A vrea binele oamenilor

Domnul Iisus Hristos şi Prea Curata Sa Maică,

de la Sf. Mănăstire Hilandar

din Sf. Munte Athos, sec. XIII

Mergi pe ideea că vrei să ajuţi un om, că vrei să îi arăţi că binele din el poate precumpăni răul pe care şi l-a acumulat din neştiinţă şi apucături maladive. Vrei să îl ajuţi pentru el, nu pentru tine. Însă asişti neputincios la situaţia în care el nu îşi doreşte binele său, nu doreşte să fie împlinit. Merge cu tine până unde vrea el şi apoi se opreşte şi o ia înapoi, se întoarce la o viaţă care nu îi cere zilnic eforturile mântuirii dar nici nu-i oferă vreo linişte ci o grozavă, extremă singurătate.

Metoda încrederii în oameni nu este o metodă slabă în sine. A acorda încredere cuiva, a-l încuraja pe cineva ca să se schimbe, în sensul cel mai bun al cuvântului, pentru sine şi nu pentru altcineva, este una din cele mai bune metode pedagogice în viaţa duhovnicească. Oamenii au nevoie de încredere, de faptul de a fi crezuţi şi respectaţi pentru efortul lor, de a fi sprijiniţi în căutările lor. A acorda încredere oamenilor şi ai susţine reprezintă lucruri vitale pentru existenţa noastră, pentru liniştea noastră.

Stabilitatea materială şi financiară a familiei noastre nu ne poate aduce de la sine şi stabilitatea noastră fiinţială. Sufletul nostru are nevoie de viaţa lui Dumnezeu, de împărtăşirea cu Domnul nostru, de harul care vine în slujbele şi în rugăciunile Bisericii, pentru ca să se simtă împlinit. A ne vrea binele total, deplin, înseamnă a dori să fim împliniţi, în primul rând, duhovniceşte. A fi plini de har, de bucurie harică înseamnă a fi împliniţi duhovniceşte. Cu Dumnezeu putem să vedem valoarea vieţii, a relaţiilor, a banilor, a carierei noastre, a copiilor noştri.

Numai dacă avem în noi o bucurie din afara lumii, adică bucuria lui Dumnezeu, simţirea în noi a harului Său, putem conştientiza impactul real al bucuriilor mundane, existente în lume. Însă noi nu suntem fără Dumnezeu, fără harul Său şi nimeni nu e în afara harului Său şi a susţinerii Sale reale, actuale. Însă una e să te lipeşti interior de Duhul lui Dumnezeu şi alta e ca El să te sprijine şi să te îndemne la tot binele din afară sau sezonier.

Ce înseamnă să vrei binele oamenilor în definitiv? Să vrei să îi faci pe oameni să conştientizeze că rolul lor e acela de a-L primi pe Dumnezeu în viaţa lor şi de a trăi cu El. Şi că această împreună-trăire permanentă cu Dumnezeu, înlăuntrul nostru, este împlinirea noastră, care ne face proprii unei reale armonii cu tot ce ne înconjoară. Binele omului este acela de a fi cu Dumnezeu pentru veşnicie. Binele omului este unirea cu Binele absolut, cu Dumnezeu Însuşi. Binele nostru este calea care ne duce la Împărăţia Sa.

E simplu şi atât de complicat în aparenţă. Un bătrân îşi aştepta sfârşitul şi cu puţin înainte ca să adoarmă, îl cheamă cu ruşine pe preot, codindu-se, ca să se spovedească. Habar avea cum se face spovedania, dar a simţit că trebuie să facă şi acest lucru. Preotul l-a spovedit şi dorea să plece. Bătrânul, realmene şocat de ce se întâmpla în fiinţa lui, îi spune: Părinte, dacă ştiam că aşa se întâmplă când te spovedeşti, o făceam mai demult! Valul de viaţă şi de linişte ce l-a cuprins pe bătrân, i-a dat să înţeleagă că astfel de viaţă curge în fiinţa ortodocşilor şi că, ceea ce îi părea banal şi impropriu, adică mărturisirea păcatelor, are un rol esenţial pentru ca binele să fie în noi, realul bine: harul lui Dumnezeu.

-Ce faci?

-Bine…

Dragele noastre dialoguri banale maimuţăresc ideea de bine. Ca să ştii ce e binele sau cum e bine trebuie să îl fi trăit. Şi dacă ai trăit în har, în bine, ştii să faci diferenţa între mi-e bine şi nu mi-e bine. Însă noi numim în mod nefiresc, non-autentic starea de bine drept stare de confort, de sănătate, de împlinire exclusiv liniară, materială. Definiţia sănătăţii din punct de vedere medical explică starea de bine prin prisma funcţionalităţii la parametrii optimi a întregului trup uman. Din punct de vedere duhovnicesc însă, starea de bine nu este trăită numai de către cei sănătoşi tun ci şi de cei bolnavi, de muribunzi. Boala care afectează trupul sau mintea din punct de vedere material nu poate răni starea de bine pe care sufletul omului ca atare o poate trăi.

Vreau să îţi fie bine, mamă! Vreau să ajungi la casa ta, să fii împlinit trebuie să implice, dragele noastre mame, şi apropierea de Dumnezeu. Nu e de ajuns să ne specializăm tot timpul, să ştim o grămadă de date, de limbi, de lucruri disparate, însă acestea să ne golească de smerenie, de umanitate, de grija pentru mântuirea noastră. Rostul trecerii prin şcoală, rostul studiilor este acela de a te face apt să cuprinzi diversitatea şi să ţi-o asumi. Dar să ţi-o asumi pentru ca să devii şi mai om şi nu mai puţin om.

Când vrei un medic bun sau un jurist bun, nu vrei atât un om care te tranşează numai din punct de vedere profesional ci cauţi calitatea omului specializat în ceva. M-am tratat la un medic pâinea lui Dumnezeu, la un om excepţional. Excepţional în ce? Nu numai în medicină, dar excepţional şi în umanitate. Cam asta înseamnă băiatul bun, fără peiorativitate: omul care ştie să aibă o relaţie firească, frumoasă cu tine, când apelezi la funcţia şi la rolul social pe care îl are.

Dacă ne-am gândi atunci când studiem şi ne perfecţionăm, că rolul muncii şi al învăţăturii noastre e acela de a fi proprii oamenilor pe care îi vom ajuta, îi vom vindeca, îi vom însănătoşi sau apăra, ne-am face treaba cu multă responsabilitate. Am vedea că binele nostru sau investirea în capacităţile noastre înseamnă o investire în ajutorul celorlalţi. Mai pe înţelesul tuturor: dacă citesc o carte, dacă scriu o carte, dacă învăţ o limbă străină, dacă învăţ legislaţia ţării, dacă învăţ să fac operaţii pe cord deschis, atunci toate acestea le învăţ pentru ca să fiu de folos altora şi mie în acelaşi timp. Binele meu implică binele altora. Tot ce acumulez este o investiţie pentru mai târziu şi una comunitară.

Tocmai de aceea o carte scrisă ajută zeci, sute, mii de oameni, din zeci de generaţii. O clădire publică e spre folosul a mii de oameni. Un specialist în ceva e un bun universal care trebuie preţuit. Dacă nu dăm valoare muncii de a ne crea, dacă nu valorizăm cu adevărat efortul de a fi cineva, de aceea nu ştim să preţuim munca personală şi comunitară de care beneficiem. Inteligenţa unui număr de oameni ne facilitează această discuţie online. Toţi cei care se ocupă de sistemul acesta operaţional, toţi cei care ne furnizează internet, cei care ne asigură energia electrică şi costul de a fi în direct unii cu alţii ne pun faţă în faţă, ne dau posibilitatea să dialogăm la nivelul inimii, al ideilor, al profunzimilor.

Dacă nu ar fi existat toate acestea am fi fost mult mai puţin decât suntem. Dacă toţi ar fi muncit numai pentru ei înşişi şi niciunul şi pentru alţii, nu am fi avut nicio şansă să ne întâlnim, să ne bucurăm de eforturile şi rezultatele performante ale unor oameni speciali, foarte dedicaţi studiului şi cercetării. De ce spun toate acestea? Pentru că a trăi bine înseamnă a face binele şi în viaţa ta şi în viaţa altora. Nu e de ajuns binele numai pentru noi înşine. Nu e de ajuns să ne îngrijim numai de mântuirea noastră, ci şi de mântuirea altora. Nu însă cu forţa! Nu în mod samavolnic! Ci cu delicateţe, cu dăruire, cu dragoste.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.