În articolul său de astăzi, 11 iulie 2007, Părintele ortodox american Stephen Freeman scria:

Theology is about God as reality and not God as a concept. Subtlety was an ascription given of the serpent, not applied particularly to God. That which is difficult about God is in the human heart. We find God difficult to know or understand because our hearts are hard. “Blessed are the pure in heart for they shall see God.” [ „Teologia se referă la Dumnezeul cel Viu iar Dumnezeu nu este un concept, o idee. Subtilitatea/rafinamentul a fost o caracteristică pusă pe seama şarpelui/a diavolului şi ea nu a fost atribuită lui Dumnezeu de către Scriptură. Dificultatea de a-L înţelege pe Dumnezeu ţine de inima noastră. Noi trăim greutatea de a-L înţelege pe Dumnezeu pentru că inimile noastre sunt reci, sunt dure. Ne trebuie ceea ce ne-a spus Domnul, adică: Fericiţi sunt cei curaţi cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu„].

Realitatea lui Dumnezeu nu poate fi niciodată obiectualizată. Ea este înţeleasă pe măsura duhovnicească a omului şi fără a fi epuizată de către cineva. Dumnezeul Cel Viu al Scripturii vorbeşte oamenilor, Se revelează lor, este intim cu Sfinţii Săi şi îi întăreşte în necazurile lor şi le aduce bucurii negrăite.

Cine este în relaţie cu Dumnezeul Scripturii şi al Bisericii, cu Dumnezeul Părinţilor ştie că nu poate să îşi aroge dreptul de preeminenţă în faţa Sa, că în faţa lui Dumnezeu se intră prin sfinţenie şi mare curăţie. Iar vorbirea despre Dumnezeu este mereu o sesizare şi mai accentuată şi mai intimă a realităţii lui Dumnezeu şi nu o experimentare în discursul analitic despre sursele care vorbesc despre Dumnezeu. Teologia este viaţa cu Dumnezeu şi vorbirea din interiorul acestei vieţi.

Forma discursivă a comunicării despre Dumnezeu nu este fundamentală. Despre Dumnezeu se poate vorbi tăcând, se poate vorbi sfinţindu-ţi viaţa, se poate vorbi plângând sau iubind. Însă, în viaţa noastră, relaţia cu Dumnezeu trebuie să fie o relaţie cu Dumnezeul Treimic. Dumnezeul nostru este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, un Dumnezeu în trei persoane, un Dumnezeu veşnic, un Dumnezeu tripersonal, fiinţa una a lui Dumnezeu fiind conţinută în comun de trei persoane într-o iubire şi armonie desăvârşite.

Ca să accepţi realitatea lui Dumnezeu trebuie să accepţi, prin credinţă, revelaţia lui Dumnezeu faţă de noi, modul în care El S-a făcut cunoscut, prin Fiul, nouă înşine.

Dogma Sfintei Treimi însă e socotită în sistemul teologic protestant drept o realitate non-biblică şi raportarea la ea se face prin prisma hristologiei. Părintele profesor Ştefan Sandu, în admirabila sa Istorie a Dogmelor, analizând triadologia protestantă primară a ajuns la concluzia că s-a produs o centrare a teologiei protestante pe hristologie în detrimentul învăţăturii despre Dumnezeu [Cf. Pr. Prof. Dr. Ştefan Sandu, Istoria Dogmelor. Istoria Dogmelor în Epoca modernă, vol. IV, Ed. Bren, Bucureşti, 2005 , p. 135].

Pentru CV-ul părintelui profesor.

Învăţătura despre Dumnezeu a început să fie privită funcţional în protestantism şi locul soteriologiei în învăţătura protestantă a minimalizat, paradoxal, învăţătura despre Dumnezeul treimic. Aşa cum spuneam într-un articol anterior, minimalizarea triadologiei în favoarea hristologiei în concepţia protestantă a dus la o deformare a soteriologiei, pentru că s-a pus semnul egal între mântuirea universală adusă de Hristos şi cea personală ( A se vedea: art. nostru).

Un Dumnezeu real este întotdeauna autentic, este întotdeauna actual şi paradoxal. Dacă recitim cu atenţie cartea Facerii în ceea ce priveşte revelarea lui Dumnezeu în viaţa celor trei Patriarhi, a Sfinţilor Avraam, Isaac şi Iacov, vom observa că Dumnezeu, Domnul Dumnezeu este pe de o parte Dumnezeul care le-a vorbit în mod personal iar pe de altă parte e Dumnezeul Părinţilor, e Dumnezeul în care au crezut şi înaitaşii lor. Isaac are o relaţie personală cu Dumnezeu dar şi tradiţională, pentru că Dumnezeul care i-a vorbit era acelaşi Dumnezeu care îi vorbise şi tatălui său.

Dacă Dumnezeu este viu şi întotdeauna acelaşi, dacă e Dumnezeul tuturor şi e Dumnezeu veşnic, Dacă El Se revelează oamenilor şi S-a revelat, atunci El trebuie să fie perceput de toţi la fel: ca Dumnezeu care are intimitate cu oamenii. Dacă Dumnezeu nu mai vorbeşte oamenilor şi astăzi, dacă nu mai e în relaţie cu oamenii înseamnă că noi nu mai putem fi poporul Său şi nu mai există Biserica Sa. Însă relaţia cu Dumnezeu e mereu posibilă în Biserica Sa, în Biserica Ortodoxă şi ea este probată de Sfinţii vremurilor noastre şi de credincioşii îmbunătăţiţi [adică de cei ce sunt plini de bunătăţile lui Dumnezeu, de harul Său] dintre noi.

Poate exista pericolul ideologizării lui Dumnezeu în viaţa unui om care se curăţeşte de păcate şi vrea să vadă slava Lui? Putem să ne facem un idol din ideea de Dumnezeu când noi ne împărtăşim cu viaţa lui Dumnezeu în Sfintele Taine ale Bisericii? Răspunsul e: nu! Conceptele despre Dumnezeu apar acolo unde nu mai există relaţie cu Dumnezeu, unde oamenii nu mai aud glasul Lui şi nu mai simt harul Său în viaţa lor. Acolo unde s-a renunţat la curăţirea de patimi pe premisa că s-a mântuit prin simplul fapt că a crezut relevanţa triadologiei şi a hristologiei este redusă.

Şi e normal să fie aşa, atâta timp cât mântuirea protestantă este raportarea la un act al lui Hristos din trecut, rupt de Hristosul real, de Cel actual. Dacă ne raportăm la Crucea lui Hristos, la moartea Sa pentru noi numai ca la un act istoric şi nu vedem că rănile Sale şi tot ce a făcut pentru noi se reactualizează continuu în persoana lui Hristos, în Hristosul actual, nu putem vorbi de o relaţie vie cu Hristosul care stă de-a dreapta Tatălui ci cu o presupusă relaţie cu Hristos care moare pe cruce.

Hristologia protestantă e deficitară în problema învierii lui Hristos cât şi a pnevmatizării trupului lui Hristos înviat pentru că a exclus din start asceza, curăţirea de patimi în viaţa credincioşilor, pe premisa că omul se mântuieşte numai prin har. Soteriologia lui Martin Luther a dezmembrat viziunea soteriologică a Sfântului Pavel, în Epistola către Romani mântuirea prin har nefiind o reducţie a mântuirii persoanale la rolul lui Dumnezeu şi recomandarea unui pasivităţi lamentabile credincioşilor, ci sintagma paulină a mântuirii prin har vrea să puncteze faptul că prin iconomia lui Hristos şi nu prin Legea mozaică vine mântuirea.

Rom. 5, 15 şi 11, 6 spre exemplu ne arată că vorbirea despre mântuire prin har nu exclude faptele omului credincios, care sunt inseparabile de sine, ci că mântuirea nu este o posesiune a Împărăţiei prin intermediul faptelor exterioare ale Legii sau prin formalism ci prin interiorizarea harului lui Dumnezeu în viaţa noastră, care se petrece prin faptele bune. Minimalizarea efortului ascetic din partea lui Martin Luther a avut un scop precis: transformarea credinţei şi a relaţiei cu Dumnezeu dintr-o relaţie interioară cu Dumnezeul cel Viu într-o relaţie intelectuală cu un Dumnezeu al Scripturii, nemaiînţeles ca Dumnezeul Bisericii lui Hristos, al Apostolilor, al Mucenicilor şi al Părinţilor, ci cu un Dumnezeu al reflecţiei, al exegezei.

De aceea Luther a renunţat la Icoane, la faţa lui Hristos, la Sacramentele romane şi la ideea de Taine, la Missa romană, deci la ideea de Liturghie, la asceză, la monahism, la rolul intimizării prin fapte cu Dumnezeu, la îndumnezeire şi a creat, pe premise personale, un Dumnezeu stilizat, necunoscut Bisericii Ortodoxe, un Dumnezeu idee, un Dumnezeu care nu Se manifestă pentru că S-a manifestat în Scriptură, fapt pentru care Scriptura a început să fie idolatrizată, absolutizată, pentru că înlocuie pe Dumnezeu pe pământ, această autoritate defectuoasă a Scripturii fiind un alter-ego al teoriei sacerdoţiului papal.

Protestantismul nu este decât extrema cealaltă a romano-catolicismului, aidoma monofizitismului cu nestorianismul. Dacă Biserica căzută a Romei maximaliza ceva, protestatarii de secolul XVI au minimalizat acel lucru.

Faptul că mai ieri, papa Benedict XVI ne-a reamintit că singura Biserică a lui Hristos are contiguitate cu Biserica Romei acest fapt ne reafirmă distanţa dintre evidenţă şi contrafacere. După câte evidenţe scriptice are Vaticanul referitoare la adevărul Bisericii una şi la schimonoselile de după schismă ale doctrinei romano-catolice nu credem că actualul pontif nu ştie care este adevărul despre Biserica tuturor, ecumenică. Nu de neştiinţă suferă teologii romano-catolici importanţi ci de neacceptarea adevărului că Biserica Romei nu este Biserica lui Hristos, că ea este o frunză ofilită, căzută din trupul Bisericii ecumenice.

Însă aroganţa conceptului se ia la trântă, în mod incalificabil, cu realitatea, cu evidenţa istorică. Eterodocşilor nu le trebuie Biserica lui Hristos pentru că au ideea de Biserică a lui Hristos, conformă cu posibilitatea omului postmodern de a o accepta. Biserica de ultimă oră, biserica vandabilă şi cu gustul divertismentului este biserica show, este biserica unde se cântă şi se dansează, unde fiecare învaţă şi nimeni nu ascultă, e biserica pentru minorităţi sexuale, pentru minorităţi anarhice, pentru teribilişti.

Dumnezeul Părinţilor noştri nu mai e credibil pentru că majoritatea se raportează nu la El, la Dumnezeul paradoxal, la Dumnezeul smereniei şi al sfinţeniei, ci la un dumnezeu care e savant, doctor în teologie, om de ştiinţă, care e femeie, o forţă a planetei sau o încarnare a Satanei. Ideile despre Dumnezeu din contemporaneitate sunt bulversante. Dumnezeul pe care îl visează un hindus are altă faţă decât cel visat de un satanist sau un mormon. Pentru ca să discuţi teologic cu un eterodox trebuie ca mai întâi să îl audiezi, să îi înregistrezi crezurile, să i le înveţi şi apoi să treci la discuţii serioase cu el, pentru că una ştii tu, ca ortodox, că este Dumnezeu şi altceva crede el că este Acesta.

Realitatea lui Dumnezeu e copleşitoare pentru toţi vecii şi pentru toată veşnicia. Conceptele despre Dumnezeu, argumentele existenţei sau ale neexistenţei Sale sunt lucruri banele, uşoare, pe care le poţi molfăi la un şpriţ rece într-o vară fierbinte, le poţi întoarce pe toate părţile…şi nu te apuci de metanii şi nici de pocăinţă. Tocmai de aceea aviditatea binecuvântată a oamenilor de astăzi de experienţe reale, autentice ale sfinţeniei, de oameni duhovniceşti, de Sfinţi.

Am scris relativ recent un articol care se numea Strategia porno şi au intrat diverşi oameni care căutau porno, imagini extreme etc. Şi, cu toate celelalte întrebări…nu cumva oamenii caută adevărurile adânci în realitate, în imaginile şoc? Dacă oamenilor le-ar place lucrurile facile, uşoare, şi toată lumea ar înghiţi telenovele aseptice, reclame idealizate, dacă nimeni nu ar vrea să cunoască ceva nou, cine ar mai căuta lucruri şoc, dedesubturi, imagini live, mostre de realitate brutală/brută?

Însă oamenii caută viul lui Dumnezeu, Îl caută pe Dumnezeu şi când nu îşi dau seama. Pentru că oamenii care joacă în filme porno şi sunt pasionali, pentru că cei care ucid cu bombe artizanale, pentru că cei care cântă sau joacă într-un rol de om energic reprezintă creaţia unui Dumnezeu viu, a unui Dumnezeu care dă viaţă şi nu a unei idei fantasmagorice.

Da, oamenii care vor să consume drame, moarte, porno, talk show, politică, răzmeriţe şi cataclisme vor să consume viaţă, adică vor să Îl cunoască pe Dumnezeu, vor ceva real. Ei nu vor dumnezeii conceptuali. S-au săturat să le tot spui că Dumnezeu e sus şi noi suntem jos şi că între noi nu e nimic. Cei care vor păcatul cu aviditate, Îl caută pe Dumnezeu în păcat, Îl caută acolo unde El nu este. Cei care păcătuiesc ca să se simtă vii, energici, puternici ajung să se deposedeze de orice putere şi har de la Dumnezeu, pe când cei care se curăţesc de patimi se umplu de viaţă, de har, de putere, adică de acele realităţi pe care le caută şi păcătoşii în păcate.

Cine este Dumnezeul cel viu? E Dumnezeul Părinţilor noştri, e Dumnezeul Bisericii Ortodoxe, Care se poate cunoaşte şi în cameră, şi în chilie, şi pe stradă, şi la locul tău de muncă, dacă faci voia Lui şi te umpli de cuviinţa şi smerenia care iradiază din El, din El cel viu.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Did you like this? Share it: