Articole şi ştiri de ultimă oră (9 iulie 2007)

În Jurnalul Naţional de astăzi, avem un articol al lui Tudor Cireş şi Simona Lazăr despre sihăstriile rupestre de la Orheii Vechi din Republica Moldova. Aici sunt câteva fotografii de la faţa locului.

„Ca şi în cazul altor mănăstiri rupestre din Basarabia, cele de la Orheii Vechi au fost părăsite către începutul secolului al XIX-lea. Despre Mănăstirea Peştera de la Butuceni se ştie că şi-a încetat existenţa în anul 1816 şi este de presupus că şi Schitul Bosie a avut aceeaşi soartă, mai ales că în Valea Răutului cele două complexe de peşteri care adăposteau bisericile şi chiliile făcuseră parte din acelaşi centru monastic (cel puţin în secolele XVII-XVIII). Dintr-un document semnat chiar de mitropolit şi care se referă la închiderea complexului monahal, reţinem: “1816, martie, 2. Nacialnicul cu cei călugăriţi să se mute la schitul Suruceni, luând şi toate lucrurile mişcătoare cu sine, precum şi cele bisericeşti. Iară schitul Peştera de tot să strâce, şi peştera unde au fost biserica să se astupe cu zidirea ca nimeni şi nimic să nu poată întra înlăuntru”. La timpul acela obştea număra “cinci călugări şi trei posluşnici (novici – n.r.)”. Monahii s-au mutat însă nu la Suruceni, ci la Mănăstirea Condriţa, în vreme ce vechiul lor sălaş s-a risipit. Şi, parcă pentru a pecetlui ceea ce făcuse omul, un cutremur a prăbuşit şi vechea scară de acces, dinspre Răut, în gura Mănăstirii Peştera. După aproape două veacuri de tăcere, aşezământul monahal de la Butuceni s-a reîntors la rosturile lui dintru început. Slujbele se ţin, din nou, după rânduială, la ceasurile lor sorocite”.

*

Familia Bănică jr. va avea un băieţel. Vitriolantul Cancan mai spune despre ei şi lucruri bune. Găsiţi aici articolul.

*

ÎPS Daniel, mitropolitul Moldovei a slujit Sfânta Taină a Cununiei pentru magnatul ieşean Iulian Dascălu. Găsiţi aici articolul.

*

Vandalizarea statuilor din Bucureşti şi nevoia ca acestea să fie păzite. Un articol din Gândul, aici.

*

Fotografiile Irinei de la săpăturile arheologice de pe strada Lipscani din Bucureşti şi de la praznicul Sfântului Ştefan cel Mare de anul acesta.

*

Între penticostali şi Pogorârea Sfântului Duh, un articol al părintelui Stephen Freeman.

„My wife and I met in a charismatic house Church so that I do not write as a stranger on the subject. I spent two years, as well, living in a charismatic commune. Many years ago I would have been about as hard core as they come. Today I judge the matter quite differently and see, with fear and trembling, Pentecostal thought and practice in a different light.

A little history is worth sharing. The story of how I became involved with all of this is not germane to this present story. More to the point is why I left. My main reason for leaving is what I would today call a “schizophrenia” in the movement itself. The language used for religious experience was (and is) quite concrete: “God spoke to me…etc.” Everything had this twist. To speak in lesser terms was to speak without faith. The schizophrenia came when I looked at myself and those around me. We spoke one language and lived another. This is not to simply say that we were hypocrites. Of course there was hypocrisy – all Christians fail to live what they believe. It is called sin. This does not and did not shock me”.

„Orthodoxy, without hesitation, has guarded the validity of man’s experience of God. The unmediated knowledge of God in the experience of the Divine Energies is a matter of Dogma for Orthodoxy. It is not up for debate or change. Having said that, we do not have a “come get the Divine Energies Vision service.” There is a recognition that such mass offerings are delusion, at best.

We come, day in and day out, to the hard lesson of obedience to God’s commandments. We confess our sins. We receive absolution. We receive the Body and Blood of God. We are taught to pray without ceasing (though this is rarely acheived). We fast regularly. We read the Scriptures. We read the lives of the saints. And we ground ourselves in theology that wasn’t necessarily written yesterday. There is not a “latest revelation” to be had – there is Christ. He is the revelation of the Father. The rest is frequently something else – but not from God.

I am not surprised that American Pentecostalism is growing and forming and shaping many things around it. It is, in many ways, an American experience, well-suited to support the expansion of our dominance of world culture. It has African elements as well (but so does the American experience). But if you would see African Christian spirituality at its roots – then travel to the deserts of Egypt or the monasteries of Ethiopia. There you will find centuries of sober theology, transformed into the lives of true saints”.

Un articol foarte important, ce trebuie citit cu atenţie.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Demonii îndoielii şi rugăciunea

Există ispite ale îndoielii profunde, sâcâitoare, atunci când rugăciunea şi credinţa ta sunt vii. În mijlocul inimii zeloase, dornice de mântuire, apar uneori răceli enorme, îndoieli acaparatoare, sentimentul fals că nu mai eşti auzit de Dumnezeu sau că nu poţi să ajungi la El cu dorul inimii tale. Rugăciunea parcă ţi se întoarce înapoi. Te simţi singur, asaltat de tot felul de griji, de obsesii, de amintiri stresante.

Asemenea ispite apar când eşti obosit, când ai cea mai mare nevoie de linişte, de pace interioară dar şi se susţinere din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Răceala îndoielii, singurătatea îndoielii lasă urme grave, şfichiuitoare în fiinţa noastră. Cei care nu ştiu cum să lupte cu astfel de prăpăstii demonice se cred realmente părăsiţi de Dumnezeu şi caută să gândească prin prisma unei teologii deficitare a providenţei.

Însă rolul demonilor îndoielii în viaţa noastră este acela de a ne proba intenţiile, răbdarea, certitudinile. Dumnezeu îngăduie îndoiala atunci când omul îşi face planuri de unul singur, când începe autonomizarea omului, interioară, viazavi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Îngăduinţa lui Dumnezeu este spre folosul nostru.

Trebuie să privim cu zâmbet îngăduitor, cu smerenie, efortul demonilor de a ne destructura interior. Cunosc un preot, care atunci când e luptat de către demoni, le spune acestora, că atacurile lor îl învaţă nu ce să nu facă, ci ce să facă ca să se mântuiască. Unii se sperie mai mult de demoni, alţii mai puţin, depinde de starea lor interioară, de sporirea lor. Important e să nu considerăm că aceste atacuri ne demonstrează că nu avem credinţă, că nu mai avem credinţă.

Trebuie să privim cu seninătate, pe cât putem, astfel de imixtiuni demonice în viaţa noastră. Important e să ştim că ele există, dacă nu ne-au asaltat, şi că în această situaţie demonii ne fac să credem că suntem pierduţi, că suntem reci, că suntem goi de har. Răceala interioară, amărăciuna deznădăjduită, gândul disperat sunt amprente evidente ale influenţei demonice în fiinţa noastră.

În limba greacă ζιζανιον [ de unde zânzanie românesc] înseamnă o acţiune demonică, o sugestionare demonică în fiinţa noastră. O însămânţare a unei ispite în fiinţa noastră. Când demonii au un link în fiinţa noastră, o legătură cu noi prin constanta noastră păcătuire, atunci ei introduc în fiinţa noastră lucruri care le sunt proprii. Iar sentimentele false de răceală interioară, de disperare, de teamă galopantă, de angoasă nu sunt decât bombe artizanale ale demonilor, care explodează în noi şi ne intoxică cu lucruri pe care nu noi le gândim, dar care trec uşor de mintea noastră, pentru că nu ştim să distingem între gândul nostru şi gândurile infiltrate de către demoni în noi.

De aici şi rolul primordial în viaţa ortodoxă a rugăciunii, a rugăciunii continue, care e atentă la gânduri, la toate gândurile care intră în noi, ca să devină posesiuni ale fiinţei noastre. Rugăciunea, adesea înţeleasă numai ca cerere, în mod restrictivist, are o mare arie de desfăşurare. Rugăciunea nu e numai cerere, e şi mulţumire, şi dragoste, şi judecare de sine, adorare a lui Dumnezeu, exerciţiu de curăţire interioară de gânduri, liniştire, umplere de odihnă, de pace.

Lucrul, lucrarea rugăciunii trebuie să ne ducă la simţământul de intimitate, de vecinătate, de prietenie cu Dumnezeu. Rugăciunea e atunci când spui tot Cuiva care te aude. Rugăciunea e spunere a dragostei tale către Dumnezeul tău. E preamărire a Lui când îţi vezi păcatele sau o spunere şi o punere a vieţii tale, în întregime, sub privirea Lui.

Cel mai uşor lucru e să te rogi. Oricine e străbătut de patimi şi de aceea are nevoie de rugăciune. Rugăciunea, ca şi paza minţii, atenţia la gânduri fac parte din măturatul de fiecare clipă a înăuntrului nostru. De aceea noi unim rugăciunea de fiecare clipă cu citirea, cu milostenia, cu atenţia la slujbe, cu cântatul şi recitatul de texte cuvioase, pentru că rugăciunea e deschiderea mea, sinceritatea mea faţă de tot ceea ce mă interesează, faţă de tot ceea ce mă atrage.

Înţelegem la un moment dat că ispita e normală, e o cotidianitate în viaţa noastră, pentru că miza vieţii duhovniceşti e imensă. Cum să te lase demonii în pace, dacă tu vrei să ajungi acolo de unde ei au căzut? Miza vieţii cu Dumnezeu e veşnicia cu El, e trăirea veşnică cu El. De aceea şi ispitele şi războiul [nevăzut de mulţi dar trăit de noi dinăuntru] este imens.

Nu rugăciunea alungă însă pe demoni, nu efortul nostru, ci harul lui Dumnezeu de care ne facem proprii prin rugăciune. Rugăciunea nu e un scop în sine ci este o unealtă spre dobândirea curăţiei minţii şi a inimii. Scopul rugăciunii, paradoxal, este încetarea rugăciunii. Scopul rugăciunii e ajungerea noastră la vederea luminii lui Dumnezeu, vedere care e încetare a oricărei rugăciuni şi odihnă în contemplarea celor dumnezeieşti.

Demonii ne atacă pentru că văd schimbări în bine în noi. Dacă nu ar sesiza aceste schimbări, la ce bun să ne înnebunească de nervi toată ziua? Acolo unde este râvnă există tot felul de peripeţii demonice, pe care le aflăm prin pătimirea lor, prin trăirea lor.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.