Demonii îndoielii şi rugăciunea

Există ispite ale îndoielii profunde, sâcâitoare, atunci când rugăciunea şi credinţa ta sunt vii. În mijlocul inimii zeloase, dornice de mântuire, apar uneori răceli enorme, îndoieli acaparatoare, sentimentul fals că nu mai eşti auzit de Dumnezeu sau că nu poţi să ajungi la El cu dorul inimii tale. Rugăciunea parcă ţi se întoarce înapoi. Te simţi singur, asaltat de tot felul de griji, de obsesii, de amintiri stresante.

Asemenea ispite apar când eşti obosit, când ai cea mai mare nevoie de linişte, de pace interioară dar şi se susţinere din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Răceala îndoielii, singurătatea îndoielii lasă urme grave, şfichiuitoare în fiinţa noastră. Cei care nu ştiu cum să lupte cu astfel de prăpăstii demonice se cred realmente părăsiţi de Dumnezeu şi caută să gândească prin prisma unei teologii deficitare a providenţei.

Însă rolul demonilor îndoielii în viaţa noastră este acela de a ne proba intenţiile, răbdarea, certitudinile. Dumnezeu îngăduie îndoiala atunci când omul îşi face planuri de unul singur, când începe autonomizarea omului, interioară, viazavi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Îngăduinţa lui Dumnezeu este spre folosul nostru.

Trebuie să privim cu zâmbet îngăduitor, cu smerenie, efortul demonilor de a ne destructura interior. Cunosc un preot, care atunci când e luptat de către demoni, le spune acestora, că atacurile lor îl învaţă nu ce să nu facă, ci ce să facă ca să se mântuiască. Unii se sperie mai mult de demoni, alţii mai puţin, depinde de starea lor interioară, de sporirea lor. Important e să nu considerăm că aceste atacuri ne demonstrează că nu avem credinţă, că nu mai avem credinţă.

Trebuie să privim cu seninătate, pe cât putem, astfel de imixtiuni demonice în viaţa noastră. Important e să ştim că ele există, dacă nu ne-au asaltat, şi că în această situaţie demonii ne fac să credem că suntem pierduţi, că suntem reci, că suntem goi de har. Răceala interioară, amărăciuna deznădăjduită, gândul disperat sunt amprente evidente ale influenţei demonice în fiinţa noastră.

În limba greacă ζιζανιον [ de unde zânzanie românesc] înseamnă o acţiune demonică, o sugestionare demonică în fiinţa noastră. O însămânţare a unei ispite în fiinţa noastră. Când demonii au un link în fiinţa noastră, o legătură cu noi prin constanta noastră păcătuire, atunci ei introduc în fiinţa noastră lucruri care le sunt proprii. Iar sentimentele false de răceală interioară, de disperare, de teamă galopantă, de angoasă nu sunt decât bombe artizanale ale demonilor, care explodează în noi şi ne intoxică cu lucruri pe care nu noi le gândim, dar care trec uşor de mintea noastră, pentru că nu ştim să distingem între gândul nostru şi gândurile infiltrate de către demoni în noi.

De aici şi rolul primordial în viaţa ortodoxă a rugăciunii, a rugăciunii continue, care e atentă la gânduri, la toate gândurile care intră în noi, ca să devină posesiuni ale fiinţei noastre. Rugăciunea, adesea înţeleasă numai ca cerere, în mod restrictivist, are o mare arie de desfăşurare. Rugăciunea nu e numai cerere, e şi mulţumire, şi dragoste, şi judecare de sine, adorare a lui Dumnezeu, exerciţiu de curăţire interioară de gânduri, liniştire, umplere de odihnă, de pace.

Lucrul, lucrarea rugăciunii trebuie să ne ducă la simţământul de intimitate, de vecinătate, de prietenie cu Dumnezeu. Rugăciunea e atunci când spui tot Cuiva care te aude. Rugăciunea e spunere a dragostei tale către Dumnezeul tău. E preamărire a Lui când îţi vezi păcatele sau o spunere şi o punere a vieţii tale, în întregime, sub privirea Lui.

Cel mai uşor lucru e să te rogi. Oricine e străbătut de patimi şi de aceea are nevoie de rugăciune. Rugăciunea, ca şi paza minţii, atenţia la gânduri fac parte din măturatul de fiecare clipă a înăuntrului nostru. De aceea noi unim rugăciunea de fiecare clipă cu citirea, cu milostenia, cu atenţia la slujbe, cu cântatul şi recitatul de texte cuvioase, pentru că rugăciunea e deschiderea mea, sinceritatea mea faţă de tot ceea ce mă interesează, faţă de tot ceea ce mă atrage.

Înţelegem la un moment dat că ispita e normală, e o cotidianitate în viaţa noastră, pentru că miza vieţii duhovniceşti e imensă. Cum să te lase demonii în pace, dacă tu vrei să ajungi acolo de unde ei au căzut? Miza vieţii cu Dumnezeu e veşnicia cu El, e trăirea veşnică cu El. De aceea şi ispitele şi războiul [nevăzut de mulţi dar trăit de noi dinăuntru] este imens.

Nu rugăciunea alungă însă pe demoni, nu efortul nostru, ci harul lui Dumnezeu de care ne facem proprii prin rugăciune. Rugăciunea nu e un scop în sine ci este o unealtă spre dobândirea curăţiei minţii şi a inimii. Scopul rugăciunii, paradoxal, este încetarea rugăciunii. Scopul rugăciunii e ajungerea noastră la vederea luminii lui Dumnezeu, vedere care e încetare a oricărei rugăciuni şi odihnă în contemplarea celor dumnezeieşti.

Demonii ne atacă pentru că văd schimbări în bine în noi. Dacă nu ar sesiza aceste schimbări, la ce bun să ne înnebunească de nervi toată ziua? Acolo unde este râvnă există tot felul de peripeţii demonice, pe care le aflăm prin pătimirea lor, prin trăirea lor.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.