieţii monahale, nenumăratele fapte de milostenie, fac din Sfânta Iuliana un model care ne arată cum să ne ferim de acea pietate populară, nebisericească, neliturgică, atât de prezentă încă în societatea românească şi care seamănă mai degrabă cu superstiţia şi ignoranţa decât cu o credinţă asumată conştient, responsabil şi din toată inima, în jurul căreia să se aşeze întreaga viaţă a omului, nu doar câteva momente festive ale ei. Sfânta Iuliana ne arată că deşi nu ştia carte, mintea curată dobândită prin vieţuirea sa sfântă o ajuta să cuprindă înţelesurile cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti şi „tâlcuind toate pasajele mai grele din cărţi precum un filozof sau un om învăţat”.

O altă bogăţie duhovnicească a acestei vieţi sunt minunile Sfântului Nicolae care încă o dată ne aduc aminte cât de grabnic ajutător este acest sfânt făcător de minuni şi de cât de mare folos ne aduc sfinţii în viaţa noastră duhovnicească. Mai ales Sfântul Nicolae care, din păcate, la romano-catolici a fost scos din numărul sfinţilor cu cinstire obligatorie rămânând sfânt cu cinstire „locală” şi „opţională”. El, Sfântul Nicolae – marele făcător de minuni, de care, deşi ne despart atâtea veacuri şi în jurul vieţii sale sunt atâtea legende, totuşi acestea nu diminuează câtuşi de puţin prezenţa sa atât de simţită în mijlocul nostru [8], poate mult mai simţită decât a multor apropiaţi care refuză să ne ajute la nevoie.

Viaţa Sfintei nu a fost una care să impresioneze prin nevoinţe spectaculoase şi nici măcar printr-o viaţă de mănăstire. A fost o viaţă simplă creştinească, dar din care n-au lipsit acele lucruri ce au dus spre mântuire milioane de creştini de-a lungul veacurilor: rugăciunea neîncetată, dragostea de aproapele, tăierea voii, smerenia, postul, metaniile, lupta cu patimile trupului, cu somnul, cu mânia, osândirea de sine, lipsa de slavă deşartă, răbdarea cu credinţă, pace şi răbdare a necazurilor. De aceea, văzând cum o femeie care nu a vieţuit deloc într-o mănăstire a atins asemenea culmi de sfinţenie, ea poate fi pildă pentru şi pentru cei din cinul călugăresc, contemplarea vieţii sale fiind un motiv în plus pentru înstăpânirea duhovniceştii umilinţe în inima monahului. Intelectualii pot învăţa de la această sfântă neştiutoare de carte, că oricât de înzestraţi ar fi, nu o pot lua pe altă cale spre mântuire, decât pe cea firească a slujbelor, spovedaniei, împărtăşaniei, postului, smereniei, ascultării de duhovnic etc.

Una dintre virtuţile extraordinare a Sfintei a fost credinţa nestrămutată în Dumnezeu. Numai credinţa în cuvintele Domnului din Evanghelie au făcut-o, de exemplu, să dea aproape toată averea celor săraci, ştiind prin credinţă că Domnul va avea grijă de ea. Câteva veacuri mai târziu şi Sfântul Calinic avea să spună: „nimeni să nu se ostenească după moartea mea cercând sau iscodind orice fel de adunare [avere] a chiliei mele, că eu nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva. Ci cu sărăcia cea călugărească, mai mare la sfârşit, ca să se arate că lui Dumnezeu cred” (Diata). Şi numai această credinţă a putut să o întărească în clipele de deznădejde: la moartea fiilor sau în vremurile cumplite de foamete, frig şi boală.

Ca şi viaţa altor sfinţi şi mai ales cea a Domnului nostru Iisus Hristos şi viaţa sfintei Iuliana a fost o cruce continuă pe care a dus-o cu cea mai frumoasă răbdare, smerenie şi recunoştinţă faţă de Tatăl ceresc şi, de aceea, Dumnezeu a slăvit-o după moarte păstrându-i sfântul trup neputrezit, ba încă izvorâtor de mir şi făcător de minuni.

În vreme ce în Apus în secolul XVI, Renaşterea şi Reforma îşi întindeau tentaculele distrugătoare şi viaţa de nevoinţă duhovnicească începuse să se piardă, chiar în această vreme, în Răsărit apărea încă o sfântă. Încă un om, urmând cuminte tradiţionala şi mântuitoarea cale de luptă duhovnicească statornicită de sfânta predanie ortodoxă, se îndumnezeia. În vreme ce Shakespeare se întreba în Anglia despre „a fi sau a nu fi”, Sfânta Iuliana alegea să fie cu Domnul nostru Iisus Hristos!

Sfânta Iuliana a fost numită cea milostivă. Să ne oprim şi noi acum asupra acestei virtuţi de căpătâi: milostenia. Vom începe cu cuvântul Domnului din Sfânta Scriptură unde ni se arată în multe rânduri că milostenia este una dintre faptele cele mai bineplăcute Lui şi mai folositoare sufletului nostru:

„Toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută şi seminţia lui binecuvântată va fi” [Psalmul 36, 26].

„Iar de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac; ci să-i deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă. Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit şi să zici: se apropie anul al şaptelea, anul iertării; şi să nu se facă din pricina aceasta [9] ochiul tău nemilostiv către fratele tău cel sărac şi să-l treci cu vederea; că acela va striga împotriva ta către Domnul şi va fi asupra ta păcat mare. Dă-i, dă-i şi împrumuturi câte-ţi va cere şi cât îi va trebui, şi când îi vei da, să nu se întristeze inima ta, căci pentru aceasta te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrurile tale şi în toate câte se vor lucra de mâinile tale„. [Deuteronom 15, 7-10].

„Datu-m-am, oare, în lături, când săracul dorea ceva şi lăsat-am să se stingă de plânsete ochii văduvelor? Mâncam, oare, singur bucata mea de pâine şi orfanului nu-i dădeam din ea? Dimpotrivă, din tinereţile mele, am crescut pe orfan ca un tată şi de la naştere, am călăuzit pe văduvă. Dacă vedeam un nenorocit fără haină şi vreun sărac care n-avea cămaşă pe el, nu mă binecuvântau coapsele lui şi nu-l încălzea lâna mieilor mei?„ [Iov 31, 16-20].

„Nu ştiţi postul care Îmi place Mie? – zice Domnul. […] Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine”. [ Isaia 58, 6, 7].

„Dă milostenie din averea ta şi să nu aibă ochiul tău părere de rău când vei da milostenie. De la nici un sărac să nu-ţi întorci faţa ta, şi atunci nici de la tine nu se va întoarce faţa lui Dumnezeu. Când ai mult, dă mai mult; dacă ai puţin dă mai puţin, dar nu pregeta să faci milostenie. Şi-ţi vei aduna prin aceasta vistierie bogată pentru zile grele, că milostenia izbăveşte de la moarte şi nu te lasă să te cobori în întuneric. În faţa Celui Preaînalt, milostenia este dar bogat pentru toţi cei ce o fac”. [Tobit 4, 7-11].

„Fiule să nu laşi pe cel sărac lipsit de hrană şi ochii celor nevoiaşi nu-i face să aştepte. Sufletul flămând să nu-l întristezi şi să nu urgiseşti pe om când are lipsă. Inima necăjită nu o tulbura şi nu întârzia a da celui lipsit. Rugăciunea celui necăjit nu o lepăda şi nu-ţi întoarce faţa ta de la cel sărac. De la cel în lipsă nu-ţi întoarce ochiul şi nu da loc omului să te blesteme. Că rugăciunea celui ce te blesteamă pe tine, întru amărăciunea sufletului o va auzi Cel care l-a făcut pe el […] Pleacă săracului urechea ta şi cu blândeţe răspunde-i cele de pace”. [Isus Sirah 4, 1-6, 8].

„Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta”. [ Matei 5, 42].

„Ce folos, fraţii mei, dacă cineva are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?”[ Iacov 2, 15-16].

„Nu zăbovi a face bine celui ce are nevoie, când ai putinţa să-l ajuţi. Nu spune aproapelui tău: «Du-te şi vino, mâine îţi voi da!», când poţi să-i dai acum”. [Pilde 3, 27-28].

„Iar cine are bogăţia lumii acesteia şi se uită a fratele său care este în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum va rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu? Fiii mei, să nu iubim numai cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul”. [I Ioan 3, 17-18].

„Aceasta însă zic: Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună”. [I Cor. 9, 6-7].

Care creştin îşi mai poate închide inima faţă de săraci, când vede pe marele Apostol Petru care, atunci când la uşa templului, un sărac i-a cerut milostenie, el nu l-a refuzat, şi neavând bani i-a dăruit însănătoşirea căci era olog. [Fapte 3, 1-6].

În vremea Sfinţilor Apostoli, Sfântul Pavel şi cu alţii organizau strângeri de milostenii în mai multe ţări pe care apoi le trimiteau la mari depărtări unde era nevoie: „Căci Macedonia şi Ahaia au binevoit să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii de la Ierusalim” (Romani 15, 26); „Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am rânduit pentru Bisericile Galatiei, aşa să faceţi şi voi” (I Cor. 16, 1); „Numai să ne aducem aminte de săraci, ceea ce tocmai m-am şi silit să fac” (Galateni 2, 10).

Obişnuindu-ne cu milostenia cea de toate felurile şi deci cu mila faţă de aproapele necăjit, fie material, fie sufleteşte, fie de oameni, fie de vrăjmaşul diavol, vom ajunge, cu mila Domnului, ca milostivirea şi milostenia să devină parte a sufletului nostru şi nu va mai fi doar o datorie. Trebuie să ajungem milostivi din fire, dar pentru aceasta e necesar să pornim de jos, de pe prima treaptă: a da câte puţin la toţi care ne cer. A fi împreună pătimitori [10] cu cel necăjit, aceasta este lucrarea iubirii – cea mai mare poruncă din Evanghelie. Creştinul când face milostenie „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”, după cum spunea filozoful C. Noica. Deoarece aparent doar cel sărac primeşte ceva, dar în chip tainic şi sufletul celui ce dăruieşte primeşte binecuvântarea şi harul Domnului, îmbogăţindu-se neîncetat în dragostea de oameni.

Milostenia trebuie făcută, după cum ne învaţă şi Avva Dorotei, pentru dragostea lui Dumnezeu „ca unul care voieşte să-L slujească pe El însuşi, care voieşte să-L cinstească şi să-L odihnească în el însuşi”, deci „pentru binele însuşi, pătimind împreună cu alţii, precum cu mădularele noastre”. Deci nu dăm milostenie nici pentru a scăpa de chinurile iadului (căci atunci suntem în starea de robi), nici pentru a lua plată (căci atunci suntem simbriaşi), ci pentru binele însuşi, ca să fim în starea fiului care din dragoste de Tatăl face binele. Şi cu atât mai puţin nu dăm milostenie pentru a ne binecuvânta Dumnezeu afacerile, casa, pentru păzirea averilor sau a rudelor sau în cel mai rău caz pentru a dobândi laude de la oameni [11].

Dumnezeu ne răsplăteşte şi milostenia făcută pentru a dobândi acestea, dând fiecăruia ce a cerut, căci cu nimic nu ne rămâne dator, dar acestea n-au nici o legătură cu sufletul nostru şi nici nu ne vor ajuta vreodată să ajungem la starea de fii iubiţi ai lui Dumnezeu sau să ne învrednicim de a-L chema cu dragoste pe Dumnezeu: TATĂ!

