Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 18 iulie 2007 Page 1 of 2

Copiii noştri sunt viitorul nostru

Two very healthy children enjoying life in Tanzania.

http://www.dorsetforyou.com/media/images/6/b/Youngchildreninplayground_1.jpg

The image “http://www.unitar.org/wcc/peacekeeper_and_children_timor-203225sm.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

The image “http://www.geocities.com/kittnaz/children.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

The image “http://www.icrw.org/images/images/Ethiopia%20Trip/2group-children.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

The image “http://stavropoleos.starnets.ro/poze/charles.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

The image “http://www.asrocatolic.ro/imagini/ceangai3.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

The image “http://i10.photobucket.com/albums/a146/ireneme/RIMG0152.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

The image “http://www.gardianul.ro/pics/size2/94900_pic.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Pr. Dorin.

Despre cunoaşterea oamenilor

Mereu am crezut şi încă mai cred că orice om, oricât de rău ar părea trebuie să aibă şi ceva bun în el. Putem învăţa din orice, nu e nevoie ca cineva să greşească ca să ne dăm seama ca nu era bine ce făcea.

Pasajul de deasupra reprezintă un citat dintr-o scrisoare pe care am primit-o astăzi. Conlocutorul meu îmi vorbea cu profunzime despre cunoaşterea oamenilor, despre cum îi simţi pe cei buni şi despre cum îi desparţi de şarlatani sau de oamenii care te rănesc. La o privire în abstract a problemei, credem că e un lucru uşor să îi despărţim pe prietenii reali de neprietenii reali din viaţa noastră. Însă, în fapt, e foarte greu să facem această distincţie. Îi confundăm adesea pe oamenii esenţiali cu cei colaterali şi ne punem speranţe în cei care tocmai vor să ne întindă curse.

Nu e deloc uşor. Am pus această problemă a înţelegerii oamenilor în discuţie, în faţa unor oameni maturi, foarte în vârstă şi răspunsul pe care l-am primit a fost acela, că sunt prea rari, foarte rari prietenii cu conştiinţă, prietenii care rezistă în timp. Prietenia nu se viciază pentru că iubirea şi respectul se perimează, ci, dimpotrivă, pentru că iubirea şi respectul reciproc se transformă ori într-o concurenţă neloaială ori într-o maladivă depreciere reciprocă pe motive puerile.

Prietenia corectă nu are nimic de-a face cu concurenţa şi nici cu scoaterea reciprocă în evidenţă a defectelor personale. Rolul prieteniei este acela de a cimenta diversitatea care are puncte comune. În cadrul prieteniei oamenii cresc, se dezvoltă în ritmul lor dar ajutaţi de suportul pe care li-l oferă celălalt, ceilalţi. Din propria mea experienţă, am conştientizat faptul că prietenia este statornicia interioară de care ai nevoie.

Multe din prieteniile noastre vor imposibilul în trei minute. Vrem să fim înţeleşi prea rapid şi de către toţi, vrem stima tuturor, vrem o impetuoasă alergare după împlinire. Învăţaţi cu ideologia că totul se perimează, atunci când prietenia ne cere o regândire a noastră renunţăm pur şi simplu la ea. Ne e mai uşor să suferim decât să iubim. Iubirea, prietenia ni se par prea solicitante în ciuda devastantului exces de singurătate cu care le înlocuim. Această poziţie antropocentrică, ipsoidală, care se gândeşte numai la binele vulgar atentează cel mai grav la realitatea relaţiilor.

Relaţia are nevoie de aerul pe care ni-l oferim reciproc, de nuanţa profundă a încrederii reciproce, de acea lipsă de grijă pentru faptul de a nu fi trădaţi. Relaţia are nevoie de încredere reciprocă, de calm, de largheţe sufletească, de curtoazie care nu se cere ci se primeşte. Fiecare avem ispite. Fiecare avem diverse tentaţii în inimă însămânţate din partea diavolului. Însă una e tentaţia şi alta e conştiinţa prieteniei, a pudorii şi a largheţei de inimă pe care trebuie să o dai prietenului tău.

Cu siguranţă că o să recunoaşteţi adevărul celor pe care le spun acum. În repertoriul glumelor deşănţate, un repertoriu foarte clasic, foarte bine gustat de omul necamdus la Biserică, se râde de preotul care ar avea relaţii dubioase cu femeile pe care le spovedeşte sau se presupune că fiecare preot se culcă cu cele pe care le spovedeşte. Un preot care discută cu o femeie credincioasă în Biserică sau în afara Bisericii e tratat cu un zâmbet în colţul gurii şi oamenii se gândesc la imaginea suavă în care orice preot e de fapt un impostor care se culcă cu toate femeile care vin la Biserică sau de aceea vin femeile la Biserică pentru că sunt nişte femeie desfrânate.

Când eu vorbesc acum de relaţii de prietenie, de dragoste între oameni, de relaţii de cuviinţă, de relaţii duhovniceşti, vin astfel de oameni, care îşi zâmbesc în barbă când mă văd şi citesc aceste lucruri şi îşi spun: Băi, preotul ăsta ne îndeamnă la sex! Am înţeles de prea tânăr durerosul fapt, că cele mai sfinte lucruri sunt înţelese şi taxate cel mai prost. Şi că, cel mai mare rău în societatea noastră e să vorbeşti pe un ton şi despre un subiect impropriu cu cel pe care îl ai în faţă. Tu îl gândeşti la dimensiuni grandios de frumoase, pe când el îl trage în cel mai adânc infern posibil. De aceea riscul de a fi înţeles dezastruos în scrisul meu pe blog este enorm.

Relaţiile se murdăresc când incluzi peste gândurile bune ale prieteniei şi ale dragostei gânduri venite din Iad, aceste gânduri grosolane, când nu mai vrem să distingem sentimentele şi reacţiile noastre.

În scurta mea viaţă profesorală am trăit, printre altele, o situaţie de un penibil ieşit din comun. După o lecţie despre iubirea de Dumnezeu şi de oameni la clasa a 6-a, a venit o mamă la mine şi mi-a spus că eu corup copiii cu ideile pe care le predau. Reacţia ei m-a năucit. Am întrebat-o cum de a ajuns la o asemenea concluzie. Şi atunci, ea mi-a arătat caietul copilei sale şi mi-a citit porunca iubirii, pe care le-o predasem: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Şi după ce mi-a citit, a ţipat la mine, zicându-mi: „Astfel de lucru predai dumneata aici?!” Avea vreun rost să îi mai spun că aceste cuvinte pe care ea mi le citise sunt ale Scripturii? Sau, mai era nevoie să îi spun, că eu nu m-am gândit la lucrurile pe care, dumneaei, o femeie la 40-50 de ani, poate că le gândea?

Ceva conex cu neînţelegerea pe care această femeie o avea faţă de mine şi faţă de ceea ce predam eu am o altă întâmplare, tot la fel de sprâncenată, trăită în nordul Moldovei. Un coleg al meu se preoţise şi am fost în vizită, la invitaţia sa bineînţeles, pentru ca să văd unde e… şi să ne bucurăm. Socrii săi avuseseră o experienţă de viaţă nu prea curată, în aşa fel încât, pentru că unul dintre ei avusese o relaţie amoroasă cu un prieten de familie, era cu ochii în patru, suspecta pe orice prieten care vine în casa colegului meu, a preotului, care o luase pe fata lor. De unde să ştiu eu de acest lucru? M-am comportat frumos, bucuros, corect, pentru că îmi erau foarte dragi amândoi şi nici nu îmi trecea prin cap că pot fi socotit atentator la adresa soţiei colegului meu.

La un moment dat am resimţit cu durere răceala tuturor faţă de mine, spre finalul celor 2-3 zile cât am stat la ei, dar am crezut că este altceva la mijloc şi în niciun caz o asemenea presupunere. Am plecat fără să ştiu ce motiv avuseseră să mă invite şi, de ce, atunci când venisem şi mă comportasem bucuros şi curtenitor faţă de ei, m-au tratat cu atâta satanică indiferenţă. La ceva timp au venit cei doi proaspăt căsătoriţi în Bucureşti şi au dormit la noi. Şi atunci mi-au povestit motivul pentru care am fost tratat cu o răceală incredibilă, deşi eram un musafir care nu îşi ieşise din invitaţie. Au mers până acolo, încât li s-a cerut să nu mai vorbească cu mine, pentru ca soţia colegului meu să nu se îndrăgostească de mine şi de verva mea, şi, în definitiv, să nu îmi mai vorbească. Ei au venit la Bucureşti să îi iert că nu mai pot să vorbească cu mine.

La o asemenea stupizenie nu am putut să le spun celor doi, decât să îşi urmeze viaţa, fără să se uite înapoi. Şi şi-au urmat-o în aşa fel, încât de vreo 7 ani, dacă nu mai mult, nu mai ştiu nimic despre ei, despre doi oameni foarte apropiaţi mie. O relaţie se poate termina, paradoxal, şi aşa.

Astfel că iubirea duhovnicească poate fi înţeleasă monstruos de rău. Prietenia poate fi bănuită de apucături perverse şi de gesturi dubioase. Sfinţenia poate fi bănuită de cele mai josnice lucruri iar răutatea şi perversitatea elogiate pentru că au trecere la marele public. Postura de duhovnic şi slujba Sfintei Mărturisiri poate fi interpretată ca moment a celor mai mari şi mai josnice perversităţi, tocmai când femeie sau bărbat, copil sau bătrân se curăţesc pe ei înşişi de tot răul.

Relaţia de care vorbesc eu aici nu are nimic de-a face cu prieteniile sexuale şi cu partyurile dezmăţate. Relaţia de care avem nevoie este prietenul care ne înţelege şi ne sprijină fără să se gândească la nimic violent şi pervers. Relaţiile care ne fac bine, care ne liniştesc sunt cele în care oamenii încearcă să crească în viaţa după Dumnezeu şi nu să decadă la cele mai josnice niveluri de existenţă. Prietenii care se dovedesc realii noştri susţinători sunt cei care au făcut ceva esenţial nu în primul rând pentru casa noastră şi nici măcar pentru viaţa noastră fizică, ci pentru viaţa noastră duhovnicească. Cei care s-au rugat pentru noi, cei care ne-au povăţuit, cei care ne-au format ca oameni ai credinţei şi înţeleg să fie mereu cu noi, dincolo de orice gând şi situaţie care ni se împotriveşte, ne sunt realii prieteni.

Probabil, tocmai de aceea sunt şi puţini, pentru că realii prieteni sunt oamenii care nu vorbesc şi nu au o relaţie cu tine pentru că dă bine în faţa altora, ci pentru că văd că avem nevoie unul de altul şi că ne înţelegem, că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Relaţia nu e discurs, nu e un şir lung de vorbe, ci e o prezenţă care îţi dă să trăieşti pentru că nu poţi trăi fără dragoste şi adevăr, fără comunicare şi realism. Oamenii care au încercat să se ascundă în ei, să îşi obtureze revărsarea inimii, a binelui din inima lor au sfârşit ori la ospiciu, ori prin sinucidere, ori într-o viaţă mizeră: singură şi orgolioasă, pustie.

De aceea, conlocutorul meu avea dreptate: putem învăţa de la toţi câte ceva, însă, cel mai bine şi mai fundamental învăţăm de la cel care ni se dăruie fără preget pentru ca el să fie viu şi noi să fim vii. Ne ajută în mod fundamental omul, omul care se opreşte şi ne devine prieten, care ne devine propria inimă; omul care vede în nevoia de iubire nevoia de a fi om. Fără astfel de generozitate neînţeleasă şi greu de iubit nu poţi să ştii nimic măreţ din ce e viaţa, omul, iubirea şi mereu te gândeşti la viaţă ca la un film porno sau la viaţă ca o luptă cu mafia de Los Angeles.

Însă nu toţi trăim o viaţă psihotică! Dacă vreţi să mă credeţi, nu tot preotul şi credinciosul român e un şarlatan, un impostor, un fariseu. Cu toată decăderea noastră, am întâlnit bărbaţi şi femei credincioşi, preoţi şi ierarhi, stareţi şi monahi, copii şi bătrâni de o uluitoare fineţe sufletească şi cu amintirea şi rugăciunea pentru ei mă alin, îmi alin suferinţele pe care mass-media sau zvonistica diversă mi le aduc, despre cutare care face şi despre cutare care drege.

Dacă nu ştim să ne dispensăm de tot acest balast al neîncrederii în oameni nu vom mai avea nicio relaţie sănătoasă. Ne vom teme de noi, de copiii noştri, de părinţii noştri, de rudele noastre, de prieteni şi de tot omul, lucru nimic mai dăunător decât acesta. Cunoaşterea oamenilor nu înseamnă nu mai avem încredere în nimeni, ci să vedem şi bunele şi relele din fiecare, dar să alegem ceea ce zideşte, ceea ce ne zideşte.

Concluziile frivole, cum că viaţa e urâtă, că toţi sunt nişte hoţi, că toată lumea ia şpagă, minte şi fură ca în codru etc. sunt concluzii deloc benefice pentru un psihic normal. Dacă ne gândim toată ziua că o să cadă blocul pe noi sau că o să murim asfixiaţi, nu ştiu cum am mai numi o astfel de viaţă: viaţă normală. Adevărata cunoaştere a oamenilor trebuie să ne facă oameni pozitivi, adânci, curaţi la inimă. Pentru că adevărata cunoaştere a oamenilor nu e una luciferică, ci una ca un har al lui Dumnezeu.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Lucian Blaga, „Paşii Profetului”[1921]

Aici, în format word, 15p.

Pr. Dorin.

Alexandra Sarcinschi, „Globalizarea insecurităţii. Factori şi modalităţi de contracarare”

O carte în format pdf special, 43 p. O găsiţi aici.

Pagina de titlu:

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”

Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate
Alexandra SARCINSCHI
GLOBALIZAREA INSECURITĂŢII.
FACTORI ŞI MODALITĂŢI
DE CONTRACARARE

Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”

Bucureşti, 2006

……………………………….

Pr. Dorin.

Rev. „Călăuza ortodoxă”, nr. 216, noiembrie 2006( Episcopia Dunării de Jos)

Aici în format pdf.

Pr. Dorin.

Lucian Blaga: între lumină şi întunericul Iadului

II

În cele ce urmează, vom continua articolul precedent, pe care îl aflaţi aici.

Diferenţa esenţială, schimbarea majoră de viziune care se produce, începând cu acest volum, „În marea trecere”, constă în faptul că lumea sucombă dintr-o dată pentru Blaga. Dacă primele două volume erau o apologie a lumii – în sensul în care înţelegem noi lumea, în Ortodoxie şi în care apare în „Divanul” lui Dimitrie Cantemir – şi a patimilor trupeşti idolatrizate, începând cu volumul al treilea, nu mai avem de-a face cu nici un fel de lume, ci cu un peisaj prin excelenţă interior şi întunecat, cu proiecţii aparent realiste asupra unui spaţiu care este, în mod esenţial, infernal, subteran.

Coborârea în propria conştiinţă (conştientizare) a iadului în care stă, ca în infern, aceasta se întâmplă acum. Nu trebuie să ne înşele sau să ne tulbure popularea lui cu îngeri negri (putrezicioşi), pentru că ei sunt proiecţii simbolice şi ilustrări ale condiţiei umane decăzute, ca şi cum Blaga şi-ar fi fotografiat subconştientul sau revolta conştiinţei.

Se întâmplă adeseori ca poeţii să-şi fotografieze revolta conştiinţei şi această fotografie să ne dezvăluie o tulburătoare criză interioară, nişte tablouri ireale şi cutremurătoare despre trăirea personală a infernului, despre zbaterea în focul gheenei (mai înainte de gheenă).

Acest fel de pulsiune lirică am trăit-o şi am practicat-o şi eu când scriam poezii. Până la un punct, ea poate să ţină locul pocăinţei creştine, coborârii în infernul patimilor proprii prin smerenie, iar dacă poetul sau artistul este sincer cu sine însuşi, va recunoaşte, că acest infern pe care îl exteriorizează artistic îi aparţine dimensiunii sale interioare şi îl caracterizează şi va apuca drumul pocăinţei adevărate şi al vieţii duhovniceşti.

De multe ori însă, din nefericire, poeţii rămân mai departe să se lupte cu dorul sufletului pentru pocăinţă şi pentru adăparea sa cu adevărul dumnezeiesc, o luptă surdă dusă din mândrie împotriva propriei fericiri şi mântuiri.

Despre unii ştim că au suferit mult şi s-au pocăit, ca despre Eminescu, spre exemplu (cel puţin aşa susţinea Maica Benedicta – adică Zoe Dumitrescu-Buşulenga), despre alţii însă, nu ştim care a fost starea lor înainte de moarte.

În orice caz, dacă Nicolae Manolescu era de părere că Bacovia este singurul nostru poet care a coborât în infern, convingerea noastră este că lista unor astfel de poeţi este cu mult mai mare, mai ales în spaţiul nostru ortodox, şi că ea îl cuprinde, fără nici un echivoc, şi pe Blaga.

Poetul care se vroia făptură de lumină, în primul volum, întruparea luminii, uneori un fel de Lucifer cu ambiţii sadice, alteori încremenind într-o stare de tăcere (prin care poetul se retrăgea parcă de spaima îndrăznelii prea mari, se refugia într-o nemişcare mută), acest poet obosit de fluxul şi refluxul patimilor, se retrage pentru a picta expresia sufletului său răvăşit, îndurerat de multa degringoladă a sentimentelor.

Acum, el nu mai este în poezie o făptură de lumină, ci o extensie sufletească ca o plagă, a acelei laturi a sufletului său care îi arată un coşmar interior fără ieşire, un tablou al iadului din sine care îl biciuieşte cu imaginile unei prăbuşiri din cer în infern şi ale descompunerii interioare.

Ce altceva sunt imaginile şi viziunile subterane obsesive, ale îngerilor şi apelor putrezind, ale unei lumi pe care a părăsit-o Dumnezeu şi în care El nu vrea să Se mai arate, care moare murind şi se descompune văzând cu ochii, fără să se dizolve în neant?

Ele nu sunt decât o descriere sumbră a presimţirii Iadului veşnic, o transformare în coşmar a acelor văpăi şi flăcări ale Iadului pe care anterior le crezuse frumoase şi luminoase – într-un mod foarte asemănător cu versurile din muzica Rock de astăzi – în poemul „Lumina raiului” din primul volum.

Posibilitatea damnării veşnice, resimţirea ei conştientă, îl face să vizualizeze o asemenea stare.

Volumele „În marea trecere” şi „Lauda somnului” sunt, prin chiar titlurile lor, o aluzie directă la moarte, la obsesia morţii care îl măcina, după ce, în volumul anterior, mărturisise la un moment dat că „o neînţeleasă teamă / de moarte mă pătrunde” („Flori de mac”).

În chiar prima poezie din volumul „În marea trecere”, Blaga ne avertizează asupra faptului că, cuvintele sale sunt o tăcere-nafară, că ele nu mai exprimă decât un sine mut de durere, înfricoşat, tabloul unui spaţiu interior claustrat şi terorizat, ca şi cel al lui Bacovia, dacă nu mai mult. Cuvintele, ne spune Blaga, „sunt lacrimile celor care ar fi voit / aşa de mult să plângă şi n-au putut”, iar ipostaza poetului este a celui care trăieşte şi umblă printre oameni „mut” şi „cu ochii închişi” („Către cititori”), privind numai spre înăuntru.

Nemaiavând lacrimi de pocăinţă, cuvintele, ele devin lacrimi, dar „amare”. Ele sunt o constatare şi o consternare în faţa unei stări sufleteşti care este o rană vie: „Între răsăritul de soare şi-apusul de soare / sunt numai tină şi rană” („Psalm”).

Acum apare în poezia sa nevoia de a fi trăit extazul duhovnicesc, nevoia de revelaţie dumnezeiască. Se simte gol şi fără sens: „Iată, stelele intră în lume / deodată cu întrebătoarele mele tristeţi. /Iată, e noapte fără ferestre-n afară” („Psalm”). Sufletul său este o noapte fără fereste-n afară, fără ferestre către Lumina dumnezeiască, pe care doreşte să o vadă fără însă a împlini şi cuvintele Luminii, deşi le cunoştea, căci era fiu de preot şi urmase Seminarul Teologic mai înainte de a face Facultatea de Filozofie la Viena. De lipsa Luminii dumnezeieşti în viaţa sa Îl acuză tot pe Dumnezeu, ca şi Arghezi.

Însă, aşa cum am afirmat deja, în aceste volume, peisajul blagian nu mai este un peisaj sublunar (deci, încă terestru), ca la început, ci unul subteran (care corespunde Iadului din Vechiul şi Noul Testament) , în care cer nu mai există, ci numai „glia neagră a tăriilor” („Noi, cântăreţii leproşi”) pe care stau „cei şapte sori negri / care aduc întunericul” („Linişte între lucruri bătrâne”). E linişte mormântală, căci „nicio larmă nu fac stelele-n cer” („Linişte între lucruri bătrâne”) şi se poate auzi „ciuta călcând prin moarte” („În marea trecere”). Undeva departe „cerul e zăvorât”, iar poetul stă aici sub lacătele acestui iad în care stăpâneşte „amiaza nopţii” şi unde „singurătatea ne omoară” („Noi, cântăreţii leproşi”).

Acei sori negri nu mai răsar şi nu mai apun nicăieri, ci sunt o constantă (fictivă) a peisajului acesta al morţii, al subteranelor – cu un termen dostoievskian – lui Blaga.

Poetul se mişcă neîncetat între două extreme: el trece de la luciferism direct la pogorârea în infernul sufletesc, cu viteza cu care noi vorbim în viaţa duhovnicească de trecerea de la mândrie la deznădejde. Iar această patinare alertă de la o trăire la alta îi era caracteristică, pentru că o sesizăm încă din volumul de debut şi o urmărim şi în al doilea. O serie de poeme („Gorunul”, „Linişte”, „Stalactită”, „Frumoase mâini”, „Dar munţii – unde-s?”, „Mi-aştept amurgul”, „Gândurile unui mort”) anunţau acolo, prin coborârea în presentimentul morţii, starea aceasta pe care o întâlnim aici în mod plenar şi care caracterizează fundamental poezia lui Blaga. În „Gândurile unui mort” (în volumul II de poezii), pentru prima dată el s-a aşezat în postura celui mort, a privit lumea din perspectiva celui care nu mai are simţuri pentru lumea reală.

Această perspectivă va fi reluată până la secătuire în poemele care alcătuiesc aceste volume (III şi IV) înfiorate de spaima morţii şi a Iadului.

Obsesia peisajului mormântal, a lumii subterane, cu sori negri şi izvoare astupate, cu fântânile putrezite şi cu luminile stinse, devine un sentiment general, în care „Azi tac aici, şi golul mormântului / îmi sună în urechi ca o talangă de lut. / Aştept în prag răcoarea sfârşitului”, răcoare care nu este decât ieşirea din acest iad, sfârşitul chinului, învierea.

Lumea pe care odinioară o chemase („Strigăt în pustie”) ca să îl salveze de mustrarea conştiinţei, de propovăduirea Proorocului pe care îl auzea strigând în pustia conştiinţei sale, lumea aceasta ajunge acum o umbră care nu îi mai pune inima în stare de exaltare, dar care, mai ales, nu poate să îi învie inima: „Umbra lumii îmi trece peste inimă” („Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag”). Şi umbra aceasta trece peste inimă cu greutatea părerilor de rău.

Dimensiunile acestui peisaj interior sunt date de îndoială, frică, deznădejde, de frisoanele infernului. Un peisaj în care sunt „ape verzi”, „linişti grele şi părăsite de om”, în care orice mişcare e o povară dureroasă, căci „paşii mei” sunt „nişte roade putrede” iar mişcarea mâinilor este „o îndoială mai mult” şi toate lucrurile au un sens descendent, spre „taina joasă a ţărânii” („Heraclit lângă lac”).

Se deschid „porţile pământului” şi ar vrea să vadă „aurore subpământeşti” („Bunătate toamna”), adică lumina învierii, dar simbolul roadelor putrede ale toamnei ne relevă realitatea nerodirii virtuţilor sufleteşti, de care suferea poetul. Însă ştie că „bunătatea e moarte”, pentru că moartea pune capăt tuturor răutăţilor.

Toate se mută sub pământ: „Călugării şi-au închis rugăciunile / în pivniţele pământului. Toate-au încetat /murind sub zăvor.” („Din cer a venit un cântec de lebădă”). Din nou, se vede şi în acest poem, că „cer” nu mai există, nu se vede în această dimensiune spirituală în care trăieşte poetul, iar „pivniţele pământului” sunt o trimitere evidentă la realitatea Iadului, care în Ortodoxie este exprimată adesea prin „închisorile Iadului”, „beznele” sau „prăpăstiile Iadului”. Cerul acestui iad interior este şi el subteran, ca toate celelalte lucruri, este „glia neagră a tăriilor” („Noi, cântăreţii leproşi”).

Sentimentul vinovăţiei este dureros şi apăsător, precum şi prezenţa morbului demonic în fiinţa umană: „Cineva a-nveninat fântânile omului. / Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mâinile / în apele lor. Şi-acum strig: / O, nu mai sunt vrednic / să trăiesc printre pomi şi printre pietre. / Lucruri mici, / lucruri mari, / lucruri sălbatice – omorâţi-mi inima!” („Din cer a venit un cântec de lebădă”).

Rănile sunt multe şi greu de vindecat: „Sângerăm din mâini, din cuget şi din ochi” („Din cer a venit un cântec de lebădă”), pentru că păcătuim cu fapta, cu gândirea şi cu intenţia cea rea. Şi iarăşi: „Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac” („Noi, cântăreţii leproşi”). Iar lacrimile poetului sunt „ape moarte”: „din gene ape moarte mi se preling” („Amintirile”).

Este interesant că Blaga îşi imaginează o pogorâre a Bisericii şi a preoţilor săi slujitori în acest Iad ca să se roage pentru cei damnaţi şi chiar pentru draci: „Călugării şi-au închis rugăciunile / în pivniţele pământului” („Din cer a venit un cântec de lebădă”) şi „Subt gliile verzi o biserică este / Şapte popi ţin şi azi / liturghie în ea pentru dracu” (Fiica pământului joacă”), deşi în ultima poezie este evident caracterul blasfemiator, în timp ce poetul mimează nebunia, pe fondul unor teorii poetice în vogă, care potenţau absurdul şi aleatoriul.

Conştiinţa apostaziei („Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?” – în poemul „Scrisoare”) merge mână în mână cu dureroasa – până la sfârtecarea interioară – conştiinţă a iadului duhovnicesc, lăuntric: „Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac. / Din când în când ne mai ridicăm ochii / spre zăvoaiele raiului, / apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe. / Pentru noi cerul e zăvorât, şi zăvorâte sunt şi cetăţile. / În zadar căprioarele beau apă din mâinile noastre, / În zadar câinii ni se închină, / suntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii.” („Noi, cântăreţii leproşi”).

„Metafora iadului – ca să vorbim în termeni literari, deşi nu e vorba de nicio metaforă, ci de o realitate interioară cruntă – este augmentată de imaginea potopului, în care poetul se vede pe sine trăind în pântece apelor, acoperit de ape, un Noe care n-a ieşit din vâltori şi un Iona care n-a ieşit afară din pântecele chitului. El se vede acoperit de ape, tot aşa precum în poemele citate anterior, se vedea închis în mormânt şi în iad: „Dăinuie veşnic potopul. / Niciodată nu voi ajunge / s-aduc jertfa subt semnul înalt / al curcubeului magic. // (…) În mare rămâne muntele Ararat, / de-a pururi fund de ape, / tot mai adânc, /tot mai pierdut / fund de ape. „ („Pe ape”). Altădată spune: „Numai eu stau aici fără folos, nemernic, /bun doar de-necat în ape.” („Fiul al faptei nu sunt”). Pământul apare ca damnat, ca osândit potopului şi în poemul „Semne”, în care nici animalele nu mai pot supravieţui în acest mediu pământesc sulfurat de păcat, unde „şi ţărâna înveninează”, fiindcă lutul a devenit striat de patimile păcătoase.

Există înviere din acest Iad?

În „Bunăvestire”, poetul aşteaptă naşterea Fiului Omului: „În curând rănile purtate prin văile noastre / s-or vindeca / închizându-se ca florile la întuneric. / În curând picioare albe / vor umbla peste ape.”

Ca şi cum Hristos nu S-ar fi născut încă, aşa vorbeşte Blaga. Însă verbele la viitor sunt un reflex duhovnicesc al constatării propriei necrozări, al contemplării sale din interiorul mormântului sufletesc şi al infernului duhovnicesc, al acestui spaţiu caracterizat simbolic prin porţi zăvorâte, izvoare astupate, sori negrii, glii negre ale cerului, fântâni otrăvite, ape verzi şi ţărâni veninoase, un mediu poluat de păcat, în care nici animalele sau păsările nu pot supravieţui („Semne”) şi care aşteaptă înecarea potopului.

Însă convingerea că va veni ziua Apocalipsei, când va avea loc învierea de obşte a tuturor oamenilor şi ieşirea trupurilor din morminte este una fermă şi ea este exprimată – paradoxal – prin verbul la trecut, de data aceasta, căci certitudinea se exprimă ca şi cum evenimentul ar fi avut deja loc: „S-ar zice că sicriele s-au desfăcut în adânc / şi din ele au zburat / nenumărate ciocârlii spre cer.” („Taina iniţiatului”).

De mai multe ori Blaga vorbeşte despre „lumea celor şapte zile”, adică de cele şapte veacuri ale lumii acesteia. Iar poeme ca „Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea” şi „Sufletul satului” anunţă întoarcerea către spiritualitatea rurală, prin care poetul a căutat o izbăvire în volumele „La cumpăna apelor” şi „La curţile dorului”.

Mai înainte de acelea însă, peregrinarea prin infern a continuat şi s-a acutizat în „Lauda somnului”.

„Lauda somnului” înseamnă lauda morţii. Moartea este în continuare percepută ca o stare care îşi pune pecetea peste toate lucrurile: „se liniştesc păsări, sânge, ţară” („Somn”).

Printr-o perspectivă inversă, acest univers unidimensionat de infernul lăuntric, apare ca „cerul de jos” („Fum căzut”).

Referinţele la Hristos se înmulţesc în acest volum.

Aici apar, pe lângă acelaşi univers subteran cu amprentă de iad (vezi poezia „Paradis în destrămare”, în care se sting „cele din urmă lumini”, păienjenii umplu „apa vie” şi îngerii putrezesc sub glie) alte două atitudini pe care le-am întâlnit răzleţ şi mai înainte: aşteptarea Învierii, a pogorârii la Iad a lui Hristos, alături de nefericirea şi suferinţa personală provocată de faptul că nu a avut parte să trăiască nici un extaz duhovnicesc, nicio vedere a Luminii dumnezeieşti. Cele două aspecte au o mare legătură între ele, pentru că în Ortodoxie vederea Luminii dumnezeieşti înseamnă ieşirea din Iadul veşnic, intrarea, încă de pe acum, în starea harică a Împărăţiei cereşti, trecerea graniţei dintr-o existenţă în umbra morţii într-o cu totul altă viaţă, a cărei dimensiune spirituală este plină de lumină harică şi de înţelegere a veşniciei.

„Iscodirea” învierii personale şi a învierii de obşte devine o amprentă a volumului. În această lume lăuntrică, cu luminile stinse, poetul aşteaptă să vadă „popi negri vestind sub pământuri soarele” („Echinocţiu”), pe Soarele-Hristos.

În „Peisaj transcendent”, „cocoşi apocaliptici tot strigă, / tot strigă din sate româneşti”, iar „clopote sau poate sicriile / cântă subt iarbă cu miile”, aşteptând ceasul învierii de obşte.

În „Noapte extatică”, fiind în acelaşi Iad cu zăvoarele trase şi fântânile închise, poetul aşteaptă însă o spălare cu lumină, a păcatelor: „Aşază-ţi în cruce / gândul şi mâinile. / Stele curgând / ne spală ţărânile.”

Deplângerea inexistenţei revelaţiei dumnezeieşti în viaţa sa o întâlnim în poemul „Tristeţe metafizică”. Această atitudine îi este comună şi lui Arghezi, alături de lamentaţia faţă de greutatea sfinţeniei, care ar fi prea dificil de purtat şi care apare şi ea în acest volum (în poezia „Drumul Sfântului”).

Deşi crede că Dumnezeu S-a făcut Om pentru noi, Blaga are momente când nu vrea să accepte că Întruparea Domnului nu e de ajuns pentru mântuire, dacă omul nu face şi el nici un efort pentru dezpătimire şi curăţire interioară: „mi-am ridicat în vânturi rănile / şi-am aşteptat: oh, nicio minune nu se-mplineşte. / Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte! / Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre / s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul. / Cu picioare ca ale noastre / Iisus a umblat peste ape.” („Tristeţe metafizică”).

Şi deşi cunoştea foarte bine dogmele ortodoxe, Blaga lasă de multe ori să răzbată în poemele sale ecouri ample ale războiului său împotriva adevărului scriptural şi patristic, care iau adesea forma unor blasfemii pe care am renunţat să le mai aduc în prim-plan. Ele se recunosc uşor în actul lecturii însuşi, însă ne fac să credem că Nichifor Crainic avea mare dreptate când spunea că Blaga a trecut prin teologie ca mantaua impermeabilă prin ploaie.

Frumoasă este însă afirmaţia din ultimul poem, „Încheiere”, al acestui volum: „Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte”, căci, cu adevărat, o carte poate fi exorcizarea unor patimi şi obsesii şi ea se poate transforma, pe plan personal, în victoria unei patimi conştientizate. Însă există pericolul ca această patimă, odată exprimată în carte, să îmbolnăvească pe alţii, care nu sunt conştienţi de virusul ei, de molima duhovnicească ce zace în ea.

Acest poem final este frumos şi prin faptul că este o cerere a rugăciunilor celor care citesc cartea, pentru cel care a scris-o, un epilog în stil modern, dar în duhul cărţilor noastre vechi: „Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt? / De la basmul sângelui spus [„basmul” pe care îl spune omul trupesc, omul de carne şi sânge – n.n.] / întoarce-ţi sufletul către perete / şi lacrima către apus.”

Drd. Gianina Picioruş

Toolbarul platformei „Teologie pentru azi” devine şi mai personalizat

Aşa arăta ieri toolbarul nostru:

Instructiuni de instalare Firefox

Include soft pentru dezinstalare

Sistemul necesar
Microsoft Windows 2000/XP

Alte versiuni: Internet Explorer 5.0+

… şi avea următoarele funcţii intrinseci:

The Best of Our Site
Get our freshest content delivered directly to your browser, no matter where you are on the Web
Hand-picked Links
Check out all of our favorite places on the Web, and share your top links with us
Google-Powered Search Box
Search the Web, our site, and other useful engines, no matter where you are on the Web
RSS Reader
Tap into our fave RSS feeds and stay on top of the hottest headlines

Aşa arată astăzi, când s-a îmbogăţit cu următoarele gadgeturi:

Stay connected to us – and get so much more – with the Teologie pentru azi Community Toolbar!

Gadgets

Download the latest version

↑↑↑

Aici e noua versiune

YouTube Top Feeds

YouTube Top Feeds – be the first to know about new cool videos, browse the latest feeds from YouTube right on your toolbar!

More info…Add

iTunes Music

Access iTunes Music Store from your toolbar. Get the latest RSS feeds from iTunes Store.

More info…Add

Yahoo! Music Top 10

Yahoo! Music Top 10 – Get unlimited access to more than 1,000,000 songs from more than 60,000 albums.

More info…Add

Translation service

Single-click online translation service. Enjoy the world’s leading dictionary and thesaurus by Babylon and Wikipedia on your toolbar!

More info…Add

Rhapsody Top Feeds!

Rhapsody Top Feeds! Get the top songs and album feeds from the world’s #1 rated digital music service.

More info…Add

LabPixies TV

LabPixies TV, Watch your favorite TV stations right on your Toolbar!

More info…Add

Flickr Slides

Flickr Slides. Add color and fun to your toolbar. See the daily Flickr collection of awesome images in a convenient slide show gadget.

More info…Add

Memory Game

Memory Game, test your memory with this fun and simple game.

More info…Add

Mini Clock

Mini-Clock, the coolest clock for your toolbar, now mini-sized!

More info…Add

Calculator

LabPixies Calculator – The coolest calculator for your toolbar. This simple and useful calculator lets you perform most basic operations.

More info…Add

Your IP Address

This simple gadget displays your current IP address and country flag

More info…Add

ToDo Gadget

ToDo Gadget, easily manage and track your daily to-do list.

More info…Add

Calorie calculator

Calorie calculator, a simple way to monitor you daily calorie intake, easily manage your diet and meals.

More info…Add

Pr. Dorin.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno