Oboseală, transpirație, enervare, dorință de aer…

Simţi că îţi ia creierul foc. Give me a break!… Îţi iei voie de la tine însuţi şi şomezi. Munca se îmbină cu statul, atunci când nu mai ai nicio şansă de muncă. Statuare, statut, stat… a sta, a sta numai cu mine. Odihna e spaţiul dintre fluxul şi refluxul oboselii. Oboseala multă, cronică e a celor care gândesc zilnic, care îşi pun zilnic mintea sub extensia facerii, a lucrului care trebuie făcut. Presiunea care se acumulează cere debuşeul. Şi omul hiperspecializat îşi dă seama că debuşeul său, pauza de odihnă e formată din lucruri simple.

Remediul e format din somn, o mâncare mai bună, ieşirea la iarbă verde. Munca istovitoare are nevoie de naturaleţe. Îţi dai seama că te durea dorul de iarbă verde numai când respiri verdele ierbii, când tragi în plămâni tot ce poţi, tot ce vrei, toată frumuseţa din jurul tău.

Transpiraţia multă cere aer mult. Enervarea cere o mângâiere din partea cuiva. Dacă ai tăi sunt împotriva ta, dacă eşti singur, dacă singurătatea ţi-e prietenă, cine să te mai mângăie? Pentru că nu suntem mângâiaţi, pentru că nu suntem alintaţi, începem să ne alintăm de unii singuri, lucru care ne duce la rafinamentul perversităţii.

Enervarea pleacă de la faptul mărunt. Cineva, ceva te împiedică tocmai când tu trebuia să pleci la serviciu sau când trebuia să te odihneşti. Îţi vine să dai cu obiectele din jur, să urli, să loveşti pe cineva. E semn că tu eşti prea plin de oboseală şi de singurătate. Drept cine te crezi? De ce mă enervezi atât de mult?… Răbufnirile haotice nu sunt deloc haotice. Orice enervare are o logică a ei, una contorsionată, dar are.

Mă enervez din cauză că simt ceva, vreau ca ceva să se întâmple într-un anume fel. Nu ne interesează, de multe ori, dacă ceea ce simţim e bine sau rău sau dacă odihneşte pe cineva. Da, pentru că nici pe noi nu ne odihneşte, nu ne bucură nimeni. Când simţi fiorul răutăţii şi al singurătăţii înlemnindu-ţi inima, făcând-o de gheaţă, atunci înţelegei distanţa ta faţă de tine însuţi şi faţă de peisajul din jurul tău.

Mă simţeam baricadat în mine însumi. Vream să ţip după ajutorul cuiva. Cerşeam dragostea oamenilor din priviri. Numai că nimic nu se petrecea ca în visele mele. Tot ce speram eu se năruia văzând cu ochii.

Look in your eyes! Priviţi-vă ca şi când nu aţi vedea nimic în jur! Ce vedeţi? Un hău sau o inimă bătând smerit, o cale în inima voastră? Dorinţa de aer îmbogăţeşte calea din inimă. Ieşim la plimbare şi nu poluăm atmosfera ci respirăm atmosfera. Cel mai enervant e să te duci la iarbă verde şi să pleci cu muzică după tine şi cu ţigarea în gură. Ce fel de relaxare e aia în care te umpli de enervare?

Dacă întrebi tendenţios, enervezi. Oboseşti atunci când co-vorbitorii tăi sunt prea obosiţi. Oboseala nu suportă zgomotele şi nici gesturile mârlăneşti. Mârlan, adică nesimţit. Nesimţirea stresează. Prostia oboseşte. De multe ori las impresia că vorbesc prea complicat, însă vorbesc cel mai adesea simplu. Cât de simplu poţi vorbi? Cu cine poţi vorbi simplu? Ce să transmiţi, cât timp, cui?

Când vorbeşti cu tine vorbeşti simplu, când vorbeşti cu alţii vorbeşti…atent sau neatent. Este enervant să te întrebi dacă există neatenţie? Cel care te calcă pe nervi vrea să fie în neatenţie. Care neatenţie? Am observat că se gândeşte foarte deslânat, şi astăzi, după răceala pe care am avut-o vreo trei zile, încerc să văd cum e să gândesc lălâu, dezlânat. Se pare că nu prea îmi iese. Şi pentru a fi lălâu îţi trebuie exerciţiu.

Îmi aduc aminte de frazele ultra scurte pe care le scriam. Merg. Mă uit în faţă. Ştie că vin. de ce nu vrea să mă vadă? Pe semne că ceva e…Şi, poate… Este enervant să o faci pe enervantul sau pe enervatul. Un coleg de liceu [mi-am adus asta aminte tocmai acum], în faţa căruia greşeam în mod special, mă corecta imediat: se zice enervat şi nu inervat. Şi eu i-o luam înainte: Ştiu, mai mi-ai spus, enervat este pentru când tu îmi faci nervi şi inervat pentru plante…

Pe omul nesimţit sau părut specialist în toate îl vezi după micile greşeli pe care ţi le pune pe masă. Greşeşti un cuvânt şi el jubilează. Ai văzut? Ce v-am spus: nici nu ştie să vorbească. Există o satisfacţie drăcească în omul prostuţ sau invidios pe tine în a-ţi arăta cât de la fel eşti cu el. El ştie cine este, dar nu se lasă. Are o enervare pe sine, pe tine, de îl face să rămână asemenea cu sine mereu. Îşi iubeşte sinele. Vrea să fie numai ca sine. Iar dacă nu joci ca sine te vede în carouri.

Oboseşti transpirând din cauza oboselii care te oboseşte. Transpiri de enervarea care te enervează. Aer! Aer!! Ce fel de aer doriţi? Un aer de om bun: e un aer care să îmi facă bine. E bine să pleci de acasă dacă ai pe cine te baza. O călătorie se face cu oameni care te odihnesc. Dacă e să pleci cu bagajele, dimineaţa, şi de la plecare începi să te enervezi, frate, mai bine stai acasă!

-Nu vă prinde limbajul ăsta, părinte… Dv. nu trebuie să fiţi atât de dur cu noi.

-Şi care ar fi limbajul care mă prinde? Dv. aveţi un singur fel de limbaj?

Oamenii rămân fără replică când credeau că nu ai nicio replică. Da, e mai bine să stai acasă când nu ai cu cine să ieşi undeva şi e foarte bine să ieşi undeva când simţi că ai neapărată nevoie să nu stai acasă. Avem nevoie de aer.

-Cred că nu are niciun sens ce scrie aici. Eu cred că e dubios să… Şi te privesc de la distanţă când trec pe lângă tine. Atunci ştii sigur că te-au citit pe blog, pentru că ştiu să îţi zâmbească într-un anume fel.

-Cum vi s-a părut ce aţi citit?

-Păi…

-Sperăm ca tot mai mulţi ortodocşi să îţi dea seama că pasivitatea în a-şi prezenta credinţa nu îi ajută.

-Credeţi asta?

-Dv. nu credeţi că am rămas în urmă cu prezenţa noastră pe net?

-Şi de ce este important să fii pe net?

-Pentru ca să ne cunoaştem mai bine, să comunicăm, să ne prezentăm viaţa din interior…

Apologia mea nu îşi avea rostul. Problema importantă e aceea: că dacă vii pe net trebuie vii constant şi că un blog şi un site cer : timp, caracter şi răbdare. De ce să ai răbdare când poţi să te scuzi că eşti prea smerit? Sau de ce să pari prea deştept, când nu le ştii nici tu pe toate? De ce să pari deştept, sfânt? De ce să fii vizibil? Da, putem să fim şi invizibili.

-Cine ţi-a spus că trebuie să pari Sfânt? Domnul ne spune că toţi trebuie să ne sfinţim viaţa.

-Da, dar El spune una şi tu vrei să arăţi alta…

-Ce vreau să arăt eu? Spune-mi?

-Vrei să impresionezi, vrei să năluceşti pe oameni…

-Nimeni nu poate fi convins de ceva, îi spun eu, dacă nu înţelege că acel lucru e adevărat. Iar eu doar scriu, pentru că nu îmi cunosc auditoriul. Auditoriul meu poţi să fii tu, poate să fie el.. nobody. Eu nu ştiu dacă impresionez pe cineva sau dacă are vreo urmare ceea ce eu scriu. Esenţial e să scriu. Dacă vrei, poţi să scrii şi tu…

-Eu nu am talent la scris.

-Poate că nu vrei să vorbeşti despre tine, despre ceva anume.

După discuţiile iscate de invidie, se lasă un gol glacial între noi. Omul oboseşte, sau nu oboseşte, să se lupte cu tine în inima lui. Te vede…şi îl enervezi. De ce să îl enervez dacă mă vede? Pe mine nu mă enervează. Însă el are nevoie de aer. Şi eu am nevoie de aer. Însă eu mă rog pentru el ca să aibă aer bun. Presiunea prea mare asupra inimii poate cauza moartea. Însă eu nu le doresc in-amicilor mei moartea, ci mântuirea. E un mod de a te răzbuna creştineşte rugându-te pentru cei ce încearcă din răsputeri să te sape, să te toarne, să te mitralieze…

-Bă, nu am înţeles nimic din ce scrie ăsta aici.

-Nici eu…Cred că altădată nu mai vin. Sunt numai aberaţii aici. Vorbeşte despre enervare, despre draci, despre poveşti de adormit copiii…şi spune că face teologie!…Aş… Ce-are asta cu… teologia?

E plauzibil să nu fii înţeles. Sintagmele ascund ceea ce revelează. Cel mai enervant e să te crezi deştept şi să îţi dai seama că eşti prost, că te-a crezut prost. O astfel de enervare trece mai greu pentru că e tot o enervare invidioasă.

Există un cuvânt care se numeşte…↔: sarcasm. Sarcasmul ăsta are rolul de a bate şaua ca să priceapă iapa. Deşi nu e bine să fii cât de deştept poţi să fii, sarcasmul ăsta e un bisturiu cu care trebuie să tratezi, din când în când, atât nesimţirea ta cât şi nesimţirea nesimţiţilor tăi. E un exerciţiu de oboseală. Admiraţia vine când ai ce admira. Dacă nu ai ce admira…caşti.

Şi dacă caşti,

şi tot se mişcă plopii,

e să te uiţi de tot,

mizând pe…şotii.

Finalul neaşteptat e ca viaţa: mereu cu un pas mai înainte de atenţia ta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *