Zi: 16 iulie 2007

Astăzi am învăţat o lecţie de viaţă impresionantă. O tânără domnişoară mi-a vorbit despre relaţia cu prietenul ei într-un mod eminamente copleşitor. Respectul şi dragostea pentru el se îmbina cu dezamăgirea faţă de puţinătatea dialogului fluent între ei. O durea faptul că nu e lăsată să se apropie de el şi mai mult, şi, în definitiv, să se căsătorească cu el. Prietenul dânsei este un om religios, un om cu o conştiinţă adâncă de sine şi în acelaşi timp interiorizat.

De ce un om religios, un creştin ortodox care îşi regăseşte normalitatea, liniştea, devine mult prea atent, chiar necruţător cu cei care îl iubesc? Ce îl determină să fie radical fără să vrea? În primul rând atenţia la sine, la păcatele tale, te face să te scufunzi în tine, în aşa fel încât nu mai vrei să îţi rupi liniştea, singurătatea, de frica dezamăgirii, atentării la intimitatea ta. Un om care se pocăieşte şi şi-a găsit o linişte a lui e ca o apă de fântână adâncă, în care te priveşti şi în care, dacă arunci o piatră, valurile pietrei sunt considerate un adevărat taifun.

Liniştirea este pacea lui Dumnezeu care ne inundă. E prea scumpă, adevărat, pentru cei care o dobândesc şi se tem să nu o piardă. Paradoxal, am întâlnit oameni foarte duhovniceşti, care se tem să comunice tocmai din acest motiv. Consideră, şi chiar aşa şi e pentru unii, că vorbirea cu alţii îi deranjează, îi scoate fundamental din ei înşişi. Însă, dacă în fiinţa unora mulţimea naşte valuri, în fiinţa altor oameni retraşi, se observă o neasumare a celuilalt, o lipsă de înţelegere a importanţei relaţiei cu oamenii.

Există oameni duhovniceşti care nu au trăit mari bucurii din partea oamenilor sau nu au întâlnit alţi oameni duhovniceşti exasperanţi prin iubirea şi înţelegerea lor, ci, cele mai mari bucurii le-au avut din partea lui Dumnezeu. Cu Dumnezeu se vorbeşte în adâncul inimii, într-o tăcere abisală. Cu El se vorbeşte mergând, stând, dormind, trezindu-te din somn, chiar dacă ai părul pieptănat sau nu, chiar dacă eşti spălat sau nu eşti spălat pe faţă.

Cu oamenii trebuie să fii extrem de atent. Iar dacă astfel de oameni duhovniceşti nu au trăit mari bucurii cu oamenii, vor învăţa pe alţii să fie mult prea atenţi cu cei din jurul lor. E observabil faptul, că există duhovnici ai largheţii şi duhovnici ai rigorii, unii asprii şi alţii joviali, temperamente vulcanice, temperamente acrivice, temperamente duhovniceşti extrem de blânde, de simpatetice. În viaţa mea am avut de-a face cu toate extremele şi am învăţat de la fiecare să fiu câte puţin. Nu am învăţat eu prea mult de la fiecare, însă, cu ceva, am înţeles în mod fundamental, nu pot fi de acord: cu duhovnicii insensibili şi fără inimă de mamă.

În adâncul fiinţei mele nu pot să înţeleg pe cei care sunt iertaţi zilnic de Dumnezeu, care sunt ajutaţi zilnic să iasă din căderile şi neputinţele lor dar se comportă cu alţii fără dor, fără lacrimi, fără atenţie, fără discernământ, fără să te pui în locul omului. Pentru că adevărata creştere în dreptatea lui Dumnezeu şi în sfinţenie, în subtilitate interioară, se vede în gradul de dragoste şi de înţelegere cu care amprentezi relaţiile tale cu oamenii. Oamenii vin la tine ca la un Părinte, ca la o altă inimă şi conştiinţă a lor. Iar dacă tu eşti mânia lui Dumnezeu pe pământ, ce semnificaţie mai are calitatea ta intrinsecă de…Părinte?

Însă am înţeles că Părintele trebuie să fie deopotrivă mamă şi tată pentru ucenicii săi, frate şi prieten, un om iubit şi respectat de ei, fără ca vreunul să resimtă, în mod agresiv, sentimentele sale. Toate acestea au nevoie de o delicateţe debordantă, de o sensibilitate care să te uluiască de-a dreptul, să te cutremure. Şi, paradoxal, acest lucru nu e greu să îl faci. E greu să fii nesimţit cu oamenii, să fii barbar…Să fii bun cu oamenii e adevărata căldură [că tot stăm noi sub impresia lui 40° C] a normalităţii umane.

Dragostea reală are atâta certitudine încât poate descifra ispitele din jurul ei ca pe lucruri nesemnificative. Ca să iubeşti un om în aşa fel încât nimeni şi nimic să nu te poată schimba din iubirea ta şi iubirea ta pentru el să fie bazată pe normalităţi şi nu pe excentricitate, înseamnă că iubirea dintre cei doi a creat lucruri mai presus de istorie. Dragostea e o certitudine mai presus de istorie pentru că este iradierea lui Dumnezeu care este, în mod capital, Iubire. Tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire, pentru că este o desăvârşită şi din veci şi pentru toţi vecii iubire între cele trei persoane ale Treimi, iubirea dintre oameni e o stabilitate enormă, dacă e o stabilitate întru adevăr.

Acolo unde există adevăr, teamă pentru celălalt, grijă pentru el, dor pentru el, nesuportarea de a fi fără el, pentru că în el şi nu în altceva este împlinirea ta, atunci aceea este şi se numeşte dragoste. Dragostea ţine de cel mai profund adânc al nostru pentru că este fundamentul fiinţei noastre. Fiinţa umană se fundamentează pe viaţă, pe adevăr, pe dragoste şi pe dor, pentru că acestea sunt fundamentele pe care Dumnezeu le-a dat omului ca să fie viu.

Dacă ai viaţă şi odată cu ea viaţa Duhului în tine, dacă ai adevărul lui Dumnezeu, al Ortodoxiei în viaţa ta, dacă ai dragoste de Dumnezeu şi de oameni fără saţiu, dacă ţi-e dor să se împlinească voia lui Dumnezeu cu noi şi ţi-e dor de orice frumuseţe, lucru bun şi adevărat pentru toţi, atunci, iubitul meu frate şi iubita mea soră: sunteţi oameni vii. Viaţa reală a omului se cântăreşte în certitudini. Câte certitudini ale lui Dumnezu ai în tine, pe atât ai şi viaţă. Pentru că virtuţile sunt harurile din veci ale lui Dumnezeu pe care le varsă în fiinţa noastră.

Ca să fii la modă, ca să fii zemzec te apuci de rock, de gayfeast, de party-uri porno, de livrări de droguri, de săptămâni ale modei, de mărirea penisului şi a sânilor, de curse cu raliuri, de nudism…Ca să fii om recent trebuie să fii subuman şi asta e uşor: te comporţi ca un sub-animal şi nu ca un om raţional. Însă, ca să fii om dumnezeiesc, să ai în tine din cele ale veşniciei, adică dragoste, bunătate, curăţie, simplitate, evlavie, credinţă, cuminţenie, smerenie…trebuie să te lupţi cu tine şi cu toată lumea fiind paşnic.

Să fii subuman e la îndemâna oricui. Să întreci pe cele ale trupului, ale modei, ale diavolului, să fii înger în trup, cum cântăm la Cuvioşii Părinţi, atunci efortul este imens, este indescriptibil. Însă, ca să faci pasul spre indescriptibil trebuie să te apropii de oameni, fie că te iubesc, fie că te detestă, şi să îi înţelegi pe ei înţelegându-te pe tine. Trebuie să îţi câştigi certitudini.

Îi mulţumesc domnişoarei care a conversat cu mine pentru că mi-a mărturisit certitudini. Adică nu fraze ambigue, ci certitudini. Certitudinile sale m-au umplut de o veselie imensă. Însă, poate, că îmi este interzisă veselia, ca să nu par prea fericit. Însă sunt foarte fericit pentru fericirea ei.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.