Despre cunoaşterea oamenilor

Mereu am crezut şi încă mai cred că orice om, oricât de rău ar părea trebuie să aibă şi ceva bun în el. Putem învăţa din orice, nu e nevoie ca cineva să greşească ca să ne dăm seama ca nu era bine ce făcea.

Pasajul de deasupra reprezintă un citat dintr-o scrisoare pe care am primit-o astăzi. Conlocutorul meu îmi vorbea cu profunzime despre cunoaşterea oamenilor, despre cum îi simţi pe cei buni şi despre cum îi desparţi de şarlatani sau de oamenii care te rănesc. La o privire în abstract a problemei, credem că e un lucru uşor să îi despărţim pe prietenii reali de neprietenii reali din viaţa noastră. Însă, în fapt, e foarte greu să facem această distincţie. Îi confundăm adesea pe oamenii esenţiali cu cei colaterali şi ne punem speranţe în cei care tocmai vor să ne întindă curse.

Nu e deloc uşor. Am pus această problemă a înţelegerii oamenilor în discuţie, în faţa unor oameni maturi, foarte în vârstă şi răspunsul pe care l-am primit a fost acela, că sunt prea rari, foarte rari prietenii cu conştiinţă, prietenii care rezistă în timp. Prietenia nu se viciază pentru că iubirea şi respectul se perimează, ci, dimpotrivă, pentru că iubirea şi respectul reciproc se transformă ori într-o concurenţă neloaială ori într-o maladivă depreciere reciprocă pe motive puerile.

Prietenia corectă nu are nimic de-a face cu concurenţa şi nici cu scoaterea reciprocă în evidenţă a defectelor personale. Rolul prieteniei este acela de a cimenta diversitatea care are puncte comune. În cadrul prieteniei oamenii cresc, se dezvoltă în ritmul lor dar ajutaţi de suportul pe care li-l oferă celălalt, ceilalţi. Din propria mea experienţă, am conştientizat faptul că prietenia este statornicia interioară de care ai nevoie.

Multe din prieteniile noastre vor imposibilul în trei minute. Vrem să fim înţeleşi prea rapid şi de către toţi, vrem stima tuturor, vrem o impetuoasă alergare după împlinire. Învăţaţi cu ideologia că totul se perimează, atunci când prietenia ne cere o regândire a noastră renunţăm pur şi simplu la ea. Ne e mai uşor să suferim decât să iubim. Iubirea, prietenia ni se par prea solicitante în ciuda devastantului exces de singurătate cu care le înlocuim. Această poziţie antropocentrică, ipsoidală, care se gândeşte numai la binele vulgar atentează cel mai grav la realitatea relaţiilor.

Relaţia are nevoie de aerul pe care ni-l oferim reciproc, de nuanţa profundă a încrederii reciproce, de acea lipsă de grijă pentru faptul de a nu fi trădaţi. Relaţia are nevoie de încredere reciprocă, de calm, de largheţe sufletească, de curtoazie care nu se cere ci se primeşte. Fiecare avem ispite. Fiecare avem diverse tentaţii în inimă însămânţate din partea diavolului. Însă una e tentaţia şi alta e conştiinţa prieteniei, a pudorii şi a largheţei de inimă pe care trebuie să o dai prietenului tău.

Cu siguranţă că o să recunoaşteţi adevărul celor pe care le spun acum. În repertoriul glumelor deşănţate, un repertoriu foarte clasic, foarte bine gustat de omul necamdus la Biserică, se râde de preotul care ar avea relaţii dubioase cu femeile pe care le spovedeşte sau se presupune că fiecare preot se culcă cu cele pe care le spovedeşte. Un preot care discută cu o femeie credincioasă în Biserică sau în afara Bisericii e tratat cu un zâmbet în colţul gurii şi oamenii se gândesc la imaginea suavă în care orice preot e de fapt un impostor care se culcă cu toate femeile care vin la Biserică sau de aceea vin femeile la Biserică pentru că sunt nişte femeie desfrânate.

Când eu vorbesc acum de relaţii de prietenie, de dragoste între oameni, de relaţii de cuviinţă, de relaţii duhovniceşti, vin astfel de oameni, care îşi zâmbesc în barbă când mă văd şi citesc aceste lucruri şi îşi spun: Băi, preotul ăsta ne îndeamnă la sex! Am înţeles de prea tânăr durerosul fapt, că cele mai sfinte lucruri sunt înţelese şi taxate cel mai prost. Şi că, cel mai mare rău în societatea noastră e să vorbeşti pe un ton şi despre un subiect impropriu cu cel pe care îl ai în faţă. Tu îl gândeşti la dimensiuni grandios de frumoase, pe când el îl trage în cel mai adânc infern posibil. De aceea riscul de a fi înţeles dezastruos în scrisul meu pe blog este enorm.

Relaţiile se murdăresc când incluzi peste gândurile bune ale prieteniei şi ale dragostei gânduri venite din Iad, aceste gânduri grosolane, când nu mai vrem să distingem sentimentele şi reacţiile noastre.

În scurta mea viaţă profesorală am trăit, printre altele, o situaţie de un penibil ieşit din comun. După o lecţie despre iubirea de Dumnezeu şi de oameni la clasa a 6-a, a venit o mamă la mine şi mi-a spus că eu corup copiii cu ideile pe care le predau. Reacţia ei m-a năucit. Am întrebat-o cum de a ajuns la o asemenea concluzie. Şi atunci, ea mi-a arătat caietul copilei sale şi mi-a citit porunca iubirii, pe care le-o predasem: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Şi după ce mi-a citit, a ţipat la mine, zicându-mi: „Astfel de lucru predai dumneata aici?!” Avea vreun rost să îi mai spun că aceste cuvinte pe care ea mi le citise sunt ale Scripturii? Sau, mai era nevoie să îi spun, că eu nu m-am gândit la lucrurile pe care, dumneaei, o femeie la 40-50 de ani, poate că le gândea?

Ceva conex cu neînţelegerea pe care această femeie o avea faţă de mine şi faţă de ceea ce predam eu am o altă întâmplare, tot la fel de sprâncenată, trăită în nordul Moldovei. Un coleg al meu se preoţise şi am fost în vizită, la invitaţia sa bineînţeles, pentru ca să văd unde e… şi să ne bucurăm. Socrii săi avuseseră o experienţă de viaţă nu prea curată, în aşa fel încât, pentru că unul dintre ei avusese o relaţie amoroasă cu un prieten de familie, era cu ochii în patru, suspecta pe orice prieten care vine în casa colegului meu, a preotului, care o luase pe fata lor. De unde să ştiu eu de acest lucru? M-am comportat frumos, bucuros, corect, pentru că îmi erau foarte dragi amândoi şi nici nu îmi trecea prin cap că pot fi socotit atentator la adresa soţiei colegului meu.

La un moment dat am resimţit cu durere răceala tuturor faţă de mine, spre finalul celor 2-3 zile cât am stat la ei, dar am crezut că este altceva la mijloc şi în niciun caz o asemenea presupunere. Am plecat fără să ştiu ce motiv avuseseră să mă invite şi, de ce, atunci când venisem şi mă comportasem bucuros şi curtenitor faţă de ei, m-au tratat cu atâta satanică indiferenţă. La ceva timp au venit cei doi proaspăt căsătoriţi în Bucureşti şi au dormit la noi. Şi atunci mi-au povestit motivul pentru care am fost tratat cu o răceală incredibilă, deşi eram un musafir care nu îşi ieşise din invitaţie. Au mers până acolo, încât li s-a cerut să nu mai vorbească cu mine, pentru ca soţia colegului meu să nu se îndrăgostească de mine şi de verva mea, şi, în definitiv, să nu îmi mai vorbească. Ei au venit la Bucureşti să îi iert că nu mai pot să vorbească cu mine.

La o asemenea stupizenie nu am putut să le spun celor doi, decât să îşi urmeze viaţa, fără să se uite înapoi. Şi şi-au urmat-o în aşa fel, încât de vreo 7 ani, dacă nu mai mult, nu mai ştiu nimic despre ei, despre doi oameni foarte apropiaţi mie. O relaţie se poate termina, paradoxal, şi aşa.

Astfel că iubirea duhovnicească poate fi înţeleasă monstruos de rău. Prietenia poate fi bănuită de apucături perverse şi de gesturi dubioase. Sfinţenia poate fi bănuită de cele mai josnice lucruri iar răutatea şi perversitatea elogiate pentru că au trecere la marele public. Postura de duhovnic şi slujba Sfintei Mărturisiri poate fi interpretată ca moment a celor mai mari şi mai josnice perversităţi, tocmai când femeie sau bărbat, copil sau bătrân se curăţesc pe ei înşişi de tot răul.

Relaţia de care vorbesc eu aici nu are nimic de-a face cu prieteniile sexuale şi cu partyurile dezmăţate. Relaţia de care avem nevoie este prietenul care ne înţelege şi ne sprijină fără să se gândească la nimic violent şi pervers. Relaţiile care ne fac bine, care ne liniştesc sunt cele în care oamenii încearcă să crească în viaţa după Dumnezeu şi nu să decadă la cele mai josnice niveluri de existenţă. Prietenii care se dovedesc realii noştri susţinători sunt cei care au făcut ceva esenţial nu în primul rând pentru casa noastră şi nici măcar pentru viaţa noastră fizică, ci pentru viaţa noastră duhovnicească. Cei care s-au rugat pentru noi, cei care ne-au povăţuit, cei care ne-au format ca oameni ai credinţei şi înţeleg să fie mereu cu noi, dincolo de orice gând şi situaţie care ni se împotriveşte, ne sunt realii prieteni.

Probabil, tocmai de aceea sunt şi puţini, pentru că realii prieteni sunt oamenii care nu vorbesc şi nu au o relaţie cu tine pentru că dă bine în faţa altora, ci pentru că văd că avem nevoie unul de altul şi că ne înţelegem, că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Relaţia nu e discurs, nu e un şir lung de vorbe, ci e o prezenţă care îţi dă să trăieşti pentru că nu poţi trăi fără dragoste şi adevăr, fără comunicare şi realism. Oamenii care au încercat să se ascundă în ei, să îşi obtureze revărsarea inimii, a binelui din inima lor au sfârşit ori la ospiciu, ori prin sinucidere, ori într-o viaţă mizeră: singură şi orgolioasă, pustie.

De aceea, conlocutorul meu avea dreptate: putem învăţa de la toţi câte ceva, însă, cel mai bine şi mai fundamental învăţăm de la cel care ni se dăruie fără preget pentru ca el să fie viu şi noi să fim vii. Ne ajută în mod fundamental omul, omul care se opreşte şi ne devine prieten, care ne devine propria inimă; omul care vede în nevoia de iubire nevoia de a fi om. Fără astfel de generozitate neînţeleasă şi greu de iubit nu poţi să ştii nimic măreţ din ce e viaţa, omul, iubirea şi mereu te gândeşti la viaţă ca la un film porno sau la viaţă ca o luptă cu mafia de Los Angeles.

Însă nu toţi trăim o viaţă psihotică! Dacă vreţi să mă credeţi, nu tot preotul şi credinciosul român e un şarlatan, un impostor, un fariseu. Cu toată decăderea noastră, am întâlnit bărbaţi şi femei credincioşi, preoţi şi ierarhi, stareţi şi monahi, copii şi bătrâni de o uluitoare fineţe sufletească şi cu amintirea şi rugăciunea pentru ei mă alin, îmi alin suferinţele pe care mass-media sau zvonistica diversă mi le aduc, despre cutare care face şi despre cutare care drege.

Dacă nu ştim să ne dispensăm de tot acest balast al neîncrederii în oameni nu vom mai avea nicio relaţie sănătoasă. Ne vom teme de noi, de copiii noştri, de părinţii noştri, de rudele noastre, de prieteni şi de tot omul, lucru nimic mai dăunător decât acesta. Cunoaşterea oamenilor nu înseamnă să nu mai avem încredere în nimeni, ci să vedem şi bunele şi relele din fiecare, dar să alegem ceea ce zideşte, ceea ce ne zideşte.

Concluziile frivole, cum că viaţa e urâtă, că toţi sunt nişte hoţi, că toată lumea ia şpagă, minte şi fură ca în codru etc. sunt concluzii deloc benefice pentru un psihic normal. Dacă ne gândim toată ziua că o să cadă blocul pe noi sau că o să murim asfixiaţi, nu ştiu cum am mai numi o astfel de viaţă: viaţă normală. Adevărata cunoaştere a oamenilor trebuie să ne facă oameni pozitivi, adânci, curaţi la inimă. Pentru că adevărata cunoaştere a oamenilor nu e una luciferică, ci una ca un har al lui Dumnezeu.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.