Zi: 8 iulie 2007

Mergea agale, era seară şi se simţea împlinit. Simţea în inima lui că fiecare om pe care îl întâlneşte îi poate spune ceva frumos, ceva la care să plângă. Numai că nimeni nu se oprea să plângă cu el, adică să vorbească. Discuţiile sentimentale sau cele în care sunt intercalate amintiri butucănoase, gloduroase, neşlefuite, se lasă întotdeauna cu melancolie, cu dor după ceva, după altceva, după un alt fel de viaţă…

Cum putea să meargă agale, într-o lume mereu în trafic? Dacă nu eşti atent te poate călca o maşină, poţi rămâne lefter fără să vrei, poţi să te ameţeşti cu apă de ploaie…

Amintirile, când nu sunt leneşe sunt toride sau exasperante. Cel mai adesea amintirile sunt despre nimicuri importante. Despre cum ai căzut şi ţi-ai julit genunchiul drept, despre cum erai să îţi scoţi ochii într-o sârmă, despre prima dragoste, despre cum beai cafeaua într-o dimineaţă în care pictai, ceva…, undeva…

Amintirile trebuie trăite, retrăite în compania celor cu care le-ai trăit sau amintindu-ţi de ei. Amintirile sunt ca o bucată de metal, care e la tine, şi o bucată de metal, din aceeaşi monedă, care este la ei, undeva în trecut. Să te scufunzi în trecut, dacă ai timp, e mereu o scuză sau un refugiu. Stai stingher, undeva într-un colţ al camerei, şi îţi descarci confortul din trecut în prezent, iubirea din trecut o muţi în prezent.

Şi dacă nu am ce să îmi descarc în prezent? Dacă nu mai îmi amintesc nimic din ce a fost frumos şi îmi aduc aminte numai lucruri răstite, îndurerate, mâzgălite în fiinţa mea? Dacă scormonesc, da, dacă scormonesc cu atenţie, s-ar putea găsi multe lucruri, multe lucruri simple şi care nu ar interesa pe nimeni.

-De ce crezi asta?

-Pentru că fiecare îşi trăieşte viaţa în ritmul lui şi este atent la lucrurile care îi devin evidente pentru el. Nu mai există timp şi pentru evidenţa mea. Tu ai nevoie numai de evidenţa ta.

Uneori mă uit la mine ca la un străin. Cred că e un lucru bun. Mi-e greu să mă văd pe mine cel de astăzi, dar mi-e uşor ( nu ştiu cum se petrece asta? ) să mă văd pe mine cel din trecut. Şi când mă văd pe mine cel din trecut, mă văd distant, mă privesc cu oarecare distanţă neînţeleasă, pentru că nu mai îmi vine să cred, că cel pe care îl văd în faţa mea sunt eu.

Îşi amintea ciupercile pe care le strângea după ploaie. Din senin, în poieniţa cu tot felul de arbuşti şi arbori, ieşeau prin iarbă, ciuperci mici, albe, cu un miros de sănătate. Da, miroseau a sănătate. Sănătatea are un miros foarte puternic. Boala are miros de rugină, pe când sănătatea e ca pâinea aburindă, pe care o mâncam cu mirosul în nas, cu mirosul de bunătate a coptului, a pâinii coapte.

-Cum se vede un om în prima maturitate, cum se percepe interior?

-Ca un om care se schimbă prea repede, în comparaţie cu înţelegerea pe care o are faţă de mişcarea sa din condiţia de tânăr spre cea de adult. Trecerea e mereu lină, mereu imperceptibilă şi te pomeneşti, cum spunea Nichita, cu mâini de bărbat, care spală un trup de bărbat fără să îşi dea seama.

Mirosul bărbătesc, mirosul omului matur e un miros puternic însă aduce aminte prea rapid de moarte. Dacă nu te împaci cu ritmul vieţii şi cu sentimentul morţii, cu starea de a fi mort, nu poţi să ai linişte când devii matur. Mulţi au o problemă cu moartea, se războiesc cu ea. Nu am avut niciodată probleme cu moartea, am avut întotdeauna probleme cu lipsa de comunicare. Mi se pare că nu comunic prea mult, că nu trăiesc mai mult convivialitatea, apropierea de oameni, reala apropiere.

Mă doare lipsa de drum, de canal, de pasaj dinspre alţii spre mine. Întotdeauna când spun mă dor lucruri, spun că mă simt teribil de trist, teribil de neîmplinit că nu se produc anumite lucruri. De ce nu se petrec anumite lucruri? De ce e atât de greu să existe prietenie, iubire, lipsă de interese meschine, partinism?

Transparenţa presupune să vezi prin alţii. Transparenţa e starea veacului ce va să vină: ne vom vedea unii pe alţii din interiorul nostru, prin viaţa noastră interioară. Vom fi lumini veselitoare sau întunericuri vii. Sentimentul straniului, al urâtului, al lucifericului atunci va fi văzut direct, direct în fiinţa omului, după cum se vor vedea şi delicateţea, dragostea, frumuseţea interioară, sfiala, smerenia.

E mai greu să te gândeşti la trecut sau la viitor? Viitorul e întotdeauna ceva care nu a început încă şi poate că nu o să mai înceapă pentru noi, pe când trecutul e o sumă de amintiri descărnate. Prezentul e ce vezi şi ce eşti. Guşti clipa în repezeala ei. Vorbeşti de prezent şi el devine întotdeauna trecut. Trecerea timpului, pierderea reperelor tale exterioare, scufundarea lumii tale şi ieşirea la suprafaţă a unei alte lumi, toate te fac să ceri oameni care te ştiu.

Prietenii sunt o porţiune de trecut în prezent. Sunt cei prin care te vezi, prin care simţi că nu eşti degeaba. Dacă ai sentimentul iluziei, ei îţi aduc aminte despre lucruri pe care, parcă, le întrezăreşti în tine. Când mi-a căzut mie furculiţa din mână şi tu ai râs? Când am fost împreună la el? Când s-au petrecut toate aceste lucruri? Uneori ai tendinţa să te îndoieşti de unele părţi ale trecutului tău. Începi să te uiţi pe măsură ce atmosfera în care ai petrecut toate acele momente s-a dus şi ea.

Uitarea, cumva, e un mare bine. Uiţi deopotrivă şi bunele şi relele vieţii şi te împaci cu orizontul calm al vieţii tale, cu pacea din inima ta. Dacă mai treci pe lângă acele locuri…le vei privi altfel. Tu eşti altfel. Nu ar trebuie să fii desconsiderat pentru că te schimbi. E normal să te schimbi, să îţi reconsideri gândurile, faptele, sentimentele.

Apropierile dintre noi ne despart. Despărţirile dintre noi ne apropie. Uitările noastre sunt ţinute minte de alte minţi. Rămânem stocaţi în câte-o amintire, în câte-o inimă şi habar avem cine se roagă pentru noi şi cine ne înjură.

Îmi spunea: Prefer să rămân în inima dumitale, pentru că ştiu că nu mă vei uita. Îi răspundeam: Vă mulţumesc foarte mult. E mult mai mult decât aş fi crezut vreodată. Şi avea dreptate: oamenii unici din viaţa noastră sunt rari dar atât de profunzi în inima noastră. Nu i-ai vinde nimănui. Nu i-ai uita nici când te-ai uita pe tine.

-Îţi mai aduci aminte?

-Întotdeauna cred că îmi aduc aminte, chiar şi când uit.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.