Nu trebuie să uităm că milostenia noastră o facem în numele Domnului, pentru că aşa ne-a poruncit Domnul Iisus Hristos şi nu în numele vreunui umanism fără Dumnezeu. De aceea milostenia trebuie mereu legată, pe cât se poate, şi de propovăduirea cuvântului mântuitor, căci, după cum spune mărturisitorul lui Hristos, Sfântul Maxim, „dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu” [12]. Modelul Sfintei Iuliana este cu atât mai relevant astăzi când se vorbeşte atât de mult de implicarea socială a Bisericii, deoarece ne arată cum se poate face lucrare filantropică într-un chip bineplăcut Domnului: a face lucrare de caritate întru-un mod liturgic şi nu unul umanist.

A sluji oamenilor în fel şi chip şi în acelaşi timp a spori şi în rugăciunea inimii. Acest lucru este posibil, mărturie fiind şi Sfântul Ioan de Kronstadt, care deşi participa la nenumărate opere de binefacere, fiind un „manager” desăvârşit „avea în el din belşug pe Duhul Sfânt Care aprindea sufletul lui să iubească pe Dumnezeu şi acelaşi Duh lucra prin el asupra oamenilor. Era atât de smerit, că nu pierdea harul Duhului Sfânt şi de aceea îl iubea atât de mult norodul, iar el ducea minţile oamenilor spre Dumnezeu”, ne spune Sfântul Siluan [13]. Aşadar milostenia creştină nu duce doar trupurile oamenilor spre bunăstare, ci şi sufletele spre Dumnezeu. Sfânta Iuliana întrupează tradiţia bimilenară a Bisericii care a ştiut să preţuiască omul în întregul său, suflet şi trup, necăzând niciodată în extrema desconsiderării uneia dintre cele două, ci îmbinând în chipul cel mai fericit grija de cele duhovniceşti, cu grija de cele materiale.

În continuare vom încerca să aflăm, folosind cuvântul Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi, care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de săraci şi cerşetori.

Una dintre atitudinile necreştineşti a oamenilor este aceea de a căuta la faţa cerşetorului şi de nu da decât celui care consideră ei că merită. Nu aşa ne învaţă Domnul! Ci, precum Domnul „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 6, 45) la fel trebuie să dăm şi noi milostenie nedeosebind pe cei leneşi de cei cu adevărat neputincioşi. Ci să urmăm cuvântul Domnului care spune clar: „Oricui îţi cere dă-i” (Luca 6, 30). Iată şi dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul ce ne învaţă:

„Cel ce face milostenie imitând pe Dumnezeu nu cunoaşte deosebire între rău şi bun, între drept şi nedrept, când e vorba de cele ce sunt de trebuinţă trupului, ci împarte tuturor la fel, după trebuinţă, chiar dacă cinsteşte mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decât pe cel leneş” (Cap. 24).

Iar luminătorul lumii, Sfântul Ioan Gură de Aur, ne mustră spre folosul nostru zicându-ne că, deşi Sfântul Pavel ne cere să ne îmbrăcăm cu «milostivirile îndurării», (Coloseni 3,12) „noi facem cu totul invers, căci de s-ar apropia cineva cerând un ban, îl batjocorim, îl vorbim de rău şi-l numim şarlatan. Şi nu te înfricoşezi, omule, nu ţi-e ruşine să-l numeşti şarlatan fiindcă îţi cere un colţ de pâine? Dar dacă el dă năvală asupra ta, tocmai pentru aceasta este vrednic de a fi miluit fiindcă este atât de flămând încât este silit a se îmbrăca cu o asemenea mască. Dar şi aceasta este tot vina cruzimii noastre, fiindcă dacă noi nu suferim a le da cu uşurinţă, atunci şi ei se văd siliţi a inventa tot felul de metode ca să amăgească neomenia noastră, şi să înmoaie sălbăticia care ne stăpâneşte. De altfel, dacă ţi-ar cere argint şi aur poate că ai avea cuvânt de îndoială. Dar când el îţi cere hrana de trebuinţă, de ce mai filozofezi degeaba, de ce-l mai descoşi în zadar, acuzându-l de lene şi trândăvie? Dacă ar trebui să se spună acestea, apoi nu altora, ci nouă înşine ar trebui să ne fie spuse. […] Cu toate acestea, Dumnezeu n-a zis niciodată către tine astfel de vorbe, precum: «Fugi, pleacă de aici, căci eşti un şarlatan de vreme ce, intrând în biserică şi auzind poruncile Mele, totuşi când te duci în târg tu preferi înaintea poruncilor aurul, şi cârdăşia necurată şi pofta şi toate celelalte răutăţi. Acum, când te găseşti înaintea Mea, eşti smerit, însă după rugăciune eşti insolent, crud şi neomenos!»

De acestea, zic şi de mai mari decât acestea am fi vrednici să auzim din partea lui Dumnezeu, şi totuşi pe nimeni n-a batjocorit în aşa fel, ba mai mult, îndelung rabdă şi toate cele ale Sale le împlineşte, şi ne dă chiar mai multe decât cerem. Acestea cugetându-le, iubiţilor, să potolim foamea săracilor, chiar de ar da năvală când cer, şi să nu-i mai descoasem, căci şi noi avem nevoie de mântuire, de iertare, de iubire şi de milă multă. […] Când noi miluim pe săraci, ne miluim mai cu seamă pe noi care am păcătuit în fapte neiertate şi astfel vom strânge şi pentru noi o astfel de milă. Deci, cum nu este absurd ca noi, care avem atât de mare nevoie de iubirea Lui de oameni, să ne facem controlori aspri ai fraţilor noştri şi să lucrăm cu totul împotriva lor? Prin asemenea fapt, tu nu doar l-ai declarat pe acela ca nevrednic de binefacerea ta, pe cât te-ai declarat singur ca nevrednic de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Cel ce controlează cu amănunţime pe fratele său, cu atât mai mult va fi el însuşi controlat şi cercetat de Dumnezeu. Deci, să nu grăim împotriva noastră prin asemenea vorbe, ci când săracii se apropie de noi, fie stăpâniţi de lene sau trândăvie, noi să le dăm. Fiindcă şi noi păcătuim de multe ori din cauza lenevirii, ba chiar totdeauna, şi totuşi Dumnezeu nu ne pedepseşte imediat, ci ne acordă un timp de pocăinţă, hrănindu-ne în fiecare zi, certându-ne, învăţându-ne şi toate înlesnindu-ni-le ca astfel şi noi să imităm mila Lui cea mare. Să sfârşim deci cruzimea aceasta, să scoatem din noi sălbăticia, căci mai mult nouă înşine ne facem bine decât altora. Acestora le dăm poate argint, pâine şi haină însă nouă ne strângem mai dinainte slava aceea pe care nici nu e cu putinţă a o descrie prin cuvânt” [14]. Sau în altă parte: „Dumnezeu ţi-a poruncit să-i miluieşti şi să-i scapi de sărăcie pe cei nevoiaşi, nu să le ceri socoteală şi să-i ocărăşti! Vrei să le îndrepţi şi purtările, să-i scapi de lene şi să-i faci pe cei leneşi să muncească? Dă-le mai întâi, şi apoi mustră-i, ca să nu fii bănuit de cruzime şi să ţi se spună că eşti aspru, ci să fii lăudat pentru purtarea ta de grijă. Săracul urăşte, e scârbit şi nici nu vrea să vadă pe cel care nu-i dă, ci numai îl mustră. Şi pe bună dreptate, că socoteşte că-l mustră nu pentru că vrea să-l îndrepte, ci pentru că nu vrea să-i dea. Şi acesta e adevărul. Dar cel care mustră pe sărac după ce-i dă, face ca sfaturile lui să fie bine primite, căci nu mustră din pricina neomeniei lui, ci din pricina purtării de grijă ce-o are faţă de cel sărac. … Prin urmare, faci bine, chiar când dai celui leneş” [15].

O altă atitudine necreştinească este atunci când spunem că nu avem de unde să miluim. Dar la această minciună ne răspunde Cuviosul Avă Dorotei: „Nimeni nu poate spune: sunt sărac şi nu am de unde să miluiesc. Căci, chiar dacă nu poţi da, ca bogaţii aceia care aruncau darurile lor în vistierie, dă doi bănuţi, ca văduva aceea săracă şi-i va primi Dumnezeu pe ei mai mult decât darurile acelea. Nu ai nici atâta? Dar ai putere şi poţi să miluieşti prin slujire pe cel bolnav. Nu poţi nici aceasta? Miluieşte-l deci prin cuvânt şi ascultă pe cel ce zice: «cuvântul bun e mai presus de daruri» (Înţelepciune. Sirah 18,17). Să presupunem că nu poţi să foloseşti altuia nici prin cuvânt, dar poţi să faci milă cu fratele tău, când se înfurie, răbdându-l pe el în vremea tulburării lui, văzându-l ispitit de vrăjmaşul comun; căci în loc de a-i spune un cuvânt rău şi de a-l tulbura şi mai mult, taci şi îl miluieşti pe el şi sufletul lui, smulgându-l din stăpânirea vrăjmaşului. Poţi iarăşi, de-ţi greşeşte ţie fratele tău, să-l miluieşti pe el şi să ierţi păcatul lui, ca să iei şi tu iertare de la Dumnezeu. Şi te vei afla făcând milă sufletului fratelui tău, iertându-i cele ce ţi-a greşit ţie. Şi dacă nu poţi milui trupul, poţi milui sufletul lui. Căci precum sufletul e mai cinstit decât trupul, aşa şi mila făcută sufletului e mai mare decât cea făcută trupului” [16].

O a treia atitudine necreştinească asupra căreia trebuie să ne oprim este aceea de a da milostenie nu din cele câştigate prin munca noastră, ci din cele furate într-un fel sau altul. Despre acest fel de milostenie urâtă de Dumnezeu ne vorbeşte Sfântul Isaac Sirul: „Cel milostiv de nu e şi drept, e orb. Prin aceasta înţeleg că el trebuie să dea altuia din cele câştigate prin ostenelile sale şi nu din cele dobândite prin minciună, nedreptate şi meşteşugiri. De voieşti să semeni în cei săraci, seamănă din ale tale; iar de voieşti să semeni din ale altora cunoaşte că ceea ce semeni e mai amar decât neghina” [17].

Cea de a patra problemă legată de binecuvântata milostenie se referă la pomenile date pentru cei adormiţi. Acestea nu trebuie date celor ce au deja ci celor care au nevoie de o pâine, de o masă caldă, de o haină sau altele asemenea. Iată ce ne spune Însuşi Domnul despre aceasta:

„Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor”. [Luca 14, 12-14].

Aşadar nu trebuie să fim leneşi, ci să căutăm săraci şi flămânzi şi lor să le dăm milostenia noastră urmând pe Sfântul Calinic Cernicanul care avea o listă de săraci din oraşul său şi oricând primea nişte bani la vreo slujbă, erau luaţi de un apropiat al său care îi ducea la unul dintre acei sărmani de pe lista sfântului.

De aceea să dăm săracilor, fiindcă oricum, nu dăm din ale noastre ci din ale Domnului căci: „al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa” (Psalmul 23,1); şi să nu ne temem de sărăcire, căci zis-a Domnul prin psalmistul Său: „Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit nici seminţia lui cerând pâine”. [Psalmul 36, 25].

Iată şi alte mărturii despre milostenie de la diferiţi părinţi contemporani şi sfinţi:

„Milă de săraci ai? Să nu-i judeci, tată! De-i poţi ajuta, ajută-i! Şi chiar dacă nu le dai un ban, ai milă de ei! Iar dacă ai, dă! Fă milostenie cu lucrul sau cu cuvântul! Fă tot ce poţi! Nu-i da prea mult ca să nu-ţi pară rău! Dar să nu-i judeci niciodată! Şi dacă dai, să fugi cât poţi de mândrie! Să zici în gândul tău: «Parcă eu, dacă le dau, ce, le dau de milă? Le dau ca să scap de ei. Ei, parcă cine ştie ce am făcut! Au fost sfinţi care-şi dădeau şi hainele de pe ei. Eu ce mare lucru am făcut?»” (Părintele Paisie Olaru de la Sihla).

„În lumina Sfintei Scripturi săracul n-ar trebui desconsiderat şi socotit ca pătura murdară a societăţii ci ar trebui socotit ca cel mai valoros al unei societăţi creştine având în vedere că prin el Dumnezeu lucrează mântuirea creştinilor. Săracii sunt daţi în lume ca să se încerce inimile tuturor de sunt buni sau răi, de trăiesc şi împlinesc Legea cea Sfântă” [18].

„Stareţul dădea o mare importanţă milosteniei. Pentru el milostenia era un criteriu ca să cunoască dacă cineva este sau nu vrednic de mila dumnezeiască şi de mântuire. «Se poate ca cineva, spunea Stareţul, să fie indiferent, dar dacă îl doare pentru un bolnav, dacă face milostenie, să nu te temi pentru el»” [19].

„Dacă celălalt este escroc, om rău şi leneş, trebuie să-i dau milostenie?

– Oare noi merităm toate aceste daruri şi milostenii pe care ni le dă Dumnezeu? Sau plăcem noi lui Dumnezeu? Şi, cu toate acestea El ne miluieşte. Trebuie să ne placă cineva ca să-l ajutăm? Ce spune Psalmul? «Nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre ne-a răsplătit nouă» ” [20].

„Îţi zice conştiinţa: «Măi omule, a întins mâna un om necăjit. Dă-i ceva!». Şi tu poate ai ceva să-i dai, cât de puţin; dar iubirea de sine zice: «Să dau bani la toţi golanii? Să se ducă să muncească!». Şi nu-i dai nimic. Aceasta este bucuria dracilor! Trebuie măcar câte puţin să-l mângâi, să-i dai, că Evanghelia spune: «Cine cere de la tine dă-i». Dar tu, cu iubirea de sine, zici: «Lasă, că am copii, am femeie, am eu cui da!». Şi nu-i dai.

Poţi să dai canon la oameni să facă milostenie. Dar nu la cei care sunt bogaţi. Că ei au buzunarele doldora, vin şi-ţi pun un teanc de bani pe masă şi zic: «Gata! M-am mântuit». Dar Împărăţia lui Dumnezeu nu se cumpără cu bani! Să le dai să postească, să facă metanii, să privegheze. Că atunci se ostenesc şi au plată de la Dumnezeu. Milostenie îi dai să facă la unul mai sărac. Că el ca să facă rost de bani trebuie să se ostenească, că aşa are plată de la Dumnezeu.

Să ne amintim de Părintele Vichentie Mălău, mare duhovnic la Secu şi Agapia. Când venea câte un sărac la chilia lui şi nu mai avea ce să-i dea, se ducea la părinţi sau maici şi le zicea: «Vă rog, împrumutaţi-mă cu o sută de lei, că a venit Hristos la mine şi nu am ce să-i dau!». Aşa făceau părinţii noştri. Aşa să facem şi noi!

Să nu plece nimeni de la voi nemiluit, mamă! N-ai un ban, dă-i un cartof, un colţ de pâine, o batistă, dă-i ceva cât de puţin. Dacă dai puţin, dar îţi pare rău că n-ai dat mai mult, ca fulgerul ajunge la Dumnezeu milostenia ta. De ce? S-au unit două mari virtuţi: milostenia cu smerenia” [21].

[1] Sfântul Isaac Sirul, „Cuvântul LXXXI” în „Cuvinte despre sfintele nevoinţe”, Filocalia vol. X, trad. de Pr. D. Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 393.

[2] Despre tulburările lumii de astăzi, trad. de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 159.

[3] O situaţie asemănătoare se găseşte şi în viaţa Sf. Petru Athonitul la care a venit un vânător care vroia să rămână cu el. Acestuia Sfântul i-a spus: „Nu gândi acum aşa, omule! Căci tu ai acasă soţie şi slugi şi hrăneşti aparţinători ai tăi după neam; pe lângă asta mai ai şi multă avere care poate să sature pântecele multor săraci. Aşadar, iubite copile, întoarce-te şi fă-te ajutător în sărăcia lor celor cuprinşi în ea fără cruţare, şi nu înceta ajutându-i până ce vei ajunge tu însuţi părtaş unei stări egale cu ei.” (Sf. Grigorie Palama, „Cuvânt despre viaţa Sfântului Petru Athonitul”, în Sf. Grigorie Palama, Scrieri II, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 315).

[4] Despre o asemenea atitudine vorbeşte şi un canon bisericesc (14 de la Gangra) care spune: „Dacă vreo femeie ar părăsi pe bărbatul său şi ar vrea să se retragă, scârbindu-se de căsătorie, să fie anatema”.

[5] Mai multe despre viaţa şi minunile acestor sfinţi se pot găsi în cartea David şi Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfinţenie, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 255.

[6] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuv. 3 despre cele neînţelese, în Sf. Nicodim Aghioritul, Hristoitia, trad. de Ioan şi Antonie Schimonahii, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, p. 513.

[7] *** Viaţa şi învăţăturile Stareţului Sava de la Lavra Pecersk din Pskov, trad. de dr. Gheorghe Zapotinschi, Ed. Platytera, Colecţia Isihasm, p. 212.

[8] Vezi de exemplu cărţile apărute în limba română despre minunile mai vechi sau contemporane făcute de Sfântul Nicolae.

[9] În „anul iertării” cei care împrumutaseră pe cineva trebuiau să ierte datornicilor întreaga datorie.

[10] „Mila este întristarea de bunăvoie pentru necazurile străine. Mila odrăsleşte din iubire, neputându-se ivi decât din aceasta. Căci împărtăşirea de cele bune este năzuită de toţi la fel, atât de duşmani, cât şi de prieteni, dar voinţa de a lua parte la dureri e proprie doar celor stăpâniţi de iubire”. (Sf. Grigorie de Nyssa, Opt omilii la Fericiri, trad. de Pr. Sandu. Gh. Stoian, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 68.)

[11] „Când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”. [Matei 6, 2-4].

[12] Cap. 26 din „Întâia sută a capetelor despre dragoste” în: Filocalia vol. II, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 64.

[13] Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 212.

[14] Omilia XIV în Omilii la epistola către Romani, trad. de PS Teodosie Atanasiu, revizuită şi îngrijită de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 279.

[15] Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre milostenie”, în Despre schimbarea numelor, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Buc., 2006, p. 293.

[16] „Învăţături de suflet folositoare”, IX, 10, în Filocalia vol. IX, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 630-631.

[17] „Cuvântul XXIII”, din „Cuvinte despre sfintele nevoinţe”, în Filocalia vol. X, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 123.

[18] Părintele Ilarion Argatu, în Pr. Argatu V. Ioan, Ne vorbeşte Părintele Ilarion Argatu, Ed. „Mila creştină”, Fălticeni, 2004, p. 201.

[19] Părintele Paisie Aghioritul în: Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, trad. de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 497.

[20] Părintele Paisie Aghioritul în: Atanasie Rakovalis, Părintele Paisie mi-a spus…, trad. de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, p. 110.

[21] Părintele Cleopa, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, ediţie realizată de Ioan Gînscă, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 155-156.

Victor Popescu-Sandu