Zi: 7 iulie 2007

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

importanţa vieţii se conştientizează în mod acut în durerea bolii. Când boala tinde să te însingureze şi să atenueze relaţiile tale cu oamenii, înţelegi că viaţa e, mai presus de orice, comuniune, că esenţa vieţii este bucuria de Dumnezeu şi de oameni. În duminica de astăzi, suntem puşi în faţa unei videcări a unui slăbănog [παραλυτικος], căruia Domnul îi vede credinţa şi îi spune să îndrăznească întru credinţa lui faţă de Dumnezeu şi să ceară vindecare, pentru că păcatele îi sunt iertate.

Mt. 9, 2 ne pune în faţa realităţii bolii şi deopotrivă a credinţei pe care o are un om bolnav, care nu se putea mişca de unul singur. Paraliticul zăcea pe pat. El era purtat pe pat. Şi cu toate acestea, boala care îl devastase nu putuse să îi mişoreze credinţa, să i-o întunece.

Omul care slăbeşte în credinţă în timpul bolii, a necazului, a durerii, confundă neîncetarea imediată a durerii şi a bolii cu indiferenţa lui Dumnezeu faţă de noi. El presupune în mod fals, că dacă nu e vindecat imediat, dacă nu e ajutat imediat, Dumnezeu nu are grijă de El şi nu vrea să îl ajute.

Însă pedagogia bolii, rostul bolii şi al durerii este să ne dezlipească de noi, de încrederea în noi, pentru a ne alipi de nădejdea în El. Dacă vrem să ne facem sănătoşi, lucru bun vrem. Dacă reuşim să ne însănătoşim prin mijloace bisericeşti şi medicale, iarăşi e un lucru bun şi ne bucurăm în faţa lui Dumnezeu de mila Sa cu noi. Dar dacă vindecarea întârzie sau vindecarea bolii noastre e mai presus de orice nădejde umană, atunci rostul bolii noastre are în comun relaţia noastră cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi ne este dată ca mijloc de curăţire interioară.

Am spovedit şi împărtăşit recent, pe patul morţii, pe o doamnă în vârstă, care a zăcut, paralizată la pat, aproape 3 decenii de viaţă. A cerut un preot imediat. Ştia că o să moară. Pentru că familia mă cunoştea printr-un membru al ei mai tânăr m-a sunat pe mine şi am venit în foarte mare grabă, crezând că e foarte rău, că atunci stă să moară. Când am spovedit-o era foarte liniştită, senină, împăcată cu sine. Am întrebat-o: Credeţi că boala pe care aţi suferit-o atâta timp este o pedeapsă sau o binefacere din partea lui Dumnezeu? Şi m-a privit cu zâmbetul pe faţă: E din cauza mea…

Suferinţa o maturizase, o pregătise pentru a trece la Domnul şi a trecut în pace la cele veşnice. Cred că slăbănogul nostru din Sfânta Evanghelie avea aceeaşi maturitate pe care o aduce boala, pentru că credinţa lui se înmulţise şi nu pălise în faţa gândurilor demonice ale deznădejdii.

Mt. 9, 2 ne arată că acest slăbănog era un om special. Suferea dar nu i se diminuase credinţa lui. Domnul îl numeşte fiu al Său, adică τεκνος şi îi iartă păcatele fără ca slăbănogul să I-o ceară în mod expres. Acest cuvânt grecesc ne-a dat pe tehnică în română, adică ceea ce se face. Omul e făcut, e născut, de aceea e τεκνος.

Iar în teologia ortodoxă omul nu este bun şi curat prin naştere, ci numai prin Botez omul se naşte de sus, devine fiul lui Dumnezeu prin har, adică prin naşterea cea de a doua şi este bun şi curat dacă se nevoieşte să facă binele şi să se ferească de rău în fiinţa lui. Şi când cineva devine fiul lui Dumnezeu devine numai prin îndrăzneala credinţei şi prin iertarea păcatelor, adică prin cele pe care le avea şi le-a primit slăbănogul, paraliticul nostru.

Credinţa nu este un set de precepte despre Dumnezeu şi rolul omului, pe care le înveţi, pe care le memorezi şi prin aceasta te crezi mântuit. Credinţa este acceptarea harului lui Dumnezeu în fiinţa ta, care te învaţă să Îl primeşti pe El ca Domnul şi Dumnezeul tău. Credinţa este iradierea noastră de harul lui Dumnezeu, este un contact direct cu slava lui Dumnezeu, care ne face să simţim că totul trebuie să fie altfel de aici încolo. Credinţa e convertire şi faptă a îndrăznelii.

Dacă până mai ieri îndrăzneai la rele, de astăzi, din momentul când începi să vezi că Dumnezeu există, să simţi că El este în Biserica Sa, că tu eşti creaţia Lui, devii îndrăzneţ în cele bune. De aceea îi spune Domnul slăbănogului, care era purtat pe pat, să îndrăznească spre Dumnezeu, pentru că El i-a iertat păcatele. Pentru că credinţa aduce îndrăzneală, aduce râvna pentru fapte bune, pentru asceză, şi acestea ne fac proprii iertării lui Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu ne acoperă dacă o lăsăm să intre în fiinţa noastră, dacă lăsăm harul lui Dumnezeu să domnească, să stăpânească în noi.

Eşti fiul lui Dumnezeu dacă simţi că în tine iertarea lui Dumnezeu te sfinţeşte. Nu poţi să ai îndrăzneală obraznică în faţa lui Dumnezeu, dacă eşti în toate minţile! Cel care îndrăzneşte întru Dumnezeu, în faţa lui Dumnezeu, e cel care are o credinţă mare şi o mare intimitate cu Dumnezeu. Cel care îndrăzneşte să se roage pentru un altul, care şi-l asumă pe altul şi strigă pentru el în faţa lui Dumnezeu trebuie să aibă certitudinea, neclintita certitudine în fiinţa lui, că Dumnezeu îl va ajuta pe cel pentru care se roagă.

Şi cine poate să îţi creeze o astfel de certitudine în tine, decât Dumnezeu? Şi cum poţi să ai certitudini dacă nu ţi s-au împlinit rugăciunile tale? Şi cum ai putea să ai îndrăzneală, tocmai în faţa lui Dumnezeu, dacă tu nu ai avea nimic din El, nimic din cele ale Lui în tine? Oamenii, în general, se dau mari la apă mică, se laudă cu căruţele lor şi cu caii lor, cu oamenii pe care îi cunosc, cu banii şi relaţiile pe care le au…dar sunt foarte puţini cei care au îndrăzneală cu adevărat în faţa Stăpânului stăpânilor şi a Domnului domnilor.

Pe om poţi să îl minţi, poţi să îi închizi gura cu ameninţări, cu promisiuni, cu târguieli…Însă în faţa lui Dumnezeu, cu adevărat mari, cu adevărat importanţi, cu adevăraţi unici şi de preţ sunt tot Sfinţii Lui, adică cei de care lumea nu este vrednică, dar pe care îi consideră scursura lumii. Sentimentul măreţiei în faţa unui om îl ai în faţa Sfinţilor, pe care îi percepi, dacă eşti curat la inimă, ca pe ceva care nu sunt din lumea aceasta, deşi par ca tine.

Cărturarii [των γραμματεων], scepticii, cei care ştiau să scrie, ştiau să citească, dar nu prea ştiau să creadă, să fie simpli şi buni, iau imediat atitudine. Luarea de atitudine e corectă, normală, când ai dreptate, când simţi că adevărul te înveşmântă. Dar când eşti de partea neadevărului, a Satanei, a lua atitudine se traduce prin a fi ipocrit. Fariseizarea, ipocrizarea virtuţii nu înseamnă decât mimarea că sunt ceea ce nu sunt. Mă dau în spectacol sau mă dau de Sfânt dar eu sunt şmecher. Deşi germanul Schmecker înseamnă persoană cu gusturi rafinate, în română, şmecherul e sinonim cu delicventul, cu hoţul, cu parşivul.

Iar cărturarii îşi spuneau în sinea lor că Hristos Dumnezeu blasfemiază [Mt. 9, 3]. Însă, aceştia primesc o probă de scanare a gândurilor lor, de atotştiinţă dumnezeiască, pentru că Domnul le spune gândurile. Faza aceasta, cu citirea gândurilor nu prea le prinde bine şi nici nouă nu ne cam cade bine la stomac. Postmodernul se ascunde în gândurile sale, se baricadează în trupul şi în mintea lui, crede că e în siguranţă în sine şi în casa lui şi nu vrea nicidecum să i se afle gândurile. Gândurile sale sunt tabu pentru alţii. El are nişte gânduri…

Şi cărturarii aveau nişte gânduri, nu prea diferite de noi. Ei credeau că sunt de partea lui Dumnezeu şi că se dezic de Hristos, de Cel care era un blasfemiator pentru ei. Însă, cine se dezice de Hristos, se dezice de Tatăl şi de Duhul, se dezice de mântuire. Cine are alte gânduri decât voia lui Dumnezeu, cine are alte Biserici decât Biserica lui Dumnezeu, cine are alte tabieturi decât cele ale ortodoxului nu este potrivit cu viaţa sfântă. De ce? Pentru că cugetă cele rele în inimile lor [Mt. 9, 4].

Mt. 9, 4 este un loc scriptural care fundamentează din plin rugăciunea inimii şi adevărata tradiţie ortodoxă a Bisericii cum că inima este centrul puterii de gândire a omului. Numai când mintea se coboară în inimă, numai când mintea şi inima sunt de acord, când sunt pline de har gândirea şi inima atunci avem gândirea sau mintea lui Hristos.

De ce cugetaţi cele rele [πονηρα] în inimile voastre? [Mt. 9, 4]: aceasta e întrebarea lui Dumnezeu pentru oameni? De ce presupuneţi lucruri care nu există? De ce gândiţi în inima voastră împotriva iertării lui Dumnezeu, când tocmai iertarea lui Dumnezeu e viaţa şi mântuirea oamenilor? Dacă ţi se iartă păcatele trăieşti din plin harul, viaţa lui Dumnezeu în tine însuţi.

Am spovedit-o şi împărtăşit-o de curând pe bunica mea, care mă aştepta cu mare dor să vin acasă. Era bolnavă pentru că se simţea grea de păcate. Şi când am spovedit-o, când am împărtăşit-o şi am avut amândoi bucuria să zâmbim fiind plini de pacea şi de dulceaţa lui Dumnezeu, mi-a spus: Acum simt că sunt uşoară, că nu mai am nimic. Simt că zbor…

De ce să nu zburăm? De ce să gândim cele rele în inima noastră, lucru care ne face grei, ca plumbul? Când Sfântul Iona adoarme pe fundul vasului, după ce păcătuise împotriva voii lui Dumnezeu [Iona 1, 5], marele Ioan Gură de Aur comentează că adormise de durere, cu un somn greu, pentru că simţea acut povara păcatului. Când eşti plin de zoaie, de murdărie, eliberarea de păcate e cea mai mare dorinţă a omului, e o dorinţă disperată, o dorinţă a tuturor dorinţelor.

Şi când aveţi dureri, nelinişti, dezechilibre în viaţa dv. nu daţi fuga în primul rând la medic, ci veniţi la Medicul medicilor, pentru că nu există numai boli ale trupului, ci bolile sufletului sunt mult mai grele decât ale trupului iar bolile trupului vin din cele ale sufletului. Paraliticul avea păcate şi de aceea boală în trupul său. Dar când Medicul medicilor îl iartă, când îi vindecă sufletul, şi trupul primeşte vindecare, căci e mai de preţ vindecarea sufletului decât cea a trupului [cf. Mt. 9, 5].

Privesc oamenii în drumurile şi în călătoriile mele şi văd că apăsarea lor, tristeţea lor, deznădejdea lor nu are nimic de-a face cu sărăcia sau boala trupului, cu grijile de tot felul şi cu neputinţa, ci în primul rând cu lipsa de iertare a păcatelor. Iertarea păcatelor este adevărata sănătate! Şi în faţa oamenilor trişti, apăsaţi, amărâţi eu arborez întotdeauna un chip calm, o faţă senină, un surâs înţelegător, pentru că oamenii au nevoie de pace şi de echilibrul harului în ei, de iradierea pe care o putem aduce în fiinţa lor. De multe ori şi eu sunt amărât, sunt căzut, sunt bolnav, dar tot încerc să fiu pozitiv, calm, zâmbitor, pentru că ştiu că asta mă va vindeca şi pe mine şi pe cei care mă văd.

Reprezentaţi-vă iradierea harului ca pe un jet de spray, care inundă nasurile tuturor din cameră. Rugăciunea care atrage harul lui Dumnezeu e ca acest miros frumos, care aduce celor din jurul tău pace, linişte, bucurie, luminare a minţii. Rolul rugăciunii tainice pentru oameni, în mijlocul lor, este acela de a-i umple de liniştea din inima ta. Şi vor observa cu timpul, că liniştea ţâşneşte din tine şi că le este bine când sunt cu tine. Dacă de la alţii simt furie, excitaţie sau indispoziţie, lângă tine, cel ce te rogi tainic şi eşti bând cu ei, vine mirosul Împărăţiei, vine pacea care face bine şi oamenii acestei lumi tocmai de ea au nevoie.

Pace vouă!, nu e vorbă goală. Cei care au în ei pacea lui Dumnezeu o pot da altora printr-o scrisoare, printr-un cuvânt, printr-un gest, printr-o îmbrăţişare, prin rugăciunea de la distanţă. Pacea lui Dumnezeu nu e ca pacea lumii, această trepidantă stare de confort material. Pacea lui Dumnezeu e plină de viaţă chiar şi în mijlocul bolii, te veseleşte chiar şi în mijlocul sărăciei lucii, e cu tine chiar şi când nu mai vezi decât negru în faţa ochilor.

Pacea lui Dumnezeu este iertarea lui Dumnezeu. Ea coboară în noi când suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin spovednie şi prin împărtăşire, când facem voia Lui şi răsplătim răul cu bine.

Hristos Dumnezeu le arată cărturarilor că la El iertarea şi vindecarea sunt tot la fel de uşor de dat dacă există îndrăzneala credinţei. În Mt. 9, 6, Hristos Domnul le spune despre puterea Sa, despre εξουσια pe care o are de a ierta păcatele oamenilor. Când preotul dezleagă pe credincios de păcate, aminteşte de puterea ce îi este dată de către Hristos pe pământ ca să ierte şi să curăţească pe oameni de păcate. Prin punerea mâinilor episcopului, prin hirotonie, preotul primeşte de la Hristos puterea Sa de a ierta păcatele sau Hristos prin preot, de fiecare dată, iartă păcatele celor pe care El i-a născut, prin preot, în cristelniţa Botezului.

Apelativul de Părinte, dat preotului, nu este eufemistic şi nici non-realist. Preoţii sunt părinţii duhovniceşti ai oamenilor credincioşi, pentru că ei îi nasc prin Botez, îi cresc în sfinţenie prin Sfintele Taine şi îi îngrijesc spre mântuire. Preotul este un Părinte pentru că este un om care se îngrijeşte de hrana duhovnicească, de viaţa duhovnicească a oamenilor, după cum părinţii naturali s-au îngrijit şi se îngrijesc de naşterea şi creşterea lor.

Hristos Dumnezeu îl numeşte fiul Său pe slăbănog pentru că îi curăţeşte păcatele şi îl face moştenitor al vieţii şi al sănătăţii. Şi Dumnezeu care este Viaţa prin excelenţă are fii plini de viaţa Lui. Nici nu ar putea fi altfel. Dacă nu simţim că gâlgâim de viaţa Duhului e semn că suntem în boală şi că vindecarea este imperioasă. Trebuie că cerem vindecarea prin rugăciune şi spovedanie şi fapta bună. Trebuie să ne nevoim pentru a fi plini de bucuria lui Dumnezeu, de viaţă.

Slăbănogul s-a ridicat şi s-a dus la casa sa. El şi-a regăsit casa mergând pe picioarele sale. Oamenii, gândind trupeşte vizavi de Cel ce făcuse minunea Îl socotea drept un Profet, un Sfânt cu putere de la Dumnezeu pe Iisus, şi nu ca pe Fiul lui Dumnezeu [cf. Mt. 9, 8].

S-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, se spune în finalul Evangheliei de astăzi. Frica şi doxologia nu se exclud. Frica de Dumnezeu e plină de împlinirea poruncilor şi viaţa plină de porunci este o doxologie continuă.

Să aveţi o duminică plină de har şi să fiţi zâmbitori, bine dispuşi măcar, dacă nu veseli în inima dv.!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian