II

În cele ce urmează, vom continua articolul precedent, pe care îl aflaţi aici.

Diferenţa esenţială, schimbarea majoră de viziune care se produce, începând cu acest volum, „În marea trecere”, constă în faptul că lumea sucombă dintr-o dată pentru Blaga. Dacă primele două volume erau o apologie a lumii – în sensul în care înţelegem noi lumea, în Ortodoxie şi în care apare în „Divanul” lui Dimitrie Cantemir – şi a patimilor trupeşti idolatrizate, începând cu volumul al treilea, nu mai avem de-a face cu nici un fel de lume, ci cu un peisaj prin excelenţă interior şi întunecat, cu proiecţii aparent realiste asupra unui spaţiu care este, în mod esenţial, infernal, subteran.

Coborârea în propria conştiinţă (conştientizare) a iadului în care stă, ca în infern, aceasta se întâmplă acum. Nu trebuie să ne înşele sau să ne tulbure popularea lui cu îngeri negri (putrezicioşi), pentru că ei sunt proiecţii simbolice şi ilustrări ale condiţiei umane decăzute, ca şi cum Blaga şi-ar fi fotografiat subconştientul sau revolta conştiinţei.

Se întâmplă adeseori ca poeţii să-şi fotografieze revolta conştiinţei şi această fotografie să ne dezvăluie o tulburătoare criză interioară, nişte tablouri ireale şi cutremurătoare despre trăirea personală a infernului, despre zbaterea în focul gheenei (mai înainte de gheenă).

Acest fel de pulsiune lirică am trăit-o şi am practicat-o şi eu când scriam poezii. Până la un punct, ea poate să ţină locul pocăinţei creştine, coborârii în infernul patimilor proprii prin smerenie, iar dacă poetul sau artistul este sincer cu sine însuşi, va recunoaşte, că acest infern pe care îl exteriorizează artistic îi aparţine dimensiunii sale interioare şi îl caracterizează şi va apuca drumul pocăinţei adevărate şi al vieţii duhovniceşti.

De multe ori însă, din nefericire, poeţii rămân mai departe să se lupte cu dorul sufletului pentru pocăinţă şi pentru adăparea sa cu adevărul dumnezeiesc, o luptă surdă dusă din mândrie împotriva propriei fericiri şi mântuiri.

Despre unii ştim că au suferit mult şi s-au pocăit, ca despre Eminescu, spre exemplu (cel puţin aşa susţinea Maica Benedicta – adică Zoe Dumitrescu-Buşulenga), despre alţii însă, nu ştim care a fost starea lor înainte de moarte.

În orice caz, dacă Nicolae Manolescu era de părere că Bacovia este singurul nostru poet care a coborât în infern, convingerea noastră este că lista unor astfel de poeţi este cu mult mai mare, mai ales în spaţiul nostru ortodox, şi că ea îl cuprinde, fără nici un echivoc, şi pe Blaga.

Poetul care se vroia făptură de lumină, în primul volum, întruparea luminii, uneori un fel de Lucifer cu ambiţii sadice, alteori încremenind într-o stare de tăcere (prin care poetul se retrăgea parcă de spaima îndrăznelii prea mari, se refugia într-o nemişcare mută), acest poet obosit de fluxul şi refluxul patimilor, se retrage pentru a picta expresia sufletului său răvăşit, îndurerat de multa degringoladă a sentimentelor.

Acum, el nu mai este în poezie o făptură de lumină, ci o extensie sufletească ca o plagă, a acelei laturi a sufletului său care îi arată un coşmar interior fără ieşire, un tablou al iadului din sine care îl biciuieşte cu imaginile unei prăbuşiri din cer în infern şi ale descompunerii interioare.

Ce altceva sunt imaginile şi viziunile subterane obsesive, ale îngerilor şi apelor putrezind, ale unei lumi pe care a părăsit-o Dumnezeu şi în care El nu vrea să Se mai arate, care moare murind şi se descompune văzând cu ochii, fără să se dizolve în neant?

Ele nu sunt decât o descriere sumbră a presimţirii Iadului veşnic, o transformare în coşmar a acelor văpăi şi flăcări ale Iadului pe care anterior le crezuse frumoase şi luminoase – într-un mod foarte asemănător cu versurile din muzica Rock de astăzi – în poemul „Lumina raiului” din primul volum.

Posibilitatea damnării veşnice, resimţirea ei conştientă, îl face să vizualizeze o asemenea stare.

Volumele „În marea trecere” şi „Lauda somnului” sunt, prin chiar titlurile lor, o aluzie directă la moarte, la obsesia morţii care îl măcina, după ce, în volumul anterior, mărturisise la un moment dat că „o neînţeleasă teamă / de moarte mă pătrunde” („Flori de mac”).

În chiar prima poezie din volumul „În marea trecere”, Blaga ne avertizează asupra faptului că, cuvintele sale sunt o tăcere-nafară, că ele nu mai exprimă decât un sine mut de durere, înfricoşat, tabloul unui spaţiu interior claustrat şi terorizat, ca şi cel al lui Bacovia, dacă nu mai mult. Cuvintele, ne spune Blaga, „sunt lacrimile celor care ar fi voit / aşa de mult să plângă şi n-au putut”, iar ipostaza poetului este a celui care trăieşte şi umblă printre oameni „mut” şi „cu ochii închişi” („Către cititori”), privind numai spre înăuntru.

Nemaiavând lacrimi de pocăinţă, cuvintele, ele devin lacrimi, dar „amare”. Ele sunt o constatare şi o consternare în faţa unei stări sufleteşti care este o rană vie: „Între răsăritul de soare şi-apusul de soare / sunt numai tină şi rană” („Psalm”).

Acum apare în poezia sa nevoia de a fi trăit extazul duhovnicesc, nevoia de revelaţie dumnezeiască. Se simte gol şi fără sens: „Iată, stelele intră în lume / deodată cu întrebătoarele mele tristeţi. /Iată, e noapte fără ferestre-n afară” („Psalm”). Sufletul său este o noapte fără fereste-n afară, fără ferestre către Lumina dumnezeiască, pe care doreşte să o vadă fără însă a împlini şi cuvintele Luminii, deşi le cunoştea, căci era fiu de preot şi urmase Seminarul Teologic mai înainte de a face Facultatea de Filozofie la Viena. De lipsa Luminii dumnezeieşti în viaţa sa Îl acuză tot pe Dumnezeu, ca şi Arghezi.

Însă, aşa cum am afirmat deja, în aceste volume, peisajul blagian nu mai este un peisaj sublunar (deci, încă terestru), ca la început, ci unul subteran (care corespunde Iadului din Vechiul şi Noul Testament) , în care cer nu mai există, ci numai „glia neagră a tăriilor” („Noi, cântăreţii leproşi”) pe care stau „cei şapte sori negri / care aduc întunericul” („Linişte între lucruri bătrâne”). E linişte mormântală, căci „nicio larmă nu fac stelele-n cer” („Linişte între lucruri bătrâne”) şi se poate auzi „ciuta călcând prin moarte” („În marea trecere”). Undeva departe „cerul e zăvorât”, iar poetul stă aici sub lacătele acestui iad în care stăpâneşte „amiaza nopţii” şi unde „singurătatea ne omoară” („Noi, cântăreţii leproşi”).

Acei sori negri nu mai răsar şi nu mai apun nicăieri, ci sunt o constantă (fictivă) a peisajului acesta al morţii, al subteranelor – cu un termen dostoievskian – lui Blaga.

Poetul se mişcă neîncetat între două extreme: el trece de la luciferism direct la pogorârea în infernul sufletesc, cu viteza cu care noi vorbim în viaţa duhovnicească de trecerea de la mândrie la deznădejde. Iar această patinare alertă de la o trăire la alta îi era caracteristică, pentru că o sesizăm încă din volumul de debut şi o urmărim şi în al doilea. O serie de poeme („Gorunul”, „Linişte”, „Stalactită”, „Frumoase mâini”, „Dar munţii – unde-s?”, „Mi-aştept amurgul”, „Gândurile unui mort”) anunţau acolo, prin coborârea în presentimentul morţii, starea aceasta pe care o întâlnim aici în mod plenar şi care caracterizează fundamental poezia lui Blaga. În „Gândurile unui mort” (în volumul II de poezii), pentru prima dată el s-a aşezat în postura celui mort, a privit lumea din perspectiva celui care nu mai are simţuri pentru lumea reală.

Această perspectivă va fi reluată până la secătuire în poemele care alcătuiesc aceste volume (III şi IV) înfiorate de spaima morţii şi a Iadului.

Obsesia peisajului mormântal, a lumii subterane, cu sori negri şi izvoare astupate, cu fântânile putrezite şi cu luminile stinse, devine un sentiment general, în care „Azi tac aici, şi golul mormântului / îmi sună în urechi ca o talangă de lut. / Aştept în prag răcoarea sfârşitului”, răcoare care nu este decât ieşirea din acest iad, sfârşitul chinului, învierea.

Lumea pe care odinioară o chemase („Strigăt în pustie”) ca să îl salveze de mustrarea conştiinţei, de propovăduirea Proorocului pe care îl auzea strigând în pustia conştiinţei sale, lumea aceasta ajunge acum o umbră care nu îi mai pune inima în stare de exaltare, dar care, mai ales, nu poate să îi învie inima: „Umbra lumii îmi trece peste inimă” („Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag”). Şi umbra aceasta trece peste inimă cu greutatea părerilor de rău.

Dimensiunile acestui peisaj interior sunt date de îndoială, frică, deznădejde, de frisoanele infernului. Un peisaj în care sunt „ape verzi”, „linişti grele şi părăsite de om”, în care orice mişcare e o povară dureroasă, căci „paşii mei” sunt „nişte roade putrede” iar mişcarea mâinilor este „o îndoială mai mult” şi toate lucrurile au un sens descendent, spre „taina joasă a ţărânii” („Heraclit lângă lac”).

Se deschid „porţile pământului” şi ar vrea să vadă „aurore subpământeşti” („Bunătate toamna”), adică lumina învierii, dar simbolul roadelor putrede ale toamnei ne relevă realitatea nerodirii virtuţilor sufleteşti, de care suferea poetul. Însă ştie că „bunătatea e moarte”, pentru că moartea pune capăt tuturor răutăţilor.

Toate se mută sub pământ: „Călugării şi-au închis rugăciunile / în pivniţele pământului. Toate-au încetat /murind sub zăvor.” („Din cer a venit un cântec de lebădă”). Din nou, se vede şi în acest poem, că „cer” nu mai există, nu se vede în această dimensiune spirituală în care trăieşte poetul, iar „pivniţele pământului” sunt o trimitere evidentă la realitatea Iadului, care în Ortodoxie este exprimată adesea prin „închisorile Iadului”, „beznele” sau „prăpăstiile Iadului”. Cerul acestui iad interior este şi el subteran, ca toate celelalte lucruri, este „glia neagră a tăriilor” („Noi, cântăreţii leproşi”).

Sentimentul vinovăţiei este dureros şi apăsător, precum şi prezenţa morbului demonic în fiinţa umană: „Cineva a-nveninat fântânile omului. / Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mâinile / în apele lor. Şi-acum strig: / O, nu mai sunt vrednic / să trăiesc printre pomi şi printre pietre. / Lucruri mici, / lucruri mari, / lucruri sălbatice – omorâţi-mi inima!” („Din cer a venit un cântec de lebădă”).

Rănile sunt multe şi greu de vindecat: „Sângerăm din mâini, din cuget şi din ochi” („Din cer a venit un cântec de lebădă”), pentru că păcătuim cu fapta, cu gândirea şi cu intenţia cea rea. Şi iarăşi: „Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac” („Noi, cântăreţii leproşi”). Iar lacrimile poetului sunt „ape moarte”: „din gene ape moarte mi se preling” („Amintirile”).

Este interesant că Blaga îşi imaginează o pogorâre a Bisericii şi a preoţilor săi slujitori în acest Iad ca să se roage pentru cei damnaţi şi chiar pentru draci: „Călugării şi-au închis rugăciunile / în pivniţele pământului” („Din cer a venit un cântec de lebădă”) şi „Subt gliile verzi o biserică este / Şapte popi ţin şi azi / liturghie în ea pentru dracu” (Fiica pământului joacă”), deşi în ultima poezie este evident caracterul blasfemiator, în timp ce poetul mimează nebunia, pe fondul unor teorii poetice în vogă, care potenţau absurdul şi aleatoriul.

Conştiinţa apostaziei („Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?” – în poemul „Scrisoare”) merge mână în mână cu dureroasa – până la sfârtecarea interioară – conştiinţă a iadului duhovnicesc, lăuntric: „Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac. / Din când în când ne mai ridicăm ochii / spre zăvoaiele raiului, / apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe. / Pentru noi cerul e zăvorât, şi zăvorâte sunt şi cetăţile. / În zadar căprioarele beau apă din mâinile noastre, / În zadar câinii ni se închină, / suntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii.” („Noi, cântăreţii leproşi”).

„Metafora iadului – ca să vorbim în termeni literari, deşi nu e vorba de nicio metaforă, ci de o realitate interioară cruntă – este augmentată de imaginea potopului, în care poetul se vede pe sine trăind în pântece apelor, acoperit de ape, un Noe care n-a ieşit din vâltori şi un Iona care n-a ieşit afară din pântecele chitului. El se vede acoperit de ape, tot aşa precum în poemele citate anterior, se vedea închis în mormânt şi în iad: „Dăinuie veşnic potopul. / Niciodată nu voi ajunge / s-aduc jertfa subt semnul înalt / al curcubeului magic. // (…) În mare rămâne muntele Ararat, / de-a pururi fund de ape, / tot mai adânc, /tot mai pierdut / fund de ape. „ („Pe ape”). Altădată spune: „Numai eu stau aici fără folos, nemernic, /bun doar de-necat în ape.” („Fiul al faptei nu sunt”). Pământul apare ca damnat, ca osândit potopului şi în poemul „Semne”, în care nici animalele nu mai pot supravieţui în acest mediu pământesc sulfurat de păcat, unde „şi ţărâna înveninează”, fiindcă lutul a devenit striat de patimile păcătoase.

Există înviere din acest Iad?

În „Bunăvestire”, poetul aşteaptă naşterea Fiului Omului: „În curând rănile purtate prin văile noastre / s-or vindeca / închizându-se ca florile la întuneric. / În curând picioare albe / vor umbla peste ape.”

Ca şi cum Hristos nu S-ar fi născut încă, aşa vorbeşte Blaga. Însă verbele la viitor sunt un reflex duhovnicesc al constatării propriei necrozări, al contemplării sale din interiorul mormântului sufletesc şi al infernului duhovnicesc, al acestui spaţiu caracterizat simbolic prin porţi zăvorâte, izvoare astupate, sori negrii, glii negre ale cerului, fântâni otrăvite, ape verzi şi ţărâni veninoase, un mediu poluat de păcat, în care nici animalele sau păsările nu pot supravieţui („Semne”) şi care aşteaptă înecarea potopului.

Însă convingerea că va veni ziua Apocalipsei, când va avea loc învierea de obşte a tuturor oamenilor şi ieşirea trupurilor din morminte este una fermă şi ea este exprimată – paradoxal – prin verbul la trecut, de data aceasta, căci certitudinea se exprimă ca şi cum evenimentul ar fi avut deja loc: „S-ar zice că sicriele s-au desfăcut în adânc / şi din ele au zburat / nenumărate ciocârlii spre cer.” („Taina iniţiatului”).

De mai multe ori Blaga vorbeşte despre „lumea celor şapte zile”, adică de cele şapte veacuri ale lumii acesteia. Iar poeme ca „Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea” şi „Sufletul satului” anunţă întoarcerea către spiritualitatea rurală, prin care poetul a căutat o izbăvire în volumele „La cumpăna apelor” şi „La curţile dorului”.

Mai înainte de acelea însă, peregrinarea prin infern a continuat şi s-a acutizat în „Lauda somnului”.

„Lauda somnului” înseamnă lauda morţii. Moartea este în continuare percepută ca o stare care îşi pune pecetea peste toate lucrurile: „se liniştesc păsări, sânge, ţară” („Somn”).

Printr-o perspectivă inversă, acest univers unidimensionat de infernul lăuntric, apare ca „cerul de jos” („Fum căzut”).

Referinţele la Hristos se înmulţesc în acest volum.

Aici apar, pe lângă acelaşi univers subteran cu amprentă de iad (vezi poezia „Paradis în destrămare”, în care se sting „cele din urmă lumini”, păienjenii umplu „apa vie” şi îngerii putrezesc sub glie) alte două atitudini pe care le-am întâlnit răzleţ şi mai înainte: aşteptarea Învierii, a pogorârii la Iad a lui Hristos, alături de nefericirea şi suferinţa personală provocată de faptul că nu a avut parte să trăiască nici un extaz duhovnicesc, nicio vedere a Luminii dumnezeieşti. Cele două aspecte au o mare legătură între ele, pentru că în Ortodoxie vederea Luminii dumnezeieşti înseamnă ieşirea din Iadul veşnic, intrarea, încă de pe acum, în starea harică a Împărăţiei cereşti, trecerea graniţei dintr-o existenţă în umbra morţii într-o cu totul altă viaţă, a cărei dimensiune spirituală este plină de lumină harică şi de înţelegere a veşniciei.

„Iscodirea” învierii personale şi a învierii de obşte devine o amprentă a volumului. În această lume lăuntrică, cu luminile stinse, poetul aşteaptă să vadă „popi negri vestind sub pământuri soarele” („Echinocţiu”), pe Soarele-Hristos.

În „Peisaj transcendent”, „cocoşi apocaliptici tot strigă, / tot strigă din sate româneşti”, iar „clopote sau poate sicriile / cântă subt iarbă cu miile”, aşteptând ceasul învierii de obşte.

În „Noapte extatică”, fiind în acelaşi Iad cu zăvoarele trase şi fântânile închise, poetul aşteaptă însă o spălare cu lumină, a păcatelor: „Aşază-ţi în cruce / gândul şi mâinile. / Stele curgând / ne spală ţărânile.”

Deplângerea inexistenţei revelaţiei dumnezeieşti în viaţa sa o întâlnim în poemul „Tristeţe metafizică”. Această atitudine îi este comună şi lui Arghezi, alături de lamentaţia faţă de greutatea sfinţeniei, care ar fi prea dificil de purtat şi care apare şi ea în acest volum (în poezia „Drumul Sfântului”).

Deşi crede că Dumnezeu S-a făcut Om pentru noi, Blaga are momente când nu vrea să accepte că Întruparea Domnului nu e de ajuns pentru mântuire, dacă omul nu face şi el nici un efort pentru dezpătimire şi curăţire interioară: „mi-am ridicat în vânturi rănile / şi-am aşteptat: oh, nicio minune nu se-mplineşte. / Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte! / Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre / s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul. / Cu picioare ca ale noastre / Iisus a umblat peste ape.” („Tristeţe metafizică”).

Şi deşi cunoştea foarte bine dogmele ortodoxe, Blaga lasă de multe ori să răzbată în poemele sale ecouri ample ale războiului său împotriva adevărului scriptural şi patristic, care iau adesea forma unor blasfemii pe care am renunţat să le mai aduc în prim-plan. Ele se recunosc uşor în actul lecturii însuşi, însă ne fac să credem că Nichifor Crainic avea mare dreptate când spunea că Blaga a trecut prin teologie ca mantaua impermeabilă prin ploaie.

Frumoasă este însă afirmaţia din ultimul poem, „Încheiere”, al acestui volum: „Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte”, căci, cu adevărat, o carte poate fi exorcizarea unor patimi şi obsesii şi ea se poate transforma, pe plan personal, în victoria unei patimi conştientizate. Însă există pericolul ca această patimă, odată exprimată în carte, să îmbolnăvească pe alţii, care nu sunt conştienţi de virusul ei, de molima duhovnicească ce zace în ea.

Acest poem final este frumos şi prin faptul că este o cerere a rugăciunilor celor care citesc cartea, pentru cel care a scris-o, un epilog în stil modern, dar în duhul cărţilor noastre vechi: „Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt? / De la basmul sângelui spus [„basmul” pe care îl spune omul trupesc, omul de carne şi sânge – n.n.] / întoarce-ţi sufletul către perete / şi lacrima către apus.”

Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: