Faţa şi relaţia

În limba greacă veche substantivul εικων, -ονος, mai înainte de a avea sensul de imagine, de unde icon-ul englezesc are sensul de faţă. În primele 8 capitole ale cărţii Facerea se repetă de 4 ori expresia  faţa pământului în LXX, cf. Fac. 4, 14; 6, 7; 7, 4; 8, 8. Expresia se regăseşte şi în alte părţi ale Scripturii, emblematică fiind pentru ortodocşi prezenţa expresiei în PS 103 de la Vecernie: „Trimi-Te-vei Duhul Tău şi vei înnoi faţa pământului”.

În limba Scripturii, faţa, chipul reprezintă concentrarea persoanei, suprafaţa personală cea mai evidentă, liturgică şi socială, a omului. Omul are faţă şi îl recunoşti după faţa lui. Cain, când a omorât pe Sfântul Abel avea faţa schimbată, tristă, schimonosită, pentru că plănuia moartea fratelui său iar Dumnezeu trimite potopul ca să măture toată viaţa de pe faţa pământului.

Expresia pe care vrem să o evidenţiem cu această ocazie, cea de faţă a pământului, ne prezintă relaţia omului cu creaţia, cu cele din jurul lui, ca o relaţie personalistă, dinamică, plină de gingăşie. Credinciosul ortodox nu consideră lumea drept însufleţită, nu crede că pământul, aştrii cereşti, munţii sau apele au un suflet al lor şi că sunt, în esenţă, nişte alter-egouri. Însă Sfinţii Scripturii ne vorbesc prin această expresie, de faptul că nu suntem puşi să corupem firea naturii şi nici a trupului nostru, ci să le îngrijim, să pnevmatizăm trupul şi lumea, să le umplem de har prin viaţa noastră duhovnicească.

L-a luat de pe faţa pământului, spune ţăranul român. L-a luat Dumnezeu pe Gheorghe  de pe faţa pământului, adică a murit Gheorghe. Expresia este complet scripturală, e bisericească. Tot ce e pe faţa pământul sau cu tot ce există trebuie să avem o relaţie de rugăciune şi frumuseţe. Dacă am faţă, dacă faţa mea exprimă demnitate şi cuminţenie, putere duhovnicască şi dragoste, atunci pot să văd relaţia cu natura ca pe una prin intermediul vieţii mele în Dumnezeu, ca pe o relaţie umană.

Copacul din faţa casei mele, florile de la geamul meu, cana mea de apă, farfuriile din care mănânc şi patul în care dorm nu sunt obiecte impersonale, ci eu le-am personalizat prin statul lângă ele şi prin folosirea lor corectă.  Ele nu sunt ale nimănui, ci sunt ale mele. Ele sunt în faţa mea şi relaţia mea cu ele e o relaţie de atenţie, de cuminţenie. Dacă ştim să fim atenţi cu un scaun, ca să nu se rupă sau cu o carte ştim să fim atenţi  şi cu un copil sau cu un animal. Atenţia arată că am faţă, că văd cu o faţă umană pe ceilalţi şi că nu îmi sunt indiferenţi.

În articole anterioare puneam problema iconoclasmului, care e o luptă făţişă cu faţa dar nu cu faţa oricui, ci cu faţa lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu faţa Maicii lui Dumnezeu, cu feţele Sfinţilor. Lupta cu feţele este însă, în esenţă, o luptă cu persoanale. Cine ar putea crede, că eu, dacă rup fotografia soţiei mele şi nu vreau să îi văd faţa, arăt că o iubesc prin asta? Cine ar putea să mă creadă normal la cap, dacă eu rup chipurile celor pe care mărturisesc că îi iubesc? Relaţia cu cineva, discuţia cu cineva presupune să îl privesc în faţă, în ochi, când vorbesc cu el.

De unde expresia: îmi venea să îl scuip în ochi, dacă ochii, pionii principali ai feţei, nu reprezintă un centru expresiv al persoanei? Când vrei să suipi pe cineva în faţă vrei de fapt să-l anulezi  pentru un motiv anume iar când vrei să tragi cu pistolul în faţa lui Hristos sau să o mâzgăleşti nu vrei decât să te baţi cu Dumnezeu. Când nu mai poţi să  priveşti în faţă pe cineva atunci l-ai trădat, dragostea ta s-a viciat. Când nu mai poţi să vezi faţa lui Hristos şi a Sfintei Sale Maici e semn că eşti, că ai ajuns un om necurat, un om curvar şi rău în fiinţa ta, pentru că feţele Lor exprimă sfinţenia, curăţia, sfiala…

Există o patologie a femeii, care apare post-avort, care nu mai poate să vadă feţele copiilor ceva timp. Bărbaţii agresivi, care îşi bat soţiile, nu mai pot să le vadă feţele câteva zile, nu le mai suportă iar cei care îşi înşală iubitele sau soţiile cu alte femei, pentru ca să se răzbune pe ceva anume, nu pot să vadă feţele celor cu care fac sex, nu le suportă. Când te raportezi la cineva, când îţi place cineva, îl priveşti în faţă. Faţa este inima lui, este expresia vieţii lui, a persoanei lui, e barometrul relaţiei voastre.

Când te rogi te simţi în faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu vrea să fie în spate, la urmă, ultimul când e vorba să primească dragoste, înţelegere. Te rogi şi stai în faţa lui Dumnezeu şi această stare înaintea Lui [ o stare de o totală sinceritate şi maturitate] te învaţă să stai înaintea oamenilor. Are o faţă de bleg sau de prostălău înseamnă are o stare de spirit şi o personalitate lipsită de bărbăţie, de vlagă, de putere interioară, de încredere.

 Când ne uităm pe un blog vrem să vedem faţa celui care scrie, cum arată autorul blogului, pentru că contactul vizual cu el este fundamental în receptarea scriiturii sale. Faţa lui ne dă să avem o imagine despre el. Şi dacă luarea de contact cu el ne inspiră repulsie atunci cititul devine o povară. Acolo unde faţa exprimă grandilocvenţă, infatuare, prost gust există şi repliere a noastră interioară faţă de el.

Faţa ne dă de gol sau ne inspiră. O faţă zâmbitoare ne atrage în dialog, pe când o faţă mamut, rece, răutăcioasă, ne face să amânăm orice discuţie. Mă uitam şi vedeam prin faţa lui Marea Neagră, înseamnă  mă uitam la el şi vedeam cât e de prost. Mă uitam la faţa lui şi mi se făcea milă e una şi arată că omul suferea, că avea nevoie de ajutor, pe când se făcuse feţe-feţe exprimă faptul că am găsit pe cineva într-o situaţia  jenantă pentru el.

Faţa pământului e foarte importantă şi pentru o altă distincţie. Prin ea înţelegem diferenţa dintre cuminţenia ortodoxă faţă de lume şi aroganţa eterodoxă faţă de ea. Când omul nu a mai vrut să se comporte faţă de cele din jur cu omenie, cu sfială, a început să vadă în trupul lui un duşman iar în lume o închisoare de care trebuie să se dezrobească şi pe care trebuie să o cucerească. Dacă trupul a trecut de la epoci de flagelare la vremuri de hedonism, lumea a trecut de la o lume cu taină la o lume fără nicio taină.

Şi omul care nu mai are nicio taină, nicio viaţă intimă, nicio viaţă privată, vrea să ştie taina genomului uman, vrea să inventeze viaţă, vrea să ştie dacă există lumi extraterestre, vrea să afle cum e să fii dumnezeu, un biet dumnezeu, analfabet în zona relaţiilor dar  mârşav, dominator, atunci când are puterea în mâna lui. Omul mic, incapabil de fapte mari, fără personalitate, adică fără faţă reperabilă, vrea să fie cu tot dinadinsul fără faţă, vrea să treacă neobservat, să se îmbogăţească şi să aibă putere.

Cel care spune vreau, fără să muncească pentru a fi, confundă axiologia cu parvenitismul. Dacă în top 300 sau în topul celor 30 ai lumii există numai oameni care au spoliat pentru ca să devină hipermagnaţi, asta nu îi face nişte valori, ci doar nişte vedete pasagere. Vedetismul are o faţă mobilă, are o faţă cu multe măşti. Personalitatea are o faţă care devine şi mai expresivă şi mai impunătoare cu cât devine mai intensă în trăirile ei interioare.

Poţi să cumperi vedetism, dar nu poţi cumpără personalitate, genialitate, sfinţenie, eroism de la bazar.  Acestea nu se cumpără ci se dobândesc! Preţul de a avea o faţă reperabilă, impresionantă, e un preţ colosal şi ea trebuie să fie reală.

Faţa lui Hristos e o faţă reală şi faţă de ea trebuie să te manifeşti real, cu dragoste. În faţa mamei tale sau a iubitei tale nu poţi să vii cu o faţă de parşiv, de uşuratic, de nesimţit şi să ceri dragoste, înţelegere. Acolo unde ştii că eşti privit cu faţă veselă, cu faţă iubitoare, iradiantă, trebuie să vii cu inimă bună, mulţumitoare, recunoscătoare. Trebuie să ai faţă, să ai aceeaşi faţă, nu una de noapte şi alta de zi, nu una de serviciu şi alta de domiciliu, nu una de sus şi alta de purtare.

Nu vreau să îl mai văd la faţă e la antipodul: Dacă nu îl văd simt că mor. Unul nu o suportă, altul trăieşte din vederea ei. De multe ori prind putere, prind har, renasc, numai uitându-mă  la faţa Hristosului meu, la faţa Maicii lui Dumnezeu,  la faţa Sfinţilor mei, a prietenilor şi a oamenilor pe care îi iubesc sau privind măreţia lumii lui Dumnezeu, frumuseţea ei fără seamăn. Da, dacă nu le văd faţa mor, mor din ce în ce mai mult, mă usuc. Dacă nu le văd faţa, dacă nu vreau să le mai văd faţa mor, mor sigur.

Iubirea nu are faţă comercială!Pământul trebuie lucrat cu dragoste şi rugăciune pentru ca să-ţi dea pâinea de toate zilele. Orăşeanul, care nu mai trăieşte din ce dă pământul, nu înţelege rugăciunile pentru ploaie şi zăpadă ale ţăranului. Apa, vântul bun, vremurile bune, cu pace, pentru care ne rugăm sunt cele care fac o faţă bună pământului şi o faţă bună şi omului.

Pământul, în teologia ortodoxă, înseamnă de multe ori inimă, solul inimii. Sămânţa cuvântului lui Dumnezeu cade pe solul bun al inimii şi rodeşte, faţa pământului, a inimii se înnoieşte când vine Duhul iar vinul, adică harul, veseleşte inima omului, când el vine în om din belşug.

Relaţia presupune şi cere faţa. Nu veţi găsi o Icoană ortodoxă fără faţă!Sfinţii ne privesc şi ne învaţă ce e Icoana: e dialogul Feţei către faţa noastră. Faţa lui Hristos stă în faţa feţei noastre. Faţa lui Hristos zâmbeşte, prin Duhul, feţei noastre, în Duhul. Faţa lui Hristos ne umple de dorul de a fi cu El şi nu vrem să avem cameră, zi, o viaţă fără faţa Lui lângă noi, ca să ne vorbească faţă către faţă.

Vrem să ne vedem cu El faţă către faţă, faţa noastră transfigurată să vadă şi să stea în faţa feţei Lui transfigurate şi nu înţelegem care e rostul Sfintelor Icoane? Păi acesta e rolul Sfintelor Icoane: să personalizeze relaţiile noastre cu Dumnezeu şi cu Sfinţii, să le umple de fermitate, de tărie nezdruncinată, pentru a fi proprii să ne vedem faţă către faţă o veşnicie. Dacă nu vedem cu mintea, cu ochii, cu sufletul şi cu toate simţurile noastre pe Hristos, cum vrem să ia chip în noi, cum să Îşi facă în noi icoană?

Ce fel de chip, de faţă vrei să aibă Hristos în tine, dacă Tu nu vrei să ştii dragostea Lui pentru tine? Ce sunt Scripturile decât icoane, decât chipuri, decât imagini despre Dumnezeu? Ce sunt oamenii, cosmosul în întregime, fiecare lucru din Biserică şi din lăuntrul omului decât ferestre, icoane, imagini, întipăriri ale Sale? Cine poate să fie atât de nebun încât să creadă, că ortodocşii, care tânjesc după vederea lui Dumnezeu încă din viaţa aceasta, cred Sfintele Icoane idoli, dumnezei însufleţiţi?

Noi ne închinăm, adică ne arătăm dragostea Dumnezeului nostru, Maicii lui Dumnezeu, Sfinţilor şi Sfintelor Puteri cereşti şi nu unor năluci, nu unor închipuiri, nu unor obiecte sau animale! Problema iconoclaşilor e aceea că nu au faţă nu că nu vor să cinstească faţa Lui? Au o înţelegere deficitară  şi asupra relaţiei cu Dumnezeu şi asupra relaţiei  cu cosmosul.  Dumnezeu vrea să Îl priveşti în faţă, cosmosul ne-a fost lăsat de Dumnezeu să fie privit uman, adânc, responsabil.

Dacă nu mai vrem să privim cosmosul responsabil atunci cosmosul, adică frumuseţea lui Dumnezeu ne tratează  şi el iresponsabil, dezgheţându-se gheţarii, încălzindu-se atmosfera planetei şi dându-ne un aer irespirabil.

Dacă nu ai faţă, nu ai nici inimă. Dacă nu ai iubire, nu ai icoane. Dacă nu ai icoane nu trăieşti, eşti doar un parazit. Iar dacă parazitezi în comos, adică în locul unde Dumnezeu Şi-a revărsat şi Îşi revarsă frumuseţea eşti un urât, un chici, un insuportabil. De ce să suportăm anti-icoane, adică oameni urâţi şi să detestăm icoanele reale, pe cei care merită veneraţia noastră?

A vedea înseamnă a avea relaţii stând cu faţa şi nu cu spatele.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